Banat este numele unei provincii românești situate în sud-vestul României, preponderent pe suprfața actuală a județelor Caraș-Severin și Timiș dar parțial și pe suprafața județelor Arad, Hunedoara și Mehedinți. În afară de aceste suprafețe teritorii ale Banatului istoric se mai găsesc în Serbia dar și Ungaria (mai puțin). Banatul istoric avea o suprafaţă totală de 28526 kmp, care în anii 1919-1920 s-a împărţiţi între cele trei state. Zona montană a Banatului românesc este redată în medalistică cu sintagma “Banatul montan” – o zonă cu un potențial turistic excepțional.
Uzinele din Reşiţa şi-au început în mod oficial activitatea la 3 iulie 1771. A urmat o istorie zbuciumată, plină de suişuri şi de coborâşuri, ca şi în cazul multor altor centre industriale cu o mare tradiţie. În special perioada primelor şapte-opt decenii din această istorie este foarte puţin cunoscută astăzi, atât datorită depărtării sale în timp faţă de vremea noastră, cât şi din motivul că s-au păstrat până acum extrem de puţine documente provenind din epoca respectivă. Debutul uzinelor reşiţene a fost destul de promiţător, astfel încât, deja în prima jumătate de an de activitate, adică până la sfârşitul anului 1771, ele au înregistrat un câştig de 4721 de florini, devenind din acel moment cele mai importante uzine metalurgice ale Banatului. În primii cinci ani, uzinele din Reşiţa au fost subordonate încă, din punct de vedere al conducerii şi al controlului, Oficiului minier din Bocşa. Din 1776, luând un avânt remarcabil, uzinele de aici au fost scoase de sub conducerea Oficiului din Bocşa, primind un Oficiu propriu, care se afla în subordinea nemijlocită a Direcţiunii Miniere din Oraviţa. Muncitorii reşiţeni erau diferenţiaţi în acea perioadă în două categorii: muncitori permanenţi (germani) şi muncitori temporari (români). Cei dintâi au primit în mod gratuit loc de casă şi de asemenea lemnele necesare construirii caselor. Impozitele pe care urmau să le plătească pe casă corespundeau categoriei de impozitare celei mai de jos. Au primit lemne de foc, cei căsătoriţi câte doi stânjeni, iar cei necăsătoriţi câte unul. Copiii lor urmau şcoala de asemenea în mod gratuit, la fel cum primeau şi rechizitele necesare. Alimentele lor erau primite la preţuri avantajoase şi aveau dreptul de a ţine gratuit o vacă şi un viţel la păşunat. Datoria lor în schimb era să promoveze prin toate mijloacele interesele uzinei şi să îşi trimită copiii să lucreze în fabrică de la vârsta de 12 ani. Femeile aveau în grijă toate muncile casnice necesare. Muncitorii temporari nu aveau însă niciun fel de privilegii. Muncitorii din fabrică şi minerii care lucrau în condiţii periculoase primeau ajutor în caz de boală sau de accident, precum şi asistenţă medicală gratuită. Cei ajunşi în incapacitate de muncă şi urmaşii celor decedaţi în accidente primeau o rentă (pensie). Încă de la început, în uzină a funcţionat instituţia numită Lada frăţească (Bruderlade). Aceasta era o asociaţie cu caracter de ajutor reciproc, introdusă în minele din Banat concomitent cu extinderea legislaţiei miniere austriece. La Reşiţa, fiecare muncitor era obligat să cotizeze la aceasta începând de la vârsta de 15 ani, cu sume de 3,4 sau chiar 6 creiţari din fiecare florin câştigat. Dreptul la pensie nu exista decât după cel puţin 40 de ani de muncă. Dacă un muncitor pleca mai devreme din uzină, el îşi pierdea acest drept. În caz de incapacitate de muncă, sprijnul financiar pe care urma să îl primească pensionarul era calculat după numărul de ani în care acesta plătise cotizaţia la Lada frăţească.În 1778, Banatul a fost cedat de către Camera imperială Ungariei, fiind împărţit în trei judeţe: Torontal, Timiş şi Caraş-Severin. Datele asupra producţiei uzinelor reşiţene din această vreme sunt foarte puţine. În scurt timp, pădurile din jurul uzinei, care i se dăduseră acesteia în folosinţă de la început, pentru producerea cărbunilor la care ne-am referit, au fost practic epuizate, iar Direcţiunea de la Oraviţa a raportat că pădurile de la Bocşa vor fi complet defrişate în termen de maxim opt ani, cele de la Dognecea în doi ani şi cele de la Reşiţa în şase ani. Pentru transportarea cărbunilor din lemn, uzina întâmpina de asemenea mari dificultăţi, ea fiind nevoită să întreţină pentru cărăuşia necesară de la Dognecea, Bocşa şi Reşiţa nu mai puţin decât un număr de 605 cai. Nici măcar acest număr nu era suficient, astfel încât uzina mai era nevoită să încheie contracte de transport şi cu locuitorii din Reşiţa Română. În consecinţă, prin dispoziţia Camerei imperiale din 21 iunie 1780, uzinele reşiţene au primit pentru exploatare noi suprafeţe de teren. Au fost cedate atunci teritoriile mărginite la sud-est de domeniul Regimentului grăniceresc româno-bănăţean, la nord-est de moşia particulară de la Delineşti, la nord şi vest de teritoriul comunelor camerale urbariale Târnova, Ţerova, Reşiţa Română, Doman, Cuptoare şi Caraşova și în final întreg masivul Semenic. Au fost aduși specialiști din Ungaria pentru amenajarea albiei râului Bârzava în scopul plutăritului. Amenajarea Bârzavei pentru plutărit a fost definitivată în anul 1784, astfel încât din 17 martie 1785 lemnele au început să fie transportate prin acest mijloc, mult mai puţin costisitor. Pentru supravegherea plutăritului, a fost întemeiată localitatea Văliug, cu populaţie formată din olteni care lucrau la tăiatul lemnelor pentru uzina reşiţeană şi, de asemenea, din colonişti germani aduşi din Austria Superioară, la care în 1793 li s-au mai adăugat încă 300 de familii germane. Între timp, în intervalul 1787-1791, pe teritoriul Banatului a fost purtat un nou război austro-turc, în armata austriacă activând acum şi o „divizie bănăţeană”, formată din grăniceri români, care număra 12800 de soldaţi. Războiul se va încheia în 1791 prin tratatul de pace de la Şvistov, prin care s-a hotărât ca Banatul să rămână în continuare în posesia Austriei. O mare importanţă pentru viitorul uzinelor reşiţene a avut-o anul 1790. Atunci au fost descoperiţi primii cărbuni la Anina, pe valea Purcariu, de către muncitorul forestier Mathias Nikolaus Hammer. Colonia de muncitori forestieri Steierdorf fusese întemeiată recent, în 1773, deoarece nevoia de mangal a topitoriilor de la Oraviţa şi Ciclova era foarte mare şi, în consecinţă, la propunerea aceloraşi Müller von Reichenstein şi Joseph Redange, care au avut o contribuţie atât de importantă şi la ridicarea furnalelor reşiţene, Oficiul minier superior a adus acolo muncitori forestieri, cărbunari şi cărăuşi din Stiria şi din alte zone ale Alpilor. Unul dintre aceştia era şi Hammer, care a intrat în istorie ca descoperitorul huilei de la Anina. Conform unei povestiri păstrate în tradiţia locală şi transmisă nouă de către Alexander Tietz, fiul lui Hammer, împreună cu alţi copii, păzeau porcii comunităţii când unul dintre aceştia a dat la iveală o „piatră” de culoare neagră care, aruncată în foc, s-a dovedit a fi inflamabilă. Sub impulsul nedumeririi sale fireşti, fiul lui Hammer a semnalat cărbunele tatălui său, care la rândul lui a comunicat descoperirea Oficiului de la Oraviţa, fiind recompensat pentru aceasta cu 50 de florini. În urma raportării acestei descoperiri către Curtea din Viena, oficiul „Hofkammer für Münz- und Bergwesen” a aprobat, la 15 mai 1792, arendarea terenurilor care conţineau cărbuni unor particulari, pentru a putea fi exploatate. (74) Un întreprinzător venit din Germania, Heinrich Hensch, a pus în valoare primul zăcământ de cărbune de la Steierdorf, în urma unor prospecţiuni sistematice. Dar până la folosirea preţiosului cărbune în industrie aveau să mai treacă mulţi ani.În 1800 funcţiona la Reşiţa un singur furnal şi o topitorie. În timpul războaielor napoleoniene, la care Austria a luat parte aproape permanent, o mare parte din materialul de război necesar armatei acesteia a fost produs de către uzina din Reşiţa. Este vorba despre tunuri, ghiulele, baionete şi material auxiliar. În 1804, la Reşiţa existau două furnale, dintre care unul avea înălţimea de 22 de picioare, două ateliere, un atelier de fier pentru scule şi o forjă de cuie. Imediat după înfiinţarea uzinelor, s-a încurajat căutarea de zăcăminte de cărbune mineral, găsitorilor fiindu-le permisă exploatarea acestora pe o perioadă cuprinsă între unu şi trei ani. Din 1846 s-a putut lucra în sfârşit şi cu cărbuni minerali, iar Curtea din Viena a acceptat să demareze unele lucrări de anvergură la uzine pentru a le moderniza şi a le face mai rentabile. Au fost construite instalaţii noi, mărindu-se capacitatea de producţie a uzinei. Au fost răscumpărate de la particulari o mare parte din minele de cărbuni, care au fost preluate în exploatare proprie. Tot în 1846 a fost pusă în funcţiune şi o cale ferată uzinală cu ecartament îngust şi cu tracţiune cabalină, care făcea legătura între laminoare şi partea veche a uzinei, traversând strada principală a localităţii. Având o lungime de 610 metri, aceasta a fost prima cale ferată construită pe actualul teritoriu al României.La 26 iulie 1852, deoarece calitatea tunurilor furnizate de către uzinele reşiţene armatei revoluţionare maghiare de la 1848 s-a dovedit a fi fost foarte bună, a început instalarea unui nou atelier de tunuri şi obuze, care avea şase cuptoare, o formărie, o magazie de modele şi o sală de încercare, precum şi un atelier de sfredelit cu zece maşini, dintre care două erau pentru tunuri de calibru mic. Din 1853 au început şi lucrările pentru săparea tunelului „Franz Joseph”, care urma să lege Reşiţa de minele de cărbuni din Doman. El va fi terminat în 1863, având o lungime totală de 2.256 de metri. Galeria era dotată cu o linie de cale ferată, pe care era folosită până în 1874 o garnitură de vagoane cu tracţiune cabalină. Din 1874, pe această linie au circulat două locomotive cu aburi, care vor fi înlocuite la rândul lor, în 1897, cu două locomotive electrice. În 1854, imperiul a intrat într-o nouă criză financiară, astfel încât se făcu o nouă încercare de vindere a uzinelor de la Reşiţa. De data aceasta a fost găsit şi un cumpărător, respectiv societatea privată nou înfiinţată St.E.G. („Privilegierte Österreichische Staatseisenbahn Gesellschaft”), care avea capital multinaţional, austriac, francez, belgian şi englez. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 1 ianuarie 1855, dată de la care istoria industrială a Reşiţei va intra într-o nouă etapă, ceva mai bine cunoscută, deoarece în privinţa ei se cunosc astăzi destule documente şi au fost scrise şi lucrări analizând perioada de până la primul război mondial. În momentul predării sale către St.E.G., uzina din Reşiţa dispunea de trei furnale, o turnătorie cu două cubilouri, o turnătorie cu un cuptor cu reverberaţie, o nouă linie de laminare şi pudlaj, două forje de material mărunt, o fabrică de maşini, o forjă de cazane şi o strungărie. Fabrica de maşini producea atât maşini cu aburi, cât şi cazane cu aburi, instalaţii pentru mori şi gatere, poduri de fier şi structuri metalice pentru şarpante. În perioada existenţei acestei societăţi (1855-1920), ca şi în perioada U.D.R.-ului din 1920-1948, Reşiţa va cunoaşte un mare avânt industrial şi se va situa pe locuri fruntaşe în ţară şi în Europa la numeroase capitole ale dezvoltării activităţii industriale. Totuşi, aceste perioade de maximă dezvoltare cunoscută de uzinele reşiţene îşi au începuturile în dificilele decenii dintre 1771 şi 1855, când au fost puse bazele tocmai ale acestei puternice dezvoltări ulterioare. Astăzi putem spune cu certitudine că fără paşii de început, ai căutărilor şi ai sacrificiilor, nici perioadele ulterioare nu ar fi fost posibile la adevărata lor dimensiune.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog de mai jos:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2022/07/san-marino.html
ÎȚI MULȚUMESC!
Vizualizări: 4
-->
Răspunsuri