Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).
Constantin Prezan, născut la 27 ianuarie 1861 în localitatea Butimanu, a fost contemporan sau participant activ la patru războaie: 1877-1878, 1913, la Primul Război Mondial și la Al Doilea Război Mondial. Își începe cariera militară la Școala de Ofițeri de infanterie și Cavalerie din București la 1 iulie 1878, fiind avansat la gradul de sublocotenent, după absolvire, la 1 iulie 1880. Își va schimba arma, la 16 noiembrie 1880, fiind mutat la Regimentul 2 Geniu, unde a fost remarcat ca un bun instructor și specialist în lucrări de fortificații. Absolvind Școala Specială de Artilerie și Geniu în 1833, va fi trimis pentru specializare la Școala de Aplicație de Artilerie și Geniu de la Fontainebleau, în Franța. Întors în țară, în 1866, a fost numit profesor ajutor de fortificații la Școala Specială de Artilerie și Geniu, în București. A fost avansat la gradul de maior, la 10 mai 1892, în urma unui stagiu la Regimentele 1 și 2 Geniu și ca șef sector al Cetății București. În timpul celui de-al doilea război balcanic, în 1913, îl găsim în postura de general a diviziei 7 infanterie. La intrarea țării în Primul Război Mondial, Constantin Prezan este numit comandant al Armatei de Nord, ce a asigurat mobilizarea și concentrarea celorlalte trei mari unități subordonate. I se acordă , în data de 5 decembrie 1916, funcția de șef de stat major, până în aprilie 1918. Sub comanda sa, ca specialist în arma geniului, a coordonat planul campaniei din 1917, pe durata căreia s-au obținut victorii răsunătoare în luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz. A fost trecut în rezervă la 1 aprilie 1918, apropiindu-se de vârsta de 60 de ani. Însă la 28 octombrie 1918, la a doua mobilizare a armatei, este rechemat în cadrele active, în aceeași funcție de șef de stat major al armatei, organizând și conducând trupele române, în vederea expulzării trupelor inamice cotropitoare de pe întreg teritoriul național. Mobilizarea generalului Constantin Prezan va dura până în 1 aprilie 1920, când este trecut, din nou, în rândul rezerviștilor. Ca apreciere a generalului Constantin Prezan, Andrei Rădulescu, în postura de reprezentant al forului Academiei Române spunea: „Prin răspunderea grea ce au luat asupra lor, prin priceperea lor, prin munca depusă, prin patriotismul lor, au contribuit într-o largă măsură la înfăptuirea idealului nostru național”, cu ocazia numirii lui Constantin Prezan și a lui Alexandru Averescu, membrii de onoare ai Academiei Române, în 1923. În 1930, a fost înaintat la gradul de mareșal al Armatei Române, grad pe care nu-l deținuse nici un alt ofițer, până la acel moment. Se stinge din viață la 27 august 1943, la vârsta de 82 de ani, fiind înmormântat în localitatea Schinetea, județul Vaslui, pe domeniul conacului său.
Peneș Curcanul, pe numele său real Constantin Țurcanu s-a născut la data de 1 martie 1854, la Vaslui, fiind fiul lui Gheorghe și al Margaretei Țurcanu. Părinţii îl alintau Costache. La vârsta de 7 ani, părinţii l-au dus la Huşi la nişte rude mai înstărite, unde a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care ştia să scrie şi să citească. A urmat şcoala primară la Huşi, apoi a revenit la Vaslui în anul 1865. Pentru a se putea întreţine, s-a angajat ca lucrător la drumuri. Şi-a început stagiul militar la Regimentul 7 Dorobanţi Iaşi, care avea Batalionul 2 la Vaslui. După un an de instrucţie soldatul Constantin Ţurcanu a devenit caporal şi a fost numit comandantul unei grupe de recruţi. In timpul războiului de independenţă din anul 1877, Constantin Ţurcanu, cu gradul de sergent, a luat parte la luptele de la Griviţa 1 şi 2. Datorită faptelor de arme deosebite, la 28 august 1877, Constantin Ţurcanu a fost decorat cu ordinul „Steaua României”. La sfârșitul războiului, sergentul Constantin Țurcan fusese decorat cu “Trecerea Dunării, “Apărătorii independenței”, “Medalia comemorativă rusă”. În mod cu totul excepțional i se acordase “Steaua României” care era rezervată exclusiv ofițerilor. La 7 octombrie 1877, în timpul luptelor date pentru cucerirea redutei Griviţa 2, Constantin Ţurcanu a fost rănit şi internat la Spitalul din Turnu Măgurele. Aici l-a întâlnit pe poetul Vasile Alecsandri care îl va imortaliza în poezia „Peneş Curcanul” din ciclul „Ostaşii noştri”. La 30 decembrie 1877 a luat parte la decorarea drapelului de luptă al unităţii, la Bucureşti. În octombrie 1878, împreună cu locotenent colonelul Ion Petrovici şi alţi 60 de ofiţeri şi gradaţi reprezentând Regimentul 13 Dorobanţi, a participat la Bucureşti, la parada „Întoarcerii triumfale a armatei române”. În anul 1880 pentru cinstirea meritelor deosebite ale batalionului vasluian, s-a hotărât transformarea acestuia în regiment de sine stătător, cu denumirea „Regimentul 7 Rahova nr. 25 Vaslui”. În același an Țurcanu s-a întors la Vaslui şi a fost numit picher pe şoseaua Vaslui – Soleşti. După doi ani, în ziua de 15 ianuarie 1882, s-a căsătorit cu Rariţa şi a construit o casă pe str. Gh. Lazăr, nr. 15. A luat apoi parte la cel de-al doilea război balcanic, în 1913 la vârsta de 57 de ani. În timpul primului război mondial, deşi în vârstă de 62 de ani, a cerut să fie trimis pe front, ca voluntar. S-a prezentat astfel pe frontul din Oituz, fiind prezent mereu în mijlocul militarilor tineri. Cu unitatea lui se afla printre cei care în bătălia de la Oituz au oprit înaintarea germanilor. La sfârşitul războiului, alături de decoraţiile din 1877-1878, eroul Constantin Ţurcanu a primit alte decoraţii: „Virtutea Militară”, cl. I, “Medalia serviciului credincios”, cl. I, iar în 1931 i s-a conferit medalia „Mihai Viteazul” şi „Virtutea Militară”. ”. În afară de aceste distincții românești, Constantin Țurcanu a mai primit “Crucea italiană de război” și medaliile poloneze “Crucea vitejilor” și “Crucea de război”. În anul 1922, comandantul Regimentului 25 Vaslui a hotărât rămânerea lui Constantin Ţurcanu în rândul cadrelor active până la sfârşitul vieţii. La 15 noiembrie 1932 Constantin Ţurcanu a trecut în nefiinţă, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea din Vaslui.
Prin dispozitia Consiliul Popular al judetului Vaslui în 1974, la 18 octombrie s-a infiintat Muzeul Judetean "Ștefan cel Mare" Vaslui, cu profil mixt istorie si etnografie, avand ca prim director pe prof. Constantin Popescu, muzeograf cu experienta si contributii importante in formarea altor institutii muzeale. Muzeul judetean Vaslui s-a deschis în ziua de 27 septembrie 1975, in prezenta specialistilor din centrele universitarea Iasi si Bucuresti, a directorilor muzeelor din Moldova si a autoritatilor locale si judetene, fiind apreciat ca cel mai bine realizat din punct de vederea tematic, stiintific si muzeotehnic.
***
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2021/08/cartofilie-judetul-arges-clubul.html
-->
Răspunsuri