Produsele prezentate aici sunt medalii confecționate de firma privată orădeană Alex Stankovitz pentru a fi conferite participanților și / sau câștigătorilor la competiția sportivă orădeană – Crosul cetății din anii 2019 și 2021. După cum se poate observa ele au forma cetății orădene. Cetatea Oradea ridicatã în stil italian, cu cinci bastioane în formã de picã este supusã astãzi unui amplu proces de restaurare. Cetatea este una dintre puținele cetăți utilizate și în prezent beneficind de statutul de monument istirc. Se spune despre cetate că nu putea fi cucerită din cauza vastelor rețele subterane de legături cu exteriorul. Șanțul cu apă al cetății era umplut în caz de asediu cu apă termală (prin aducțiuni) din râul Peța. În prezent, în incinta cetății ființează Facultatea de Arte Vizuale a Unversității Oradea. Iată legenda întemeierii acestei cetăți: “Într-o seară înstelată a anului 1092, pe când se afla la vânătoare prin Țara Crișurilor, Regele Ladislau I al Ungariei a ajuns într-o poiană largă, străjuită pe ambele părți de apele Crișului Repede, nu departe de Peța-Hewjo, pârâul ce nu îngheață niciodată. A adormit repede, obosit fiind după goana cerbilor. În vis i s-au arătat doi îngeri, care i-au cerut să înalțe de îndată, acolo, o mănăstire zidită, cu hramul Sfintei Fecioare Maria. Locul acesta l-a numit Várad, iar în jurul mănăstirii - care avea să ajungă vestit centru de pelerinaj - s-a construit o cetate ce a stat multe secole în apărarea creștinătății. Așa a început istoria unuia dintre orașele vestite ale Europei: Varadinum, Oradea, Nagyvárad, Grosswardein”. Dar iată și legenda trădării: “Se povestește că după căderea Budei sub turci, în 1540, aceștia au forțat cucerirea cetății Oradea, considerată poarta de vest spre Transilvania. Cetatea, apărată ca o vrajă de apele veșnic calde ale Peței, era de necucerit! Steaua protectoare a cetății a strălucit până în anul 1660, când Ali, pașa de Timișoara, și-a jurat să cucerească mica fortificație cu orice preț. A venit cu oaste mare, cei 45.000 de turci împânzind dealurile orașului. 46 de zile de lupte au pus la grea încercare garnizoana celor 850 de apărători ai cetății. Sute de săteni au căzut atunci prizonieri în mâinile otomanilor. Totuși, cetatea rezista! Părea că deznădejdea îi cuprindea pe turci, căci nu reușeau în niciun chip să afle secretul vrăjii nemaivăzute care-i proteja zidurile. Până în ziua în care soția morarului, singura care știa secretul, a aflat că fiii ei au fost prinși de turci. Înnebunită de durere, a hotărât să facă orice ca să-i salveze. Așa a ajuns să trădeze Cetatea, spunându-le turcilor pe unde să sape pentru a deschide zăgazurile de evacuare a apei care umplea marele șanț din jurul zidurilor de apărare. Si așa, la 27 august 1660, cetatea a capitulat. Începea era dominației turcești.” Menționând funcțiunea de avanpost al Transilvaniei, un calator turc plasează cetatea la o lovitură de tun de malul Crișului, la câmpie, având forma unui pentagon, „clădire solidă și pompoasă”. Șanțul cetății avea o lățime de 120 de picioare și „afunzime” ca o mare, fiind umplut cu apă de Criș. Circumferința cetății avea 2 500 de pași. Existau cinci bastioane prevăzute cu tunuri, care erau acoperite cu „pături” de culoare roșie. Nu se putea comunica între bastioane ca în cazul altor cetăți. Fiecare bastion avea o poartă proprie, căpitan și santinele. Având forma unui triunghi, bastioanele aveau cupole din piatră, folosite ca puncte de observare. Zidul cetății avea 40 de „rifi” înălțime (circa 10 metri) și 10 lățime (circa 2,50 metri), fiind construit din piatră solidă, pe care s-a „aruncat” un val de pământ în forma unui dâmb. Începând de la bastionul de est, de jur împrejur, zidul cetății era încins cu un brâu din piatră cioplită. La poartă se afla un orologiu. În cetate erau 10 prăvălii, 150 de case mai mici din piatră, o cameră pentru soldați, trei mori și o temniță „afundată ca un iad”. Palatul princiar măsura 1 500 de pași în perimetru având cinci turnuri dintre care două lucrate din „ceramică roșie". Trei turnuri slujeau drept magazii pentru muniție, aici locuind aga ienicerilor. Palatul avea patru porți din care numai una era folosită.
Redau mai jos câteva date despre principalele repere ale cetății:
- Bastionul Aurit a fost construit, așa cum rezulta din inscripția aflată pe una dintre pietrele profilate vizibile pană mai ieri, în anul 1572, la comanda principelui Ștefan Báthory.
- Bastionul Bethlen, construit în anul 1618 după planurile arhitectului italian Giacomo Resti din Verona.
- Bastionul Ciunt a fost construit, sau cel puțin început în timpul domniei principelui Ioan Sigismund, însă nu sunt dovezi concludente în această privință. Pentru că în perioada 17-21 octombrie 1598, în timpul asediului turcesc bastionul a fost minat și avariat grav de două ori. În 1599, refacerea vârfului acestuia se face sub supravegerherea lui Cesare Porta și apoi a lui Giovan-Marco Isolano. Aici este în curs de amenajare un teatru de vară
- Bastion Crăișorul a fost proiectat de arhitectul italian Giulio Cesare Baldigara și construit între 1569-1570 în timpul domniei principelui Ioan Sigismund.
- Bastionul Roșu a fost construit la comanda principeului Ștefan Báthory. Concepția originală îi aparține arhitectului italian Domenico Ridolfini da Camerino, însă se va definitiva după planurile mai realiste ale unui alt architect italian, Ottavio Baldigara.
- Curtina spre bastionul Aurit a fost realizată în 1580-1581, în ultimii ani ai domniei lui Cristofor Báthory. Este un zid masiv, flancat în interior de cazemate. Baza sa este din blocuri masive de piatră, la fel ca și brâul, iar cărămida este cea care dă nota dominantă a construcției.
- Curtina dintre bastionul Aurit și Ciunt a fost construită în timpul primei domnii a lui Sigismund Báthory, în anii premergători anului 1584, an când ea era cu siguranță terminată, deși există păreri că latura sa estică, spre Bastionul Ciunt ar fi fost terminată în 1581.
- Curtina spre Bastionul Bethlen a fost construită pare-se numai după vara anului 1599 până prin 1604.
- Curtina dintre Crăișorul și Roșu a fost construită odată cu lucrările la bastionul Roșu, între anii 1584 și 1598.
- Corpul A - Palatul princiar a fost construit între anii 1620 și 1629, în timpul lui Gabriel Bethlen, după planurile arhitectului italian Giacomo Resti.
- Palatul Princiar - actualul Corp B (colțul vestic) a fost construit în două etape între 1620-1629, respectiv 1638-1648, sub oblăduirea principelui Gabriel Bethlen și după planurile arhitectului italian Giacomo Resti.
- Corpul C, latura sud-estică a Palatului Princiar, a fost construit între anii 1638-1648, în timpul principelui Gheorghe Rakoczi I. Planurile sale au fost elaborate la comanda conducătorului transilvănean de arhitectul autohton Emeric Sardi din Cluj.
- Corpul D - clădirea care a adăpostit statul major al garnizoanei austriece din cetate - a fost construit începând cu anul 1775. Aparține ca concepție arhitectului militar Lodovico Marini.
- Corpul E, latura nordică a Palatului Princiar, a cunoscut mai multe etape constructive. Prima este demarată în timpul domniei principelui Gabriel Bethlen. Între anii 1620-1629 se continua construcția sa după planurile arhitectului Giacomo Resti. A treia etapă constructivă (1638-1648) i se datorează lui Gheorghe Rákoczi I și constă în extinderea construcției
- Corpul G se înscrie constructiv epocii dominate de arhitectul italian, aflat în soldă austriacă, Lodovico Marini, și temporal aparține anilor 1775-1776.
- Corpul I a fost construit între anii 1692-1714 la comanda căpitanului cetății. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost sediul administrației militare austriece și al vămii unice a orașului. Forma actuală se datorează arhitectului Lodovico Marini și se configurează între anii 1775-1777, când își schimbă și funcțiunea, fiind doar cazarma inginerilor militari ai garnizoanei din Oradea.
- Corpul J a fost inițial poarta cetății (1573).
- Corpul K a fost construit între anii 1775-1777 după planurile arhitectului Lodovico Marini. Cele două clădiri ridicate atunci (magazia cartierului general al statului major și cazarma ofițerească) au fost unite și au preluat sarcina exclusivă de cazare a ofițerilor.
- Corp L - Cazemata curtinei nordice a fost construit între 1775-1777, în era arhitecturală dominată de arhitectul militar Lodovico Marini. Este o cazemată extrem de solidă și încăpătoare, ea asigurând una dintre zonele cele mai expuse și mai des atacate ale cetății. Bolțile masive din cărămidă stau mărturie asupra acestui aspect. Dincolo de rolul său primordial, acest spațiu a avut și alte funcțiuni. Fiind foarte solidă, dar și rece și întunecoasă, cazemata a funcționat pe timp de pace și ca închisoare.
- Corpul M cuprinde ansamblu format din Poarta de Est și cele două clădiri adosate ei, respectiv Corpul de gardă și grajdurile
- Ruine Palat de Vară - Corp P – datează de pe la 1572.
- Biserica romano-catolică din Cetate - construcție datorată perioadei de dominație austriacă și planurilor arhitectului Lodovico Marini. Construcția barocă de o simplitate deosebită, inițial deservea doar garnizoana militară din cetate. Actualmente, după ce o perioadă de aproape cinci decenii de ateism comunist a fost spațiu de păstrare, a fost renovată și din anul 2000 este biserică funcțională pentru slovacii romano-catolici din Oradea.
- Brutăria a fost construită în 1692, imediat după ce austriecii au cucerit cetatea la ordinul generalului Corbelli. Brutăria cu șase cuptoare s-a realizat, cel mai probabil, după planurile inginerului militar, baronul Ernst von Borgsdorf, care a fost însărcinat de Curtea vieneză cu efectuarea planurilor de refacere a cetății orădene. Se are în vedere amenajarea aici a unui Muzeu al pâinii.
- Grajdurile clădirea cunoscută sub această denominație a fost construită în al doilea deceniu al secolului al XVII, fiind terminată în 1618 probabil odată cu Bastionul Bethlen.
- Poarta de vest (1573) a fost proiectată și construită in timpul domniei principelui Ștefan Báthory.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog;
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2024/01/cuggiono-italia.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri