Prima atestare a producerii fierului în această zonă este o lupă de fier găsită în vatra unui cuptor, aparţinând perioadei Hallstatt. În Ardeal, exploatarea fierului reîncepe sub domnia regelui Albert (1437-1453), ajungând la un nivel deosebit de dezvoltare în timpul domniei voievodului Iancu Ioan. Minele de la Ghelarii şi Teliuc, din ţinutul Hunedoarei, sunt menţionate într-un document din anul 1493 - Oppidum, Hunyad ville volahales et montane ferri de Hunyad. Un document 1681-1682 se referă la cele două târguri, Hunedoara şi Haţeg, şi la toate satele domeniului cu locuitorii şi bunurile lor, cu obligaţiile lor feudale, precum şi cu o inventariere amănunţită a castelului şi domeniului.
Potrivit documentului, pe domeniul castelului Hunedoara erau cunoscute cinci mari ateliere de prelucrare: Plosca, Baia Nouă, Topliţa, Nădrab şi Limpert. Băile îşi acopereau necesarul de minereu de fier de la minele de la Ghelari. Tot de la aceeaşi sursă se aprovizionau şi cele trei ateliere, proprietatea familiei Barcsay, Zlaşti, Fanci şi Burceni, şi atelierul princiar de la baia Cerna, menţionat ca fiind în funcţiune la acea vreme. Rapoartele vremii subliniau că fierul din Hunedoara este preţuit şi căutat în provinciile turceşti vecine, fiind în aceste provincii un bun plasament, în afară de cazurile când perioadele de nelinişte au tulburat relaţiile economice.
Ca urmare a măsurilor luate de Curtea din Viena (1754), de a prelua producţia de fier de la arendatori şi a o administra în regie proprie, instalaţiile metalurgice de pe teritoriul Transilvaniei sunt reconstruite şi înzestrate cu noi tehnologi. Acelaşi suflu înoitor este caracteristic şi pentru atelierele de pe domeniul Hunedoara. În cadrul manufacturii de la Hunedoara s-au refăcut vechile fierării, iar numărul lor a crescut, până la mijlocul secolului al XVIII-lea de la 5 la 13.
Cercetările pentru creşterea producţiei de fier sunt reluate în anii 1778-1779 sub conducerea lui Franz Joseph Műller von Reichenstein, cel care a fost reformatorul relaţiilor sociale şi economice ale domeniul Hunedoara. Franz Joseph Műller, personalitate de notorietate a Imperiului, cu studii de drept şi filosofie la Universitatea din Viena, activa ca profesor la Academia minieră din Schemnitz şi ocupa mai multe funcţii în Tyrol (Schwatz), Banat (Oraviţa).
Primul document care prezintă date concrete privind exploatarea furnalului, datează din 1787 şi consemnează faptul că în acel an, furnalul, a funcţionat 112 schimburi duble de câte 12 ore. În acest răstimp a prelucrat 1563,9 t de minereu, din care au rezultat 528 t de fontă. În 4 octombrie 1780 au fost trimişi patru muncitori hunedoreni în Stiria - Austria - pentru a învăţa noile procedee de lucru. Insuficienţa producţiei furnalului de la Topliţa pentru alimentarea cu materie primă a atelierelor ce practicau afinarea fontei, a determinat Thesaurariatul din Sibiu, să ia hotărârea de a mai construi un furnal pe domeniul Hunedoara.
Furnalul a fost amplasat la confluenţa a două râuri, în localitatea Govăjdie în imediata apropierea a atelierelor de forje. Furnalul a funcţionat până în anul 1924. Uzina de Fier de la Hunedoara este rezultatul dezvoltării tehnice şi tehnologice din Imperiul Austro-Ungar de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării producţiei şi a nevoilor acute de metal, generate de interminabilele campanii militare purtate de către acest stat.
Apariţia uzinei din Hunedoara era impusă pe de o parte de tehnologiile învechite din atelierele care produceau fier în această zonă, devenite cu timpul nerentabile, iar pe de altă parte şi de conjunctura creată prin dezvoltarea căii ferate, apariţia unor noi tehnologii de producţie şi îndeosebi extinderea pieţei prin creşterea consumului de metal în uzinele mecanice şi de construcţii de maşini din Transilvania. Zidirea Uzinei de Fier Hunedoara a început în august 1882.
Conform planului de atunci s-au clădit două cuptoare înalte (furnale) cu înălţimea de 14,40 m şi un volum util de 110 mc. Începând din acel an dezvoltarea Uzinelor de la Hunedoara urmează următorul drum: • 1884 s-a început construirea celui de-al treilea furnal, producţia de 40-50 t/zi14; • 1885 s-a construit al patrulea furnal cu o producţie de 100-130…150 t/zi; • 1903 s-a construit al cincilea furnal cu o producţie de 80…100-150 t/zi. Necesitatea creşterii producţiei de fontă a generat o cerere de minereu care a condus la o exploatare intensă în adâncime a zăcământului din Munţii Poiana Ruscă.
Începând cu 1863 se începe la Ghelarii exploatarea de tip industrial sub formă de carieră, urmată în 1881 de cea prin galerie. Fiindcă funicularul nu mai putea satisface cerinţele unei producţii considerabil mărite, între anii 1890-1900 a fost construită linia ferată îngustă Ghelarii - Hunedoara (18 km). Tot în această zonă se montează funicularele Govâjdia-Râul Bătrâna (18 km) pentru transportul mangalului şi Govăjdia Bunila (14 km) pentru transportul mangalului şi a calcarului. Inaugurarea Uzinelor de fier din Hunedoara a fost în data de 12 iunie 1884.
O gazetă locală hunedoreană a consemnat: „Binecuvântare şi noroc Hunedoarei! Prima şarje de fontă a curs deja, dealul Ghelariului se topeşte la Hunedoara. Evenimentul de mare importanţă nu s-a caracterizat prin festivităţi şi discursuri pompoase, ci prin fumul negru al coşurilor care s-a răspândit peste regiune anunţând vestea plină de bucurie că viitorul mai frumos nu mai este vis, viitorul pe care Hunedoara şi împrejurimile l-au aşteptat ani îndelungaţi şi care chiar în ultimii ani l-au sperat cu teamă. Şi acele minunate păsări de fier (corfele funicularelor) de un timp circulă fără încetare pe drumurile lor aeriene”.
După 1920, Uzinele de Fier de la Hunedoara erau prezentate drept un complex minier-siderurgic, deţinând un fond de exploatare considerabil: exploatări de minereu de fier la Ghelari şi Arăneş, Vadul Dobrii (jud. Hunedoara), concesiuni miniere în Lunca Cernei, Alun (jud. Hunedoara), Sălciul de Jos, Trascău, Runc (jud. Turda-Arieş) şi Boldvai (jud.Odorhei); 5 furnale înalte cu o producţie de 119.000 t/an18, un atelier de turnat piese de fontă cu o capacitate de 1.500 t/an; o forjă prevăzută cu două ciocane cu abur; un atelier mecanic pentru prelucrarea pieselor turnate sau forjate cu o capacitate de 500-600 t /an; un atelier pentru fabricarea cărămizilor de zgură cu o capacitate de 1.200.000 bucăţi/an; carieră de calcar la Bunila (jud. Hunedoara) şi numeroase cărbunării, care fabricau mangalul pentru furnale; un furnal înalt la Govăjdia cu turnătorie de fontă şi o instalaţie ciocane cu apă-martinete; centrală hidroelectrică de 400 CP; o reţea de funicular pentru transport materiale; o moară; ateliere pentru unelte agricole şi altele. Sectorul de oţelărie al uzinelor, construit între anii 1937-1940 cu o suprafaţă de 8500 metri pătrați avea următoarele dotări: 4 cuptoare Siemens Martin de 25 t/şarje fiecare, având capacitatea totală de 90.000 t oţel/an turnat în lingouri. Hunedoara anului 1957 avea o populaţie de 36.498 locuitori şi începea să-şi redefinească conturul de oraş-uzină care va persista până în 1999. Hunedoara a fost fabrica celor din zonele învecinate: pădureni, zlăşteni, bojeni, silvăşteni, peştişeni, josăneni, cristureni şi din alte sate care au menţinut în viață uzina în funcţie de sute de ani. Anormalitatea a fost atunci când ţăranul din zonele cu pământ mănos, Moldova sau Muntenia, a fost brutal obligat să vină la oraş datorită cooperativizării forţate. Individul a ajuns într-o Transilvanie eterogenă, climatul social creând cu siguranţă un impact asupra conştiinţei celor dezrădăcinaţi. Cu siguranţă că individul însingurat a găsit refugiu în uzină, în profesia nouă pe care era obligat să o îmbrăţişeze. Hunedoara devenise un cămin şi o şcoală de educaţie prin muncă, ea a format şi schimbat caractere şi destine, a creat personalităţi de renume naţional şi internaţional, care au făcut cinste uzinei. Siderurgica Hunedoara în acel moment era cel mai important producător român de profile lungi. Hunedoara producea oţel inoxidabil şi pentru rulmenţi, lucru care nu se afla la îndemâna oricui. Astăzi trebuie spus că aceste tehnologii sunt avatarurile unor caste siderugice.
După 1989, tranziţia şi adaptarea la cerinţele impuse de o economie de piaţă concurenţială au plasat societăţile româneşti într-un mediu economic nefavorabil, având ca efect reducerea, oprirea şi dezafectarea unor capacităţi de producţie. Viaţa economică hunedoreană a anilor ‘90 era tributară conceptului de oraş-uzină atribuit Hunedoarei, în anii construirii socialismului. La sfârşitul anilor ’80 - începutul anilor ’90, Combinatul Siderurgic Hunedoara nu avea finalizată nici o investiţie care să permită o relansare economică reală. Fabrica producea cu aceleaşi fluxuri tehnologice folosite şi la sfârşitul anilor ’70; mai mult, aceste fluxuri erau inevitabil uzate moral şi tehnologic. În anul 2000 , întreaga producţie siderurgică a României era de cca. 6 milioane de tone, iar în 2009 producţia nu depăşea 2,75 milioane tone. În anul 1992 a fost oprită funcţionarea Oţelăriei Siemens Martin nr. 1, cu o capacitate de cca. 0,33 mil. tone oţel/an, precum şi unele agregate ale fluxului primar (trei cuptoare la Oţelăria Siemens Martin nr. 2 ). În iunie 1999 este oprită și Oţelăria Siemens Martin nr. 2, fatalitatea sau coincidenţa era că oprirea s-a făcut în 12 iunie 1999 (data care ar fi trebuie să fie aniversarea a 115 de ani de la pornirea uzinei noi) - fapt ce a consfinţit oprirea definitivă şi ireversibilă a fluxului primar (cocserie - mai, aglomerare – iunie. Pe 11 iunie a fost ultima evacuare de fontă la Hunedoara. Ca urmare a procesului de privatizare în masă care a avut loc în România după Revoluţia din decembrie 1989, în 16.09.2003 S.C. SIDERURGIGA S.A. Hunedoara devine S.C. MITTAL STEEL S.A. Hunedoara, iar în prezent S.C. ARCELORMITTAL S.A. Hunedoara
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro/2015/11/monede-dolari-canadieni-de-colectie-8.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri
DA! Altă dată erau o mândrețe!