Deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică a fost o deportare în masă, a populației civile de origine germană, din România și alte state aliate cu Germania după încheierea celui de-al doilea război mondial. Aceste deportări pot fi considerate printre altele și drept o răzbunare împotriva celora care au declanșat dezastruosul război. Ordinul sovietic de deportare avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani. Erau excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă. Ultimul guvern neocomunist din România, avându-l în frunte pe prim-ministrul Nicolae Rădescu, declara că fusese "complet surprins" de somația lansată la 6 ianuarie 1945 de forțele sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în URSS. În data de 13 ianuarie 1945, când ridicarea germanilor începuse în București, Brașov și Timișoara, guvernul Rădescu a înaintat o notă de protest către vicepreședintele sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România, generalului Vinogradov. Deoarece reacția SUA la deportările ordonate a fost firavă, iar cea a Angliei reținută, autoritățile României ocupate de armata sovietică nu au avut niciun mijloc de a se opune dispoziției sovietice de deportare. Deportarea a fost caracterizată drept "una din primele manifestări ale războiului rece", ca rezultat al imposibilității controlului reciproc între Occident și Răsărit, încă înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial.
În zilele de 2 și 3 ianuarie 1945 au fost deportați circa 5000 de șvabi sătmăreni dintre care aproape 1000 au decedat în perioada anilor 1948 – 1949. Aproximativ 15% dintre sașii transilvăneni (circa 30000 persoane) au fost deportați în Ucraina (regiunile Dnepropetrovsk, Stalino și Voroșilovgrad) și alții în zona Munților Ural. În multe dintre cazuri nu s-au respectat limitele de vârstă ale personalului deportat. Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură și în administrația lagărelor. Foarte puțini au îndeplinit munci conform pregătirii lor. În perioada 1945 – 1947 circa 5100 de sași au fost repatriați în Transilvania deoarece erau inapți de muncă. Se știe că 3076 persoane (din care o treime femei) au decedat pe pământ sovietic urmare a tratamentului inuman primit. La eliberarea din deportare un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania. Tot în 1948 au început să fie eliberați din lagăre și persoane apte de muncă (în total 49%), pentru ca în octombrie 1949 lagărele să fie desființate. Ultima treime de deportați s-au întors în Transilvania. Dintre cei deportați în zona de ocupație sovietică a Germaniei, circa 50 % au primit permisiunea să se întoarcă acasă. Ceilalți au trecut, în majoritate, în Germania Occidentală, puțini rămânând în Republica Democrată Germană. Unui număr de 202 persoane li s-a permis să se întoarcă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii susțineau că șapte persoane deportate au ales să rămână în URSS. Circa 33000 șvabi bănățeni au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945. În orașe, cei vizați a fost scoși cu forța din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, duși la locurile de adunare, apoi urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara. Primele transporturi din Timișoara spre Uniunea Sovietică au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în șir, oamenii au fost urcați în vagoane de marfă și duși spre minele de cărbuni și centrele industriale sovietice. Acolo, deportații au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă și măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5000 au decedat.
***
Un ziar german a publicat în 1995 o știre care dezvăluia faptul că guvernul României nu fusese, de fapt, „complet surprins” de ordinul de deportare, deoarece încă înainte de a primi acest ordin, guvernul a dispus întocmirea de liste cu bărbați și femei apți de muncă forțată, și că și CFR-ul începuse să pregătească, cu săptămâni înainte, vagoane pentru vite în vederea acestei acțiuni. În baza unor surse descoperite de curând s-a constatat că deportarea etnicilor germani fusese pregătită minuțios: încă din 19 decembrie 1944 biroul primului ministru a transmis ordine telefonice inspectoratelor de poliție pentru a înregistra populația germană aptă de muncă. Stalin aprecia această deportare ca legitimă (reparațiile de război reprezentând și despăgubirile de război prin prestații în muncă). Prin adresa Nr. A/192 din 19.II.1945, Comisia Aliată de Control din România a cerut Președenției Consiliului de Miniștri, ca toți germanii civili și militari cari s'au ascuns și sustras dela mobilizarea pentru lucru în URSS, să fie mobilizați prin organizarea unor batalioane de lucru în interiorul țării. O situație cu persoanele ce urmau să fie înrolate în aceste detașamente preciza că cei 10.528 etnici germani care au fost exceptați în ianuarie 1945 de către Inspectoratul General al Jandarmeriei deveneau acum ‘mobilizabili’ pentru muncă. În anul 1950 au început deportările în Bărăgan. La 1 mai 1997 ministrul român de externe a exprimat în fața ministrului german de externe scuzele statului român pentru nedreptățile la care a fost supusă populația de origine germană din România, prin deportările în Uniunea Sovietică, deportarea șvabilor în Bărăgan și pentru comercializarea emigrației practicată de regimul Ceaușescu în anii 1970 – 1980.
De-a lungul timpului Banatul, deşi un teritoriu relativ mic şi destul de unitar, a suferit nenumărate împărţiri şi divizări administrative, în funcţie de interesele de moment ale stăpânitorilor săi. Mai ales în ultimul secol, aceste împărţiri au ajuns să ţină cont din ce în ce mai puţin de specificul său şi de dorinţele locuitorilor. Banatul istoric are o suprafaţă totală de 28.526 kmp, care în 1919-1920 au fost împărţiţi între trei state astfel: 18.966 kmp au revenit României (66,5%), 9.276 kmp se află acum în Serbia (32,5%) şi 284 kmp în Ungaria (1%). De formă patrată, Banatul are limite naturale în trei părţi (Mureşul la nord, Tisa la vest şi Dunărea la sud), o limită convenţională fiind doar cea de la est, care îl desparte de Transilvania şi Oltenia. Divizat după 1779 în comitate şi după 1920 în judeţe, Banatul a suferit unele separaţii care ar fi putut foarte bine să fie evitate, ţinând cont de suprafaţa sa relativ mică, asemănătoare cu cea a Belgiei sau Olandei. Din păcate, de multe ori interesele de la centru au urmărit atât tăierea sa în unităţi teritoriale distincte şi fără legături între ele, conduse în spirit centralist, cât şi detaşarea unor zone de margine, care au fost alipite în mod discreţionar altor regiuni. Acum, când falimentul împărţirii în judeţe începe să fie recunoscut şi la nivel oficial, acest lucru poate fi observat cel mai bine tocmai în regiunea noastră. În vremea administraţiei maghiare, Banatul a fost divizat în trei comitate, care acopereau fâşii verticale de teritoriu mergând de la nord la sud. Cel vestic se numea Torontal, fiind acum în cea mai mare parte a sa inclus în Serbia (Voivodina) şi Ungaria. Partea centrală o ocupa comitatul Timiş, cuprinzând regiunea Timişoara, dar şi teritorii din sud, actualmente în Banatul sârbesc (Vârşeţ, Biserica Albă). Zona estică o forma comitatul Caraş-Severin. După 1920, divizarea în judeţe (termen până atunci necunoscut în Banat, unde în perioada medievală fuseseră districte, cu suprafaţă mult mai mică) s-a făcut pe orizontală. Partea nordică a devenit judeţul Timiş-Torontal (ca un ecou al pretenţiilor teritoriale faţă de treimea din Banat cuprinsă în alte ţări), iar judeţul Caraş-Severin a fost în scurt timp divizat la rândul său în cele două componente. Această situaţie s-a menţinut până în anul 1950. Trecerea de la judeţe la regiuni nu a însemnat imediat refacerea unităţii Banatului, însă succesivele modificări ale acestora au adus în cele din urmă forma dorită, care a existat în intervalul 1960-1968. Lăsând la o parte aspectele negative ale perioadei comuniste, putem spune că în sfârşit organizarea administrativă din acei ani respecta realitatea istorică. Revenirea la judeţe în 1968 a lovit din nou puternic în unitatea regiunii. Doar judeţul Timiş face parte din Banat în mod integral. Caraş-Severinul cuprinde trei localităţi (Bucova, Bouţari şi Cornişoru) care aparţin Transilvaniei (Hunedoara). La rândul său, judeţul Hunedoara a primit satele bănăţene Sălciva şi Pojoga, iar Mehedinţiul a primit oraşul bănăţean Orşova şi încă 11 localităţi (Baia Nouă, Coramnic, Dubova, Eibenthal, Ieşelniţa, Jupalnic, Ogradena, Plavişeviţa, Sviniţa, Tişoviţa, Tufări), limita istorică între Banat şi Oltenia fiind în realitate la Vârciorova. De asemenea, aproape tot malul stâng al Mureşului a fost inclus în judeţul Arad, care în cea mai mare parte nu aparţine Banatului. Unele probleme apar la delimitarea nordică, întrucât Mureşul, care reprezintă limita naturală a Banatului, trece prin mijlocul oraşelor Arad şi Lipova. Lipova este un vechi oraş bănăţean, iar zona Aradului din stânga Mureşului este formată din trei foste sate bănăţene (Aradu Nou, Sânnicolau Mic şi Mureşel). Din acest motiv, considerăm că soluţia adoptată în 1960-1968 a fost cea corectă, alipindu-se Banatului o fâşie de teren din dreapta Mureşului, care mergea până la Curtici, Şiria şi Săvârşin inclusiv.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog de mai jos:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2022/09/info-numis-mondo-143.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri