Cu ocazia zilei naționale a României compania națională Romfilatelia a lansat pe piața filatelică un set de produse dintre care eu vă prezint doar patru blocuri de mărci poștale. Numismatica, un domeniu al colecționarilor pasionați, a preluat în tematica emisiunilor de monede subiecte menite să reflecte evenimente istorice, culturale, aniversări ale unor personalități etc., devenind alături de filatelie o modalitate eficientă de prezentare și promovare a marilor valori prezente în istoria umanității. Banca Națională a României a adunat în tezaurul său numismatic monede valoroase, emise cu ocazia aniversărilor unor mari personalități, a unor momente de referință ale istoriei și a Dinastiei Regale a României. Reproducerea monedelor în imaginile mărcilor poștale este însoțită de portretele personajelor, respectiv de imaginea reprodusă în culorile reale ale Coroanei Reginei Maria.
Marca poștală cu valoarea nominală de 6,50 lei reproduce portretul Reginei Maria, în ipostaza de Regină încoronată a României Mari, existent pe reversul monedei emise în anul 2010, cu textul înscris în arc de cerc „Regina Maria a României Mari”. Pe avers este redată stema României, alături de un medalion portret al Reginei Maria.
În data de 15 noiembrie 2010 Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă având tema 135 de ani de la nasterea Reginei Maria. Pe avers, în interiorul unui cerc liniar continuu, de sus în jos, sunt redate următoarele inscripșii și detalii grafice:
- inscripția în arc de cerc “ROMANIA”
- stema României
- valoarea nominală a monedei “100 LEI”
- un mealion cu portretul Reginei Maria
- sub medalion urmând conturul acestuia, inscripția “REGINA MARII UNIRI”
- la exterior, o cunună de lauri
Pe revers și tot în interiorul unui cerc liniar continuu, remarc[m următoarele inscripții și detalii grafice:
- portretul Reginei Maria purtând coroana cu care a fost încoronată la Alba Iulia
- la stânga și la dreapta, anii “1875” – anul de naștere al reginei, și “2010” – anul de emisiune al monedei;
- sub portret, inscripția în arc de cerc “REGINA MARIA A ROMANIEI MARI”
Moneda are următoarele caracteristicI tehnice:
- valoare nominală - 100 lei
- metal – aur
- titlu - 90%
- greutate – 6,452 grame
- forma - rotundă
- diametru – 21 milimetri
- margine - zimțată
- calitate – proof
- tiraj – 1000 exemplare
În calitatea de soție a regelui Ferdinand I al României, Maria a fost prima regină a României de după Unirea de la 1918. Numele său oficial, înregistrat la naștere, a fost Maria Alexandra Victoria, ea provenind din Casa regală De Saxa – Coburg și Gotha. S-a născut la data de 29 octombrie 1875, în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia. Este nepoată de țar și de regină. mama sa este Marea Ducesă Maria Alexandrovna, fiica țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Tatăl său este Ducele de Saxa – Coburg și Gotha, Alfred Ernest Albert, fiul reginei Victoria a Angliei. Maria și a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Eastwell Park, Anglia. Un timp familia a locuit în Malta unde tatăl său avea obligații militare de înaltă răspundere. Despre acele vremuri Maria a notat în jurnalul său; “A fost o copilărie fericită și fără griji, copilăria unor copii bogați și sănătoși, feriți de loviturile și de asprele realități ale vieții.” Despre șederea în Malta, Maria consemna; “Știu bine că strălucirea vieții în Malta e datorită întrucâtva vârstei nostre; ne aflam acolo tocmai la punctul de trecere de la copilărie la adolescență, când toate par o revelație și toate visurile un adevăr. Într-un cuvânt, era vârsta nevinovăției, raiul în care nu te mai poți înapoia după ce i-ai trecut pragul, intrând în lumea realităților”. S-a logodit la 16 ani cu Ferdinand, principele moștenitor al României, care îi va deveni soț, la 29 decembrie 1892. O lună mai târziu, municipalitatea Bucureștiului i-a oferit o cupa de argint, gravată cu inscripția “Bine ai venit, mireasă, de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire.” Astfel Maria a devenit la numai 17 ani, prin căsătoria cu principele moștenitor Ferdinand al României, principesa moștenitoare a unei țări îndepărtate și necunoscute. „Pe vremea aceea, România era puțin cunoscută și mi se puneau întrebări ciudate, uneori caraghioase; ba unii chiar credeau că o să port văl pe față, după datina turcească! Știam că nu voi fi nevoită să fac așa ceva, dar eu însumi aveam despre România o părere foarte nedeslușită și puteam da prietenilor, plini de îngrijorare, foarte puține lămuriri despre cele ce m-așteptau în țara cea nouă.” - notează Maria mai târziu. Despre acomodarea sa în noua țară Maria vorbește explicit în Testamentul de după moartea sa, care va fi prezentat integral puțin mai jos. După căsătoria cu Ferdinand, Maria a fost nevoită să ducă o luptă permanentă cu tata socru, regele Carol I al României, care o izola total la Castelul Peleș, interzicându-i orice contact cu personalitățile politice și culturale românești. În acest sens Maria a consemnat; ”În tot timpul tinereții mele, cuvântul de ministru era sinonim cu capul răutăților.” În viziunea lui Carol I, “existența se confunda cu datoria” și astfel atribuțiile unei tinere principese moștenitoare nu se puteau desfășura decât în cadru domestic, sub continua și atenta supraveghere a suveranului, unica sa menire fiind perpetuarea dinastiei. Activitățile care depășeau cadrul protocolar precum sportul, plimbarea sau mondenitatea erau considerate frivolități și prompt sancționate. În acești ani de izolare Maria a suferit cumplit fiind convinsă că a fost atrasă într-o capcană, atribuindu-se misiunea de a naște un moștenitor pentru tron, că își va pierde tinerețea și frumusețea într-un castel rece, spionată de către servitoare și guvernante. În numai câțiva ani, după nașterea primilor trei copii, principesa Maria se va înfățișa lumii ca una dintre cele mai frumoase femei ale Europei. Inteligentă, sănătoasă, nobilă în comportament și atitudine dar și plină de vitalitate, principesa Maria întruchipa idealul romantic al oricărui bărbat. Iată ce consemna ea în acest sens; “În toate fazele educației și uceniciei mele pe drumul vieții, am rămas o femeie tânără, sănătoasă și normală, care primea bucuria când i se ivea în cale, dar totodată și multiplele datorii ce-mi erau impuse”. Despre relația dintre Ferdinand și Maria, Martha Bibescu a consemnat;”Această ființă strălucitoare, desigur cea mai frumoasă principesă și poate cea mai frumoasă femeie din Europa pe timpul acela, era făcută parcă anume ca să eclipseze...A fi soțul reginei e un rol greu de jucat, chiar când ești rege. L-a deținut timp de treizeci și șase de ani, și a fost recunoscător până la sfârșit aceleia care-i lăsa lui toată umbra, pentru că ea era lumina” În războiul balcanic din anii 1913 – 1914 s-a implicat în îngrijirea bolnavilor de holeră din lagărul de la Zimnicea. Cutremurătoare este mărturia ofițerului și scriitorului britanic Arthur Gould Lee, cu referire la cest episod și nu numai; ”Oamenii erau entuziasmați de exuberanța ei și îi admirau spiritul, în special curajul incredibil când nu numai că a trecut nepăsătoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreț neînfricat, ieșit din comun, față de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe muribund, spunându-i cu toată sinceritatea că ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârșitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei până când își dădea sufletul”. În data de 14 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I, Ferdinand devine rege al României sub titulatura Ferdinand I al României, iar Maria devine regină a României. Întronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria au marcat începutul perioadei de neutralitate a Românei pe timpul primului război mondial. Timp de doi ani, Maria a dus o muncă stăruitoare pentru a-l convinge pe soțul său să se alăture aliaților (din care făcea parte și țara sa - Anglia), împotriva Puterilor Centrale (din care făcea parte și Germania – țara de origine a lui Ferdinand). La data de 27 august 1916 România declară război Puterilor Centrale. În primul război mondial a lucrat direct pe front, în spitale de campanie, coordonând activitatea unei fundații de caritate. A fost supranumită de către popor; ”Mama răniților” sau “Regina soldat”. Referitor la această perioadă, Maria a consemnat; ”Doctorii au încercat adesea să mă convingă să port mănuși de cauciuc când umblu printre bolnavii de tifos, dar eu mă împotrivesc, pentru că toți soldații îmi sărută mână și nu pot să le dau să sărute o mână de cauciuc.” sau “Multe zile am rămas în mijlocul soldaților mei și Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de vreun ajutor; zile de strașnică trudă, zile de întuneric, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi putea să le uit”. Sufletul reginei era umbrit de grozăviile războiului. “Gândul atâtor vieți risipite numai pentru a fi învinse la sfârșit, era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf” – a consemnat Maria. După încheierea primului război mondial regele și regina și-au făcut o intrare triumfală în București, după doi ani de refugiu la Iași. Iată cum descrie acest eveniment regina Maria; ”Ne-am întors cu adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!. Aveam senzația că până și casele și pietrele din caldarâm strigau, ovaționau, se bucurau împreună cu mulțimea.” În cadrul Conferinței de pace de la Paris din anul 1918, Regina Maria a avut o alocuțiune prin care a convins asistența despre dorința de unire a tuturor românilor într-un singur stat. Cu mare patos regina a reamintit occidentalilor enormul sacrificiu al Armatei Române. Emoționante sunt impresiile așezate mai târziu pe hârtie de către regină; “Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare! Parcă îmi venea amețeala când îmi dădeam seama de mărinimia soartei.” Odată recunoscută Marea Unire din 1918, Ferdinand și Maria s-au încoronat regi pe 15 octombrie 1922 la Alba Iulia. În continuare prezint câte ceva despre omul, personalitatea și sufletul reginei. Regina Maria admira cu adevărat tradițiile românești și costumul popular, viața țăranilor păstrători de obiceiuri frumoase, și a dorit să le facă cunoscute peste mări și țări. Regina cu suflet mare iubea cu adevărat animalele. Știa să călărească bine. Iubea sporturile moderne; aviația, înotul și navigația maritimă. În pozele de deasupra o admiri în costum de aviație și conducând o ambarcațiune împreună cu fiica sa Ileana, dar și făcând baie în mare - poză ce a scandalizat, la timpul respectiv, întreaga Europă. Printr-o asociație de caritate se ocupa de îngrijirea orfanilor și copiilor fără adăpost. Îi plăceau artele, chiar excela în arta picturii. Iată mărturia sa; ”Prinsesem bine meșteșugul în întrebuințarea culorilor diluate într-un belșug de apă, așa încât florile mele și după ce se uscau păstrau o adâncime catifelată ce amintea natura și desfăta ochii.” Mare iubitoare și colecționară de artă, Regina Maria a susținut o serie de personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și ale unor povești și versuri pentru copii. Regina și-a scris povestea vieții (anii 1914 - 1934), în limba engleză, 3 volume, din care s-au publicat câteva fragmente în presa britanică și americană. Memoriile reginei fac referire la izbucnirea primului război mondial, unirea de la 1918, dar și puternica sa implicare în direcția promovării României. În anul 1920, în semn de adâncă recunoștință pentru contribuția sa la înfăptuirea Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918, Consiliul Orășenesc Brașov a donat reginei vechiul Castel Bran. În anul 1924, la insistențele pictorului Alexandru Szatmari, regina vizitează pentru a doua oară Balcicul. Un an mai târziu începe construcția construcția domeniului Balcic, regina îndrăgostindu-se pur și simplu de acest oraș. Mai târziu regina a consemnat; ”Balcicul pentru mine a devenit un colț de liniște și odihnă, unde mă duc să-mi împrospătez sufletul și trupul. Balcicul este casa mea de vis, inima mea.” Cuplul regal a avut şase copii: Carol Caraiman (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1956), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916). Fiul cel mare, Carol, a condus România, ca rege, între anii 1930 – 1940. Acesta a fost căsătorit de 3 ori; 1918 - cu Ioana Maria Valentina (Zizi) Lambrino, 1921 – prințesa Elena a Greciei și Danemarcei - mama regelui Mihai și 1947 – Elena Magda Lupescu. A fost o personalitate controversată cu viață personală și politică tumultuoasă. A murit în Portugalia, fiind reînhumat cu onoruri militare la Curtea de Argeș în anul 2003. Cea mai mare fiică, Elisabeta se căsătorește în anul 1921 cu prințul moștenitor al Greciei, devenind peste un an regină. Divorțează în anul 1935, stabilindu-se în România. În anul 1948 părăsește definitiv țara împreună cu ceilalți membri ai familiei regale. Își duce viața în exil, într-un apartament închiriat la Cannes, unde moare în anul 1956. Principesa Elisabeta a rămas în amintirea contemporanilor ca o fire sensibilă și extrem de capricioasă, o adevărată enigmă. Fiica Maria era numită în familie Mignon spre a fi deosebită de mama sa. A fost soția regelui Alexandru I al Iugoslaviei. După asasinarea soțului ei (1934) a trăit peste 20 de ani în Marea Britanie, ultimii 15 ani de viață într-un exil impus de Tito. A dorit să-și revadă țara dar nu i s-a permis. O parte din averea sa a fost cedată unor instituții de caritate, în beneficul iugoslavilor stabiliți în Anglia. Fiul Nicolae și-a petrecut întreaga existență princiară în umbra coroanei regale a României, jucând un rol mai active doar între anii 1927 – 1930 când a făcut parte din Consiliul de Regență ce conducea țara în locul regelui minor Mihai I. Nu-l interesau problemele politice și nici nu dorea să se implice în activități care impuneau exprimarea unei opțiuni politice. A murit la Madrid, în vârstă de 75 de ani, după 40 ani de exil impus. Ileana a fost fiica preferată a Reginei Maria. A fost crescută în spiritul dragostei de România, popor, tradiții și limba sa. A studiat sculptura cu Ion Jalea și picture cu Jean Al. Steriade. Pasionată de sport, mare și călătorii a obținut brevetul de căpitan de cursă lungă, a fost prima femeie din România care avea un astfel de brevet. În anul 1931 s-a căsătorit cu arhiducele Anton de Austria, print de Toscana, divorțând în anul 1954. A părăsit România odată cu regele Mihai, stabilindu-se în Argentina, apoi SUA. În anul 1954 s-a recăsătorit cu Dr.Ștefan Isărescu în orașul Newton, Massachussetts, divorțând din nou, după 11 ani de trai în comun. S-a călugărit după ritul ortodox și sub numele de Maica Alexandra a devenit stareța mănăstirii “Schimbarea la față” din Ellwood City, Pennsylvania, până la moartea sa din anul 1911.În anul 1990, la vârsta de 81 de ani, și suferindă, a vizitat România. Mircea, ultimul copil al reginei Maria, a trăit doar trei ani de zile. Bolnav de febră tifoidă, prințul Mircea a murit la Buftea în Palatul Știrbei, în timp ce în apropierea Bucureștiului se dădeau lupte, iar trupele germane se apropiau de oraș. A fost îngropat în grabă la Cotroceni, întrucât familia regală era pe punctul de a se refugia la Iași, oraș încă neocupat de trupele german. În anul 1941 prințul Mircea a fost reînhumat, la cererea prințesei Ileana, într-o mică capelă la Castelul Bran, aproape de locul unde odihnește inima reginei Maria. Mai jos prezint câteva informații despre iubirile secrete ale Reginei Maria. A fost bănuită ca fiica sa Maria (Mignon) s-a născut după o relație cu locotenentul Zizi Cantacuzino, aghiotantul său, care a însoțit-o pretutindeni. Mai târziu s-a îndrăgostit de un aristocrat american, pe numele său Waldorf Astor. În timpul primului război mondial, în viața reginei a intrat colonelul canadian Joe Boyle, un bărbat frumos care o domina complet. Maria a notat câteva aprecieri la adresa lui; “Un om care nu are teamă de nimic și care prin forța sa extraordinară reușește în toate domeniile”. Adevărata ei dragoste a fost prințul Barbu Știrbei, un bărbat fermecător, brunet cu ochi căprui. Se spune că a fost tatăl ultimilor doi copii ai reginei, care semănau izbitor cu prințul. “Tot dorul meu, toată tristețea mea, toate amintirile dragi, care îmi inundă din nou sufletul…Să te binecuvânteze Dumnezeu și să te aibă în paza sa!” – îi scria Maria la bătrânețe. Regina Maria a fost suverana cea mai iubită de către Armata Română. Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pământ și patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată vreunui alt om. Cauza morții ei a generat multe suspiciuni și speculații în epocă. Pentru început, s-a răspândit zvonul că, în urma unui schimb de focuri ce a avut loc intre Carol și Nicolae, regina-mama s-a aruncat în apărarea fiului cel mic, primind glonțul în locul acestuia. Potrivit altor surse, regina a murit în tren, înainte de a ajunge la Sinaia. Cert este că la începutul anului 1938, a fost internată în mai multe sanatorii din Italia și Germania, suspectă de cancer la esofag dar și de ciroză. Bună călăreață, binecuvântată de la natură cu gust și cu o frumusețe ieșită din comun, Maria a fost repede adoptată de armată, care în foarte scurt timp, mai ales după ce a fost numită comandant al Regimentului de cavalerie 4 Roșiori, a ajuns să o divinizeze. Iată cum descrie această relație însăși regina Maria; „Poate că nu s-ar cădea să spun tocmai eu acestea, dar simt că-mi fac datoria față de neclintita lealitate ce mi-au arătat-o totdeauna. Ei alcătuiau o închegare de puteri pe care mă puteam bizui; erau credincioși, plini de închinare și devotament. Mă admirau pentru îndrăzneala mea fără seamăn când eram călare, pentru neoboseala și curajul meu, și totodată simțeau în mine acea deplină și neînfricoșată credincioșie, care deosebește firea mea. Eram fericiți când eram laolaltă, la ei găseam o închinare și o slăvire spontană pe care n-o aflam aiurea.” Culisele Tratatului de Pace după primul război mondial, o plasează pe regina Maria într-o intensă activitate bazată atât pe influenţele pe care le avea prin casele regale ale Europei, cât şi pe farmecul personal. Invitaţia primită de a vizita Statele Unite, este încă un argument al magnetismului pe care îl exercita. Devine astfel cel mai bun ambasador al României și al intereselor sale. America a primit-o pe Regina Maria cu braţele deschise, dar nici Regina nu s-a lăsat mai prejos. Primirea americană a fost fabuloasă, iar Regina şi-a notat impresiile în jurnalul riguros ţinut în timpul vizitei: „Maria!, Maria! Îmi auzeam numele strigat de mii de voci şi, după obiceiul american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de hârtie şi tot felul de alte bucăţele de hârtie, de la miile de geamuri ale fantasticelor clădiri, până când tot aerul se umpluse de fâlfâiri albe, ca de milioane de păsări mari şi mici“. Pe parcursul voiajului şi chiar şi după aceea, suverana a fost complementată în diferite feluri; "regină radioasă, cea mai populară femeie din țară" sau "reprezentantă a lumii vechi". Indienii Sioux din Mandan, Dakota de Nord, i-au spus suveranei „Winyan Kipanpi Win“ („Femeia pe care o chemi“) şi i-au făcut onoarea de a-i dărui o coroană din pene de vultur. Câteva zile mai târziu, altă cunună din pene şi altă denumire onorifică din partea indienilor Blackfoot din statul Montana: regina e „Morning Star“ („Luceafărul de ziuă“), etc. Regina Maria a României a fost primul membru al unei familii regale care a acceptat să apară în reclame de produse cosmetice pentru cremele Pond’s. În anul 1933, prin testament, regina a cerut ca după moartea sa inima să-i fie îmbălsămată și depusă la Balcic. În anul 1938 după deces, inima reginei a fost pusă într-o casetă de argint și învelită într-un steag dublu, pe o parte drapelul României, pe cealaltă steagul Marii Britanii. La rândul lor acestea au fost puse într-o altă casetă din argint aurit și cu ornamente din pietre prețioase. Inima reginei a fost transportată cu vechiul bric Mircea la reședința de la Balcic unde a fost depusă cu toate onorurile. După pierderea Cadrilaterului și implicit a Balcicului, principesa Ileana a dispus construirea unei capele la Bran și aducerea inimii mamei sale aici. În anul 1968 capela a fost profanată de către comuniști iar cele două casete cu inima reginei au fost strămutate la Muzeul Național de Istorie a României din București. În biografia acestei femei deosebite se află și alt gest care îi întregește personalitatea. În data de 25 martie 1926, de Bunavestire, regina trece la ortodoxism. Într-o ceremonie desfășurată la palat s-a spovedit, fiind dezlegată de către patriarhul Miron Cristea și primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române. La moartea sa (18 iulie 1938), patriarhul rostește o scurtă rugăciune și cu gest blând îi închide ochii pentru totdeauna. Se zice că patriarhul ar fi spus după încheierea ceremoniei de înmormântare următoarele vorbe; ”În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care și-a trăit intens viața”. Spre final prezint două păreri autorizate despre Regina Maria din partea unor contemporani. Nicolae Iorga – “Regina Maria este cea mai frumoasă legendă încă din timpul vieții”. Ion Gheorghe Duca, în lucrarea sa Amintiri politice – “Regina Maria este o ființă de care trebuie să te sfiești. Este o strălucire la fizic, ca și la moral, încât îți ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o frumusețe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru picture, pentru calorie, pentru scris, o conversație sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate în gândire, originalitate de expresie și curaj…”. O sugestivă descriere a simbolurilor întruchipate de regină, a fost prezentată de scriitorul Cezar Petrescu în ziarul “România”, editorialul “Cel din urmă drum” prin care a redat magistral durerea unei întregi comunităţi la moartea acesteia: “Pe unde toate trecerile au fost triumfale, în aclamaţii, surâsuri şi fluturări de batiste, acum drumul cel din urma e cu mâinile nemişcate pe piept, cu ochii, cu faţa, cu zâmbetul, cu toată lumina astupată de un negru capac, într-o cutie dreptunghiulară purtată pe un afet de tun. Îmi amintesc o zi cu soare dulce şi molatec de toamnă, cândva în 1906. Elev de gimnaziu provincial rătăceam uimit de toate minunile Capitalei, căci toate mi se păreau minuni, neavând încă ochiul pentru a deosebi ceea ce e superficial, improvizat şi vulgar. Deodată în acea lume pestriţă şi gureşă, s-a lăsat o tăcere, a străbatut un fior. Trecea Principesa Maria de atunci, într-o largă Victorie leganată pe arcuri, după moda vehiculelor din acea vreme. Era numai Principesă, ţinută laoparte de politica vremii, dar trecea ca o Regină aclamată de poporul Ei, după scurta clipă de reculegere, de înfiorată şi muta adoraţie a mulţimii. Tot ce era vulgar, bălţat, zgomotos pe stradă, se înobilase în acea unanimă pornire către făptura care reprezenta supranaturalul, o idealitate în absolut. Au venit mai târziu alte vremi, când pe acelaşi itinerar fixat cortegiului funerar de acum, trecerile Reginei Maria dezlănţuiau aclamaţii însufleţite. În anii neutralităţii când toţi ştiau că Dânsa veghează pentru “războiul nostru”. În ziua întoarcerii din Moldova. După Încoronare. Atâtea şi atâtea ceasuri, zile, aniversări, pe care prezenţa sa le transfigurase într-o magie de zână a basmelor noastre ce umplu întreg Universul cu minuni. Basmul e sfârşit. Minunea sfârşită. Pe unde a trecut zâmbind, luminând ziua cu lumina ochilor de azur, ultimul drum într-o mare tăcere, în întunericul de sub negrul capac, cu mâinile reci pe piept – mâna care atât de gingaş, aerian, euritmic răspundea imnurilor de adoraţie. Nu vi se pare oare că bulevardele şi străzile Capitalei noastre pe unde a trecut, vor rămâne de acum pentru totdeauna mai goale, mai triste, mai fără de sens, ca într-o cetate unde a fost nimicită o frumuseţe şi o armonie, de unde a plecat o Icoană ocrotitoare?”
Palatul Vechi al Băncii Naţionale, considerat de arhitectul Ion Mincu „cea mai frumoasă clădire din Bucureşti”, impresionează prin monumentalitate, regularitate, distincție și masivitate, cărora le corespunde la interior, prin contrast, „o amplă şi spectaculoasă dezvoltare foarte bine stăpânită” (Nicolae Lascu), adecvată necesităților estetice și funcționale ale unei bănci centrale de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este prima clădire bancară importantă a Bucureştiului, cea mai impunătoare clădire a unei instituţii din domeniul financiar, ce poate fi comparată cu marile construcţii bancare ale epocii din metropolele europene. Somptuosul edificiu s-a construit între anii 1883 – 1900 în stilul arhitectonic eclectic-clasicist. Palatul s-a realizat după planurile și prin contribuția arhitecților: Cassien Bernard, Albert Galleron, Grigore Cerkez și Constantin Băicoianu. Contrastul dintre caracterul sever şi neostentativ al arhitecturii fațadelor și bogăția decorativă a interioarelor este uşor de observat. Astfel, atât spațiile publice de la parter, cât și spațiile de reprezentare de la primul etaj, surprind printr-o tratare plastică și decorativă de o calitate remarcabilă. Un secol mai târziu, modernizarea şi dezvoltarea activității bancare au făcut improprie activităţii funcţionarilor destinația inițială a spațiilor ample și fastuos decorate de la parterul vechiului palat. Astfel, valoarea artistică și simbolică a impus redarea lor publicului larg, prin amenajarea ca spații de muzeu. Pășind printr-un vestibul larg, bogat decorat și încadrat de coloane și pilaștri angajați, vizitatorul descoperă un spațiu neașteptat de generos, în care este amenajat în prezent Muzeul Băncii Naționale a României. Muzeul are ca element central fosta sală a ghișeelor, cunoscută astăzi ca Sala de Marmură, spațiul cu cele mai mari dimensiuni ale clădirii, desfăşurată pe două registre, parterul şi etajul întâi. Parterul prezintă o succesiune de pilaștri masivi de zidărie, între care erau amenajate odinioară ghișeele pentru lucrul cu publicul. În fiecare pilastru este încastrată câte o casă de bani, folosită de funcționarii băncii pentru activitatea curentă. Etajul întâi prezintă coloane duble, unite prin mici logii de comunicare cu galeria etajului, de unde puteau fi observate direct şi discret activitățile comerciale cotidiene din sală şi de la ghișee. Arhitectura sălii ghișeelor este subordonată destinației sale și este caracteristică sediilor băncilor europene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, amintind de imaginea băncilor și burselor din secolele XVI-XVII, prin organizarea zonei de schimb bancar în jurul unui spațiu dreptunghiular, descoperit, de tip piazzetă, delimitat de cele două niveluri ale clădirii (parter și etajul unu). O menţiune aparte se cuvine acordată acusticii zonei, spartă în centrul sălii și clară pe laterale, proiectată anume pentru a răspunde unei cerințe impuse de păstrarea secretului operațiunilor cu publicul, precursorul limitei de discreţie din actualele bănci comerciale. Ecoul creat anume în sală facilita discreţia discuţiilor funcţionarilor bancari cu clienţii lor la ghişee. Organizarea expoziției numismatice în alveolele laterale ale Sălii de Marmură a urmărit o intervenţie minimală în amenajare, pentru păstrarea autenticităţii construcţiei şi o armonizare echilibrată între opera arhitecturală și exponatele prezentate. Zona centrală a sălii îşi păstrează astfel propriul său discurs. Palatul vechi al BNR, având statut de monument istoric, este situat în municipiul București, Sectorul 3, Strada Lipscani, nr. 25.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog;
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2023/06/filatelie-marea-unire-in-numismatica.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri