Petru Movilă s-a născut la Suceava, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Țara Românească, și al soției acestuia, Marghita, călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei. După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama și cu frații săi în Țara Românească, după care se vor așeza definitiv în Polonia. Învățătura și-o va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita școală a „Frăției” ortodoxe din Lvov (Lemberg) și la Academia Zamoiska din Zamosč. Acolo studiază limbile latină, greacă, slavonă și polonă, la care se adăugau discipline standard din vremea respectivă: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. A studiat în limba latină și la Sorbona. Potrivit obiceiului nobililor polonezi, și-a însușit mânuirea armelor și a luat parte la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Țuțora (1620) și Hotin (1622). Datorită unei chemări lăuntrice, dar și sub înrâurirea starețului mânăstirii Pecerska, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti, începând din 1622, duhovnicește la moșia sa din Rubiejovka, unde a zidit și o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625. În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mănăstirii, la vârsta de 31 de ani. Situația ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii. Însă, prin activitatea sa depusă timp de cinci ani ca egumen, Petru Movilă a reușit să ridice prestigiul cultural și bisericesc al mănăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mănăstirilor și a peșterilor în care se găseau moaște de sfinți și a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură. Arhimandritul Petru a desfășurat o bogată activitate bisericească și culturală, continuând să tipărească mai multe cărți care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în fata prozelitismului catolic. Pune bazele unui colegiu, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la Kiev, în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka, pe care le cumpărase încă înainte de călugărie. Semnează la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev, în care erau condamnați clericii care au aderat la Uniația din 1596. A sprijinit alegerea ca Rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut „Frățiile Ortodoxe”. A trecut la Domnul pe 22 decembrie 1646, la Kiev. Este cinstit ca sfânt de Bisericile Ucrainei, României și Poloniei.
La confluenta de secole, evenimente nefiresti au provocat nasterea Ligii pentru Unitatea Culturala a Românilor, denumire actuală Liga Culturală Română, ai carei presedinti au fost, printre altii, Grigore Bratianu, V. A. Urechia, Vasile Lucaciu, Nicolae Iorga, dr. Constantin Angelescu. Scopul central era apararea drepturilor limbii române, asa cum s-a afirmat la 24 ianuarie 1891, zi cardinala pentru Moldova, Tara Româneasca, dar si pentru Transilvania. Intr-un apel-manifest comunicat presei la aceasta data, se spunea raspicat: „Graiul românesc este nu numai alungat din scolile nationale, dar e amenintat de a fi înabusit chiar în vatra familiei române…“ Ce se întâmplase? In 1890, a fost elaborat un proiect de lege prin care se cerea „ca limba maghiara sa fie introdusa si în azilele si gradinitele de copii în vârsta de 3-6 ani“. A fost organizata imediat o conferinta a Partidului National Român din Transilvania (Sibiu, 16/27 octombrie) si s-au initiat proteste ale presei din Bucuresti si din numeroase capitale europene. Cu toate acestea, la inceputul lui 1891, proiectul de lege a fost votat. La Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, în aceeasi zi – 16 oct. -, a avut loc o întrunire a studentilor, dintre care unii au devenit nume sonore în cultura româna: Simion Mehedinti, P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, I. Radulescu-Pogoneanu, Gh. Murnu, Simion Mândrescu s.a. Multi ani la rând Liga s-a dovedit o puternica tribuna pentru mentinerea drepturilor populatiei autohtone, „în marea lupta nationala pentru limba, pentru constituirea deplinei sale individualitati, pentru marirea sa“ (V. A. Urechia, catre filialele din Principatele Unite, în 1893). Un nedorit prilej de a-si arata clarviziunea a fost în 1909: „E vorba de procesul Anei Vlad de la Orastie, sotia deputatului român Aurel Vlad, care, împreuna cu mama acestuia, a fost trimisa în judecata pentru faptul de a fi cerut ca la examenele de la scolile primare comunale elevii a caror limba materna era limba româna, siliti sa învete însa ungureste, sa dea raspunsurile si în româneste, pentru a se constata astfel daca si-au însusit sau nu cunostintele necesare“ Urmarea: Ana Vlad a fost condamnata la o luna de închisoare si la plata unei amenzi de 300 de coroane. Evident, a urmat alt sir de proteste. A fost nevoie de întarirea însemnelor românesti, asa ca pe tricolorul Ligii s-a scris: „Unirea face taria“ (pe albastru), „Liga pentru Unitatea Culturala a Tuturor Românilor“ (pe galben) si respectiv „In hoc signo vinces“/În acest semn vei învinge (pe rosu). Anterior (în 1893), D. Costandache, delegatul sectiei din Bacau, a cerut fixarea unei zile ca sarbatoare nationala pentru românii din provinciile istorice ale Daciei. Propunerea a fost sustinuta entuziast de Barbu Delavrancea si de carturarul I. Bianu. Biruinta de la 1 Decembrie 1918 are si amprenta Ligii pentru Unitatea Culturala a Românilor.
https://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2020/05/cartofilie-localitatile-arinis-basesti.html
-->
Răspunsuri