Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură - ca să zic aşa - Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş. (Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)
Mormântul lui Ștefan cel Mare se află în biserica Mănăstirii Putna pe latura sudică a gropniței. Capodoperă a genului, de o somptuozitate unică în arta medievală românească, lespedea funerară a lui Ștefan cel Mare este așezată pe un soclu, la fel de somptuos, decorat cu stilizări vegetale și adosat într-un arcosoliu, amplificat spre interiorul bisericii cu un baldachin de marmură, construit în 1934 din fragmentele altuia mult mai vechi, după cum se menționează într-o inscripție din depozitul mănăstirii. Motivele sculptate pe soclu reprezintă lujeri mlădiați în forme de inimi pozate invers, alcătuind o succesiune de patru medalioane legate între ele și în ale căror interioare se desfac ample palmete cu flori de gențiană și ciorchini. Printre curbele divergente ale tulpinelor de la centru trece un lujer, cu o singură floare în vârf, ale cărui frunze decorează spațiul dintre ele, atât la bază, cât și la partea superioară, iar printre primele două tulpini de la stânga și de la dreapta trece, de asemenea, câte un lujer pe care se sprijină câte un cap de bour, din creștetul căruia se arcuiesc lateral - în chip de coarne - semipalmete împodobite cu flori. Lespedea propriu-zisă este decorată în câmpul central, de formă dreptunghiulară, cu două vrejuri care se împletesc armonios, formând între ele trei medalioane cvasielipsoidale, în care tradiționalele palmete și flori de gențiană alternează cu ghindele și frunzele de stejar, simboluri ale vieții viguroase, ale fecundității și perenității. Tot cu frunze de stejar, dar mult mai stilizate, este împodobit și chenarul marginal. Între câmpul decorativ central și chenarul marginal, apoi, în continuare, și pe cantul lespezii există o inscripție slavonă săpată în litere capitale monumentale: „Dreptcinstitorul Domn, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, ctitor și ziditor al acestui sfânt lăcaș, care zace aici și s-a mutat la veșnicele lăcașuri în anul 7000..., luna..., și a domnit ani...”. Ștefan cel Mare și-a pregătit propria lespede funerara încă din timpul vieții, lăsând, firește, urmașilor grija de a completa inscripția cu data exactă a morții sale și cu numărul anilor de domnie, pentru care a rezervat spații corespunzătoare pe cantul ei, dar care, din motive neatestate documentar, au rămas totuși necompletate, așa cum se văd și astăzi. Numărul anilor de domnie, ca și anul, luna, ziua și ora morții sunt menționate în schimb pe acoperământul de mormânt al marelui voievod, lucrat din porunca fiului său Bogdan al III-lea Vlad: „... a domnit în Țara Moldovei 47 de ani și trei luni” și s-a „strămutat spre lăcașul de veci în anul 7012 (= 1504), luna iulie, ziua 2, în ziua de marți, la ceasul al patrulea din zi”. Unii cercetători au aproximat data executării lespezii de pe mormântul lui Ștefan cel Mare „după 1492”, iar alții o consideră categoric în 1492, ajungând la această cifră prin simpla diferență dintre anii de la zidirea lumii și anii de la nașterea lui Iisus, adică scăzând 5508 din 7000. Dar cifra înscrisă de Ștefan pe lespedea sa nu reprezintă data executării acesteia, ci numai prima cifră din anul imprevizibil al morții sale, respectiv, din 7012, după vechiul calendar, sau din 1504, după cel nou, ceea ce înseamnă că datarea lucrării trebuie aproximată în continuare „după anul 1492”, așa cum au făcut-o G. Bals, V. Vătășianu și P. Comarnescu, dar, desigur, nu mai târziu de 1504. Mormântul domnitorului este din marmură de Carrara sculptată în champleve și are următoarele dimensiuni: lungime - 182 cm; lățime - 77 cm; grosime -15 cm; soclu: lungime - 170 cm și înălțime - 70/68 cm.
***
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2021/08/info-numis-mondo-130.html
-->
Răspunsuri