La cererea publicului, în data de 10 aprilie 2023 Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii. Aversul monedei prezintă turlele Catedralei Mitropolitane Ortodoxe și Palatul Culturii din Timișoara, stema României, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2023”. Reversul monedei prezintă clădiri din Piața Unirii din Timișoara, Domul Romano-Catolic, stema orașului și inscripțiile „TIMISOARA” și „CAPITALA EUROPEANA A CULTURII”.
Medalia are următoarele caracteristici tehnice:
- Tema – Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii
- Emitentul – Monetăria Statului
- Data emiterii – 10 aprilie 2023
- Valoarea – 10 lei
- Materialul compoziție – argint
- Titlul – 99,9%
- Forma – rotundă
- Diametrul – 37 milimetri
- Greutatea – 31,103 grame
- Calitatea – proof
- Cantul – zimțat
- Tirajul – 5000 exemplare
- Preţul unitar de vânzare de la magazinul BNR, fără TVA – 460 lei
Catedrala Mitropolitană din Timișoara este cel mai mare edificiu religios din Timișoara, catedrală a Mitropoliei Banatului, cu hramul „Trei Ierarhi”. Edificiul este un simbol al orașului ce a fost construit între anii 1936 – 1941. În prezent este cea mai înaltă biserică din România (90,5 metri), și cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume din afara Rusiei. Istoria edificiului este strâns legată de anul 1919 când, pe data de 28 iulie, Banatul se unește cu România. Noua administrație românească reia firul ortodoxiei rupt în anul 1717 și ia o serie de măsuri pentru încurajarea ortodoxiei, defavorizată de administrația austriacă, favorabilă religiei catolice. Astfel se reînființează vechea parohie din Cetate în anul 1926, apoi Episcopia de Timișoara în 1939, ridicată la rangul de arhiepiscopie, iar în anul 1947 se creează Mitropolia Banatului. Pe acest fond se simte tot mai acută nevoia unui lăcaș central pentru credincioșii din parohia Cetate, ce frecventau mai ales biserica Sf. Ilie din cartierul Fabric și ulterior pentru o catedrală reprezentativă, pe măsura consistentei comunități ortodoxe din Timișoara și din Banatul românesc. Parohia din Cetate instituie un fond de zidire a bisericii și lansează un apel către publicul românesc pentru donații. În anul 1936 existau deja toate premisele construirii monumentului. Fondul de zidire era deja consistent, deși suma totală necesară era imensă pentru acea vreme. Terenul necesar, situat la încrucișarea celor mai importante artere ale orașului a foste donat de către Primărie, iar proiectul bisericii era încredințat încă din anul 1934, arhitectului Ion Troianescu. Proiectul prevedea un edificiu pentru o asistență de 5000 persoane. Construcția propriu-zisă a început pe data de 16 martie 1936, iar în 20 decembrie s-a pus printr-o ceremonie piatra fundamentală a viitoarei Catedrale. Lucrările de construcție s-au terminat în anul 1941. Clopotele și crucile bisericii au fost sfințite în data de 23 august 1938. Toate finisajele, picturile interioare și exterioare s-au terminat însă abia în 1956, din cauza celui de-al doilea război mondial. Catedrala a fost inaugurată în data de 6 octombrie 1946 în prezența Regelui Mihai, a primului-ministru Petru Groza și a episcopilor Augustin Pacha și Ioan Bălan. Stilul arhitectonic a fost inspirat de arhitectura moldovenească în general și în special de Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău. Stilul arhitectural al catedralei este atât unic cât și neobișnuit pentru un lăcaș de cult ortodox de asemenea dimensiuni. Acesta îmbină tradiția religioasă română cu arhitectura moldovenească și bizantină. Stilul, cu firide sub streșini, cu bolte înstelate în interior, cu discuri lăcuite într-o multitudine de culori, poate fi găsit în mănăstiri precum Cozia sau Prislop, tipice secolului al XIV-lea. Catedrala are nu mai puțin de nouă turle adevărate și patru mini-turle, dintre care turnul principal are 83,7 metri. Temelia este construită pe o placă imensă de beton armat, care este susținută de peste 1000 de piloni de beton armat, înfipți până la 20 metri adâncime sub placa de beton. Construcția are o lungime de 63 metri și o lățime de 32 metri. Cele 7 clopote au o greutate totală de 8000 kg și au fost confecționate dintr-un material adus din insulele Sumatra și Borneo. Armonizarea lor a fost făcută de compozitorul Sabin Drăgoi. Picturile interioare și exterioare au fost executate de pictorul Anastase Demian. Catedrala Mitropolitană adăpostește la subsol o bogată colecție de artă bisericească bănățeană veche și o valoroasă colecție de icoane. De asemenea aici se află și moaștele sfântului Iosif cel Nou de la Partoș, protectorul ortodocșilor români din Banat, fost episcop ortodox de Timișoara (1651-1655), venit de la Muntele Athos și retras apoi la mănăstirea de la Partoș. Muzeul deține 3000 de cărți bisericești rare, peste 800 de icoane și picturi, peste 130 de obiecte bisericești, 10 artifacte de metal prețios, 10 veșminte, un templu, etc. Aici se găsesc manuscripte românești timpurii precum „Noul Testament de la Bălgrad” din 1648 sau „Cazania lui Varlaam” din 1643. Latura subsolului dinspre altar cuprinde necropola mitropoliților Banatului.
Palatul Culturii din municipiul Timișoara, cunoscut și ca Opera sau Teatrul Național, este o clădire cu statut de monument istoric în care activează mai multe instituții de cultură: Opera Națională Română, Teatrul Național Mihai Eminescu, Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely și Teatrul German de Stat. Clădirea mai găzduiește atelierul-expoziție de urbanism și infocentrul pentru turiști ale Primăriei Municipiului Timișoara, dar și diverse firme comerciale. În această clădire, la 31 octombrie 1918 în sala restaurantului Kronprinz Rudolf s-a ținut adunarea în care Aurel Cosma a susținut unirea Banatului cu România și tot aici, la 20 decembrie 1989 s-a înființat Frontul Democratic Român, iar din balconul spre piață Timișoara a fost declarată liberă de comunism. Începuturile teatrului în Timișoara datează din 1753. Din 1761 reprezentațiile s-au ținut la sediul magistratului rascian, aflată pe locul unde astăzi este clădirea Liceului Nikolaus Lenau, director al teatrului fiind Joseph Hasenhut. Localul avea 155 de locuri la parter, 26 de loji la etajul I, 21 de loji la etajul II și balcon. În 1766 localul a ars și a trebuit refăcut. În urma contopirii în 1781 a instituției magistratului rascian cu cea a magistratului german clădirea a rămas exclusiv teatrului. Teatrul a fost distrus în urma asediului Timișoarei din 1849 și a fost refăcut în 1852. Deoarece solicitările depășeau capacitatea teatrului, s-a pus problema unui local nou. În acest scop, la inițiativa primarului Karoly Kuttel, în 1860 s-a înființat Societatea pe Acțiuni pentru Construirea Teatrului, Redoutei și a Hotelului din Timișoara care a început strângerea fondurilor prin vinderea lojilor (cu drept de moștenire) și un împrumut bancar. Noul teatru urma să fie clădit tot în zona intra muros, în actuala locație a Palatului Culturii. Anterior acolo se afla Cazarma Porții Petrovaradinului, numită apoi și Cazarma Grenadierilor. Proiectul pentru teatru a fost întocmit în 1871, de către firma arhitectului Ferdinand Felner senior din Viena, asociat cu arhitectul Hermann Helmer. Clădirea construită de firma Színház-, Hotel- és Vigadóépítő Rt (în limba română - Constructor de Teatre, Hoteluri și Localuri SA), a fost terminată în 1875. Cu ocazia vizitei din 7 mai 1872, Franz Iosif a aprobat ca teatrul să poarte numele său. Sala de spectacole avea 900 de locuri, iar în clădire urma să funcționeze și hotelul Kronprinz Rudolf, și sala de dans și festivități Redoute.Costul clădirii a fost de 1440000 de forinți, iar inaugurarea s-a făcut la 22 septembrie 1875 cu piesa Dominația femeilor de Ede Szigligeti. În seara zilei de 30 aprilie 1880 a izbucnit un incendiu care a distrus sala de spectacole. S-a putut salva o parte din garderobă, un pian și biblioteca. Din cauza faptului că societatea pe acțiuni care deținea clădirea era falimentară încă din 1878, orașul a cumpărat clădirea cu suma de 150 000 de florini și a mai investit 120 000 de florini pentru refacerea teatrului. Acesta a fost refăcut după planurile originale. Redeschiderea teatrului s-a făcut la 12 decembrie 1882. În 1890 a avut loc o restaurare masivă. S-a refăcut mobilierul interior de către tâmplarul Ferenc Gungl, sala de spectacole a fost aurită de Jenő Sprang iar sculpturile recondiționate de Alajos Heine. Primul spectacol în limba română pe scena teatrului a avut loc la 7 august 1919, cu piesa „Institutorii” de Otto Ernst, jucată de artiști de la Craiova. La 31 octombrie 1920 a avut loc un alt incendiu, mai puternic decât cel din 1880. Refacerea clădirii a început la 15 iulie 1923, când arhitectului Duiliu Marcu i-a fost încredințată întocmirea planurilor. Cu ocazia vizitei din 12 noiembrie 1923 regele Ferdinand a pus piatra de temelie a reconstrucției. Pentru refacere, în acel moment Duiliu Marcu nu a modificat esențial fațada clădirii. A fost lărgită intrarea principală prin renunțarea la cele trei uși separate și demolarea stâlpilor dintre ele. Deasupra intrării s-a prevăzut o copertină în consolă. Lateral, pe rezalite, s-au amenajat două vitrine de afișaj. Pe acoperiș s-a prevăzut o semicupolă care acoperea un bazin de beton care conținea apă pentru stingerea incendiilor. Bazinul era separat de sala de spectacole printr-un puternic zid de beton. Pentru sporirea capacității sălii de spectacole, din fostul hotel Kronprinz Rudolf (în acel moment Hotel Ferdinand) s-au luat 23 de camere. În urma reorganizării, numărul de locuri în sala de spectacole a ajuns la 982. Redeschiderea teatrului a avut loc la 15 ianuarie 1928 cu spectacolul Trandafirii Roșii de Zaharia Bârsan. Denumirea curentă era Teatrul comunal. Denumirea de Palatul Culturii datează din anii 1930 deoarece clădirea adăpostea în epocă — în afară de teatru — și Muzeul Banatului (între 1937–1951), Academia de Arte Frumoase și Institutul Social Banat-Crișana. La începutul secolului al XX-lea în zonă s-au construit Palatele Lloyd, Loffler, Băncilor Bănățene și altele și prin urmare s-a simțit nevoia actualizării fațadei sale. Sarcina a fost încredințată tot lui Duiliu Marcu, care a înălțat fațada prin plasarea în jurul intrării și a balconului de la etajul I a unui „arc de triumf” placat cu travertin. Pentru a uniformiza stilul fațadei ferestrele de pe părțile laterale ale arcului au fost obturate. Costul modificării a fost de 2,66 milioane de lei. În 2003 suprafețele laterale ale fațadei principale și-au recăpătat aspectul original, proiectul de refacere aparținând arh. Marcela Titz. În clădire există trei săli de spectacole:
- Sala principală, cunoscută drept „Sala Mare” are o capacitate de 722 de locuri: 330 în stal, 107 în loji, 40 la balconul I (în fața lojilor), 160 la balconul II (deasupra lojilor) și 85 la galerie. Dintre acestea se pun în vânzare 686 de locuri, 7 locuri fiind rezervate pentru personal, iar 29 în rezervă. La galerie există spațiu în care se poate sta în picioare, astfel că în proiect capacitatea sălii era de 982 de spectatori. Scena are dimensiunile de 23 x 13 m. Pe loja centrală există un citat din Ovidiu: „Ars ultimam mores animumque effingere poset, pulchrior in terris nulla tabella foret. Si bene quid facias, cito fac; nam si cito factum, gratum erit, ingratum gratia tarda facit. Si vox est, canta; si mollia brachia, salta; et quaqumque potes arte placere, place: Ovidius” ( Dacă arta ar putea înfățișa obiceiurile și sufletul, niciun tablou n-ar fi mai frumos pe pământ. Dacă faci ceva bine, fă iute, căci dacă s-a făcut iute, va fi plăcut; recunoștința târzie produce nemulțumire. Dacă ai voce, cântă; dacă ai membre gingașe, dansează, și prin orice artă, dacă poți produce plăcere, să produci: Ovidiu).
- Sala Reduta are o capacitate de 126 de locuri și are instalații de traducere a spectacolelor ținute în limbile maghiară și germană.
- Sala Studio „Uțu Strugari” (fostă „Studio 5”) se află la etajul al treilea, și are o capacitate de 50 de locuri.
Domul Romano-Catolic din municipiul Timișoara, denumire oficială completă - Catedrala Sfântul Gheorghe este catedrala Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara și unul din monumentele emblematice ale orașului. Construcția a durat peste 2 decenii, în 2 etape: 1736-1751 și 1755-1774. Monumentul este realizat în stil baroc din cărămidă și are decorații din piatră și stuc. Turlele au o înălțime redusă, determinată de apropierea zidului cetății. Interiorul este bogat și somptuos, remarcându-se cele 9 altare decorate în stil baroc și rococo, sculptate de vienezul Johan Müller, împodobite cu icoane vechi, orga construită în 1908 de Leopold Wegenstein, dar si ușile de stejar ornamentate cu grilaje din nichel pur. Domul Romano-Catolic este considerat a fi cea mai unitară și reprezentativă construcție barocă a Timișoarei și una dintre cele mai valoroase existente în Banat. Proiectul inițial, posibil a fi realizat de Joh. Jacob Schelblauer (consilier al orașului Viena), a fost materializat între anii 1736 și 1774, iar execuția trădează, în ciuda celor patru constructori (Kaspar Dissel, Johann Lechner, Carl Alexander Steinlein, Johann Theodor Kostka), ce s-au succedat la conducerea lucrărilor, o stăpânire perfectă a tehnicilor barocului. La decorația interioară au participat artiști renumiți ca Michael Angelo Unterberger (pictor și director al Academiei artelor frumoase din Viena), la pictarea altarului principal (1754), sculptorul vienez Johann Joseph Rossler, prin statuile Sfântului Carol Boromeus (în stânga altarului), a Sfintei Theresia (în dreapta altarului) și a perechii de heruvimi care domină ornamentația din partea centrală a altarului, precum și Johann Schopf (1772), la decorarea altarelor laterale. Serviciile liturgice se desfășoară în limbile română, maghiară, germană, bulgară și croată. În cripta catedralei sunt înmormântați episcopii Diecezei de Cenad din secolul al XVIII-lea până în secolul al XX-lea, începând cu Nikola Stanislavich.
-->
Răspunsuri
Acesta este numismatul VB.