Carol al II-lea a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. El s-a născut la data de 15 octombrie 1893 și a decedat la data 4 aprilie 1953. A fost primul copil al viitorului rege român Ferdinand I și a soției sale Maria. După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. În timpul primului război mondial s-a remarcat prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai – viitor rege al Rmâniei. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul la moartea regelui Ferdinand, în anul 1927. În contextul politic creat de moartea regelui Ferdinand și cea a lui Ionel Brătianu, cât și de lipsa de fermitate a regenței conduse de principele Nicolae, Carol s-a întors în 1930, în România, detronându-și propriul fiu. Domnia lui a fost marcată la început de efectele marii crize economice și financiare. Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu idea unor guverne de concentrație națională. De asemenea, a permis formarea unei camarile corupte în jurul său, sub patronajul Elenei Lupescu. Către sfârșitul anilor '30, situația politică internă s-a deteriorat sub influența situației internaționale și a acțiunilor regelui, în 1938 fiind instaurată dictatura regală, prin suspendarea constituției, desființarea partidelor politice, înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege. Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român. Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special încărcat cu averi, nelipsind mult să fie asasinat de către legionari, care au tras asupra trenului. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a dorit să se întoarcă la cârma țării și să-și detroneze din nou fiul, însă a fost oprit de Aliații vestici. S-a căsătorit în cele din urmă cu Elena Lupescu, murind în exil. Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate împotriva Gărzii de Fier. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, nici Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el, neluând parte nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol la mănăstirea Curtea de Argeș, în anul 2003.
La 28 februarie 1933, prin Decretul Regal nr.468, se aprobă "Regulamentul de funcţionare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene" având ca scop "să limiteze efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor". Prin prevederile sale detaşează net apărarea pasivă de apărarea activă. Acest moment este considerat data de naştere a protecţiei civile. Cu puţin timp înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, se înfiinţează Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive - un fel de stat major în înţelesul actual, care funcţiona pe lângă Ministerul Aerului şi Marinei. În anul 1939, Parlamentul aprobă Legea pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă. Se instituie centre de instrucţie de apărare pasivă la ministerele Aerului şi Marinei, Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Educaţiei Naţionale, Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, Căilor Ferate precum şi la fiecare judeţ, municipiu şi oraş. Protecţia populaţiei şi a valorilor materiale determină, în timpul războiului, necesitatea înfiinţării unor unităţi speciale de apărare pasivă. Unităţile de intervenţie aveau ca misiuni: prevenirea la timp a populaţiei despre apropierea atacului aerian inamic; camuflarea cât mai bine posibil a obiectivelor terestre de vederea aeronavelor; limitarea efectelor bombardamentelor inamicului; asigurarea ridicării şi îngrijirii răniţilor sau victimelor gazate; înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea acestora; stingerea sau limitarea marilor incendii; ridicarea şi înlăturarea marilor dărâmături; repararea imobilelor avariate de incendii sau bombardamente; ridicarea de tabere pentru evacuaţi şi sinistraţi sau pentru adăpostirea materialelor. Tot în această lege se prevede introducerea "orei de apărare pasivă", săptămânală, în programele facultăţilor şi şcolilor de orice fel, instituţiilor şi stabilimentelor de stat sau particulare, societăţilor şi asociaţiilor. La 18 februarie 1943 se organizează Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului prin Instrucţiunile nr.440, se stabilesc structura organizatorică şi misiunile apărării pasive, luând fiinţă Comandamentul Apărării Pasive, cu rolul de a pregăti, îndruma, controla şi conduce toate operaţiile de apărare pasivă, precum şi de a instrui personalul de încadrare şi populaţia pe baza legilor, regulamentelor, deciziilor ministeriale, ordonanţelor publice şi tuturor dispoziţiilor şi ordinelor privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului. Tot în 1943, ia fiinţă, Corpul Special de Intervenţie, destinat a interveni în centrele bombardate de inamic, pentru înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea lor, stingerea şi limitarea marilor incendii şi înlăturarea marilor dărâmături din întreprinderi, repararea imobilelor avariate de incendii şi bombardamente, construcţia de baracamente şi ridicarea de tabere pentru sinistraţi, evacuaţi şi materiale. Prin decretul nr.24 din 17 ianuarie 1952, se înfiinţează Apărarea Locală Antiaeriană, prin adoptarea "Regulamentului Apărării Locale Antiaeriene", şi ia fiinţă Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene în cadrul Ministerului de Interne, care era organizat în state majore de apărare locală antiaeriană la nivelul regiunilor, ca unităţi administrative, în raioane şi oraşe mari. În iarna anului 1951 se înfiinţează Centrul de Instrucţie al armei, care avea menirea de a pregăti şi perfecţiona cadrele şi personalul civil pentru diferite funcţii şi specialităţi în protecţia civilă.şapte ani mai târziu, unităţile şi formaţiunile de apărare locală antiaeriană trec din subordinea Ministerului de Interne în cea a Ministerului Apărării Naţionale. În 1978 apărarea locală antiaeriană îşi schimbă denumirea în apărare civilă, atribuţiile acesteia fiind diversificate. în perioada următoare, acesteia i se asigură un nou cadru normativ, alte structuri organizatorice şi misiuni adecvate. Orientarea spre misiuni specifice la dezastre devine evidentă şi mai clară, totuşi, abia după anul 1990, acestea devin dominante. În anii `80 activitatea apărării civile a fost orientată spre pregătirea întregii populaţii pentru diferite situaţii de risc. S-au alcătuit planuri de protecţie şi intervenţie în situaţii complexe şi s-au desfăşurat numeroase exerciţii de apărare civilă. Cutremurul din 4 martie 1977 pune la grea încercare armata şi, în cadrul acesteia, apărarea locală antiaeriană. În decembrie 1989 un nou cadru de dezvoltare a fost creat. România era pe calea democraţiei. Condiţii noi, propice perfecţionării Apărării Civile, au fost create. România a ratificat pe 14 mai 1990, cele două Protocoale Adiţionale la Convenţia de la Geneva (august 1949), convenţie la care România a aderat în 1954. În anul 1996, Parlamentul României adoptă "Legea protecţiei civile" (Legea nr. 106), o lege sintetică pe baza căreia s-a structurat protecţia civilă atât în plan departamental, cât şi local, cuprinzând cerinţele rezultate din studiul surselor de risc potenţiale de pe teritoriul României: cutremure de pământ, alunecări de teren, inundaţii, accidente şi avarii chimice, nucleare sau industriale, distrugeri de baraje hidrotehnice, etc., precum şi din confruntarea cu alte categorii de riscuri majore specifice sfârşitului de mileniu, unele cu efecte transfrontaliere. La 1 ianuarie 2001 Comandamentul Protecţiei Civile, organul de specialitate al Ministerului Apărării Naţionale până la acea dată, a trecut în subordinea Ministerului de Interne, păstrând aceleaşi caracteristici organizatorice. Deasupra am postat două desene ale timpului care vorbesc despre pregătirea populației, despre modul de acțiune, în cazul atacurilor aeriene.
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2022/07/bekes-ungaria.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri