Teatrul Comunal din municipiul Râmnicu Sărat, județul Buzău, a fost o siluetă binecunoscută localnicilor din cea dintâi jumătate a veacului trecut, un reper urban al micului oraş de la hotarul moldo-valah, aşezat pe “şleaul cel mare al drumurilor”, în ţinutul sărat din “cotul cutremurelor”. Zguduiturile pământului au fost de altfel pricina dărâmării clădirii teatrului, în anii `40 ai veacului anterior; o soluţie nefericită, luată la repezeală.
O sentinţă nefastă, dar oarecum de înţeles în deceniul cinci, în care trecutul se destrăma cu mare repeziciune, în care lumea veche era înlocuită cu lumea nouă, un deceniu funest în care românii au pierdut mai tot ce câştigaseră între 1918 şi 1938. Ridicat în urmă cu un secol, Teatrul Comunal se făcea remarcat prin elemente decorative preluate din arhitectura mănăstirescă şi ţărănească. Un element important în definirea caracterului său, făcând trimitere la arhitectura orientală, este arcul frânt, folosit de architect la golurile intrării, încadrate de scurte coloane.
Acoperişul mişcat, străpuns de lucarne, şi corpurile scoase în relief din linia faţadelor, reprezintă o abordare arhitecturală tipică lui Petre Antonescu, imitat în acest sens de mulţi tineri arhitecţi. Aici au jucat printre alții:Constantin Nottara, George Vraca, Marioara Voiculescu și Iancu Brezeanu. Aici venea aplaude o lume bună, cultivată şi rafinată, lumea Râmnicului de altădată, cu un deosebit nivel de distincţie şi bun simţ. Teatrul s-a construit în anul 1906 după planurile marelui arhitect român, Petre Antonescu, fiu chiar al acestui oraș. Dar teatrul nu a fost nu a fost dorit de toţi locuitorii. În acest sens, prin 1905, un râmnicean semna în publicația „Machina” următoarele versuri satirice:
„De biruri grele şi-angarale
Ne crapă buza-n patru
N-avem nici apă nici canale
Da-n schimb avem un teatru.
Nu mai vorbesc de străzi pavate
N-avem decât trei, patru
Şi alea prost iluminate
Da-n schimb avem un teatru
E drept, suntem mult mai prejos
Ca insula Sumatru
Deşi plătim prestaţii gros
Da-n fine avem un teatru”.
Teatrul avea destinaţie culturală, dar şi comercială; era închiriat la diferiţi antreprenori şi periodic aveau loc diverse expoziţii, cele agricole stârnind interesul celor mai mulţi dintre râmniceni. Lângă teatru se găsea un bufet unde, la o bere ori o bragă, domnii făceau politică. De 10 Mai, grădina era plină de lume ieşită la promenadă. Teatrul n-a avut o viaţă uşoară, în vara lui 1921, „Foaia Râmnicului” menţionând că teatrul „pare o vilă părăsită…iar trupele de teatru, demult au încetat să-l viziteze”. În 1929 are loc un incendiu care lasă teatrul fără obiectele necesare, iar în anul 1942 se pune problema unei noi construcţii cu sală de spectacole, întrucât vechiul local devenise impropriu, fiind folosit ca depozit de alimente. Odată cu schimbarea de regim politic, în 1948, comuniştii hotărăsc demolarea Teatrului Comunal şi ridicarea noului Teatru Muncitoresc, actuala Casă de Cultură. Dispărea astfel din geografia oraşului un simbol artistic, ridicat în manieră autohtonă, de către un mare arhitect local.
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog de mai jos:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2015/10/bavikhove-olanda.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri