Piesa medalistică de mai sus este Ordinul Patriarhiei Române „Sanctus Stephanus Magnus” - o înaltă distincție ce se conferă unor personalități civile și ecleziastice pentru merite deosebite în munca depusă în apărarea și promovarea valorilor creștine, în slujirea Bisericii lui Hristos și a comunității umane. Distincția este confecționată din tombac acoperit galvanic cu aur și argint și are dimensiunile de 87 x 130 milimetri. Pe ea este reprezentat chipul lui domnitorului Ștefan cel Mare Sfânt și Sfânt.
***
Ștefan al III- lea, supranumit Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia — după cum am spus — fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea).
***
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2021/12/monede-euro-germane-de-colectie-1.html
-->
Răspunsuri
LA MULȚI ANI! 2022
La mulți ani!