Cu ocazia zilei naționale a României compania națională Romfilatelia a lansat pe piața filatelică un set de produse dintre care eu vă prezint doar patru blocuri de mărci poștale. Numismatica, un domeniu al colecționarilor pasionați, a preluat în tematica emisiunilor de monede subiecte menite să reflecte evenimente istorice, culturale, aniversări ale unor personalități etc., devenind alături de filatelie o modalitate eficientă de prezentare și promovare a marilor valori prezente în istoria umanității. Banca Națională a României a adunat în tezaurul său numismatic monede valoroase, emise cu ocazia aniversărilor unor mari personalități, a unor momente de referință ale istoriei și a Dinastiei Regale a României. Reproducerea monedelor în imaginile mărcilor poștale este însoțită de portretele personajelor, respectiv de imaginea reprodusă în culorile reale ale Coroanei Reginei Maria.
Marca poștală cu valoarea nominală de 3,50 lei reproduce portretul domnitorului Mihai Viteazul, precursor al Marii Uniri (1601), existent pe reversul monedei emise în anul 2018, având ca avers redarea momentului intrării domnitorului în Alba Iulia, în fruntea oștenilor săi, la anul 1601. Stema României completează sugestiv, alături de zidurile cetății, simbolul unui important moment al istoriei neamului.
***
În data de 30 aprilie 2018, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu tema Mihai Viteazul, precursor al Marii Uniri. Aversul monedei redă scena intrării lui Mihai Viteazul în Alba Iulia (după tabloul realizat de Constantin Lecca), inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „100 LEI”, stema României și anul de emisiune „2018” iar reversul monedei prezintă portretul lui Mihai Viteazul (după portretul realizat la Praga de către Egidius Sadeler, în anul 1601) şi inscripțiile „MIHAI VITEAZUL” și ,,PRECURSOR AL MARII UNIRI”.
Caracteristicile monedei sunt următoarele: metal: aur; valoare nominală: 100 lei; puritate: 90%; formă: rotundă; diametru: 21 milimetri; greutate: 6,452 grame; calitate: proof; margine: zimțată, tiraj – 250 exemplare și preț unitar de achiziție (fără TVA) – 1695 lei.
Mihai Viteazul sau Mihai Bravu (născut în anul 1558 la Târgu de Floci şi decedat la data de 9 august 1601 în Turda) a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o perioadă, în anul 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de "Domn" decât în Țara Românească):
- 1593-1599 este Domn al Țării Românești;
- Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
- În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;
- Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
- Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.
Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire", termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte - Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele. Având în vedere că domnitorul Moldovei - Ieremia Movilă și guvernatorul Transilvaniei – cardinalul Andrei Bathory s-au îndepăratat de Sfânta Alianță și s-au apropiat de cancelarul polonez Jan Zamoyski intenționând a-l îndepărta pe Mihai Viteazul de pe tronul Țării Românești, domnitorul muntean a acționat rapid și eficient. Cu permisiunea împăratului Rudolf al II-lea intervine în Transilvania pentru a sparge cercul de adversități ce-l împresura. După victoria asupra lui Andrei Bathory (Bătălia de la Șelimbăr – 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Naparagy. În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în Moldova a regatului polonez care refuzase să facă parte din Liga Sfântă fiind un aliat tacit al Imperiului Otoman. Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute de către Sigismund Bathory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă. La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. La 6 mai Mihai în fruntea oastei sale trece munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl așteaptă dușmanul, ci urcându-se pe munții cei mai grei. Bătălia decisivă se dă la Bacău, Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou. Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine (imperiile habsburgic, polonez și otoman) vedeau în ambițiile sale politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță. Acestea au acționat fățiș dar și pe ascuns pentru pentru împiedicarea proiectului voievodului Mihai Viteazul. La 19 august 1601 este asasinat mișelește de un grup de mercenari, dar rămâne întrebarea “Unde erau atunci gărzile sale personale?”
Palatul Vechi al Băncii Naţionale, considerat de arhitectul Ion Mincu „cea mai frumoasă clădire din Bucureşti”, impresionează prin monumentalitate, regularitate, distincție și masivitate, cărora le corespunde la interior, prin contrast, „o amplă şi spectaculoasă dezvoltare foarte bine stăpânită” (Nicolae Lascu), adecvată necesităților estetice și funcționale ale unei bănci centrale de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este prima clădire bancară importantă a Bucureştiului, cea mai impunătoare clădire a unei instituţii din domeniul financiar, ce poate fi comparată cu marile construcţii bancare ale epocii din metropolele europene. Somptuosul edificiu s-a construit între anii 1883 – 1900 în stilul arhitectonic eclectic-clasicist. Palatul s-a realizat după planurile și prin contribuția arhitecților: Cassien Bernard, Albert Galleron, Grigore Cerkez și Constantin Băicoianu. Contrastul dintre caracterul sever şi neostentativ al arhitecturii fațadelor și bogăția decorativă a interioarelor este uşor de observat. Astfel, atât spațiile publice de la parter, cât și spațiile de reprezentare de la primul etaj, surprind printr-o tratare plastică și decorativă de o calitate remarcabilă. Un secol mai târziu, modernizarea şi dezvoltarea activității bancare au făcut improprie activităţii funcţionarilor destinația inițială a spațiilor ample și fastuos decorate de la parterul vechiului palat. Astfel, valoarea artistică și simbolică a impus redarea lor publicului larg, prin amenajarea ca spații de muzeu. Pășind printr-un vestibul larg, bogat decorat și încadrat de coloane și pilaștri angajați, vizitatorul descoperă un spațiu neașteptat de generos, în care este amenajat în prezent Muzeul Băncii Naționale a României. Muzeul are ca element central fosta sală a ghișeelor, cunoscută astăzi ca Sala de Marmură, spațiul cu cele mai mari dimensiuni ale clădirii, desfăşurată pe două registre, parterul şi etajul întâi. Parterul prezintă o succesiune de pilaștri masivi de zidărie, între care erau amenajate odinioară ghișeele pentru lucrul cu publicul. În fiecare pilastru este încastrată câte o casă de bani, folosită de funcționarii băncii pentru activitatea curentă. Etajul întâi prezintă coloane duble, unite prin mici logii de comunicare cu galeria etajului, de unde puteau fi observate direct şi discret activitățile comerciale cotidiene din sală şi de la ghișee. Arhitectura sălii ghișeelor este subordonată destinației sale și este caracteristică sediilor băncilor europene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, amintind de imaginea băncilor și burselor din secolele XVI-XVII, prin organizarea zonei de schimb bancar în jurul unui spațiu dreptunghiular, descoperit, de tip piazzetă, delimitat de cele două niveluri ale clădirii (parter și etajul unu). O menţiune aparte se cuvine acordată acusticii zonei, spartă în centrul sălii și clară pe laterale, proiectată anume pentru a răspunde unei cerințe impuse de păstrarea secretului operațiunilor cu publicul, precursorul limitei de discreţie din actualele bănci comerciale. Ecoul creat anume în sală facilita discreţia discuţiilor funcţionarilor bancari cu clienţii lor la ghişee. Organizarea expoziției numismatice în alveolele laterale ale Sălii de Marmură a urmărit o intervenţie minimală în amenajare, pentru păstrarea autenticităţii construcţiei şi o armonizare echilibrată între opera arhitecturală și exponatele prezentate. Zona centrală a sălii îşi păstrează astfel propriul său discurs. Palatul vechi al BNR, având statut de monument istoric, este situat în municipiul București, Sectorul 3, Strada Lipscani, nr. 25.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog;
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2023/06/filatelie-marea-unire-in-numismatica.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri