Piesa aparte prezentată mai sus este o ștampilă ce a aparținut Companiei 3 din Regimentul 1 Dorobanți. Dorobanț a fost denumirea dată unui soldat de infanterie din armata națională, aparținând unui corp a cărui existență este atestată începând din secolul al XVII-lea, sub conducerea marelui agă, din 1657. Corpul dorobanților a fost desființat în anul 1688 și reînființat la jumătatea secolului al XIX-lea. Regimentul 1 Dorobanți s-a format în anul 1872 în garnizoana Craiova din batalioanele teritoriale de grăniceri și a primit drapelul în anul 1874. În anul 1877 regimentul este împărțit în două: Regimentul 1 Dorobanți Dolj și Regimentul 3 Dorobanți Caracal. În anul 1880 devine Regimentul 17 Dorobanți, iar din 1883 Regimentul 31 Dorobanți. În cartea “Regimentul 1 Dorobanți pe Frontul de Răsărit – Fapte de arme” autorii N. Bână și C. Iugulescu se arată: “De la Craiova, la Caracal si Corabia, regimentul marsaluieste. Tot drumul si mai ales in Caracal, autoritatile si populatia fac din trecerea lor o sarbatoare. Pe drum de apa, de la Corabia, ajunge la Braila, trecand prin fata portului istoric Turtucaia. Convoiul se imbarca in vagoane de tren cu destinatia Tighina. Aici, trupele primesc botezul focului, cand bombardat de aviatia inamica, regimentul inregistreaza si primele pierderi. Regimentul intra in lupta la Odessa, in linia intai a frontului, in ziua de 28 sept. 1941, unde ajunge in mars. Misiunea sa era de a inlocui Regimentul 1 Fortificatii. Va ocupa partea din oras cu portul petrolier. Se dau lupte grele pentru cucerirea si pastrarea Odessei. In ziua de 16 octombrie 1941, Odessa cade. Inamicul sovietic, desi incercuit, dispunea de posibilitatea de a se aproviziona prin tuneluri subterane, pe unde se va si retrage, recuperand armamentul. Un tren blindat ataca pe neasteptate, uneori chiar cu tunuri si apoi se replia. Pustile cu luneta faceau victime printre ofiterii romani, care aveau gradele inca la vedere, pe umeri. Intre 7 iulie si 30 septembrie 1942, regimentul si-a continuat drumul, de la Odessa spre Stalingrad, intrand tot mai adanc in pamantul sovietic. Se trece Donul. Se cucereste prin lupta grea fiecare palma de pamant, care se pastreaza tot prin lupta. Regimentul suferise pierderi majore si restul ramas din el se regrupase. Aceasta reorganizare ar fi putut fi si cauza absentei jurnalelor de operatii. Sfarsitul anului 1942 a gasit trupele romane slabite, cu rezervele de armament pentru artilerie imputinate drastic. Comunicarea cu trupele amice, mai ales cele germane, era nemultumitoare. In pamantul inghetat nu se mai puteau sapa transee. Nici mortii nu mai puteau fi ingropati. Inamicul si gerul secerau vieti. De cealalta parte, trupele sovietice pareau tot mai viguroase, munitia lor era mereu inlocuita, efectivele umane bine intretinute, bine hranite si echipate de iarna. Cu cateva zile inainte de sfarsitul anului, militarii romani au inceput sa se retraga, distrugandu-si rezervele, ca sa nu intre in mana inamicului. In jurul lor si flancurile germane incep sa cada, rand pe rand, in mana inamicului sau sa se retraga si ele. Teritoriile sunt reocupate de sovietici, iar trupele romane renunta sa contraatace. Din ianuarie 1943, unitatile romane au parte de o retragere grea spre Transnistria, iar pierderile de vieti omenesti continua prin boala si degerare”.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog de mai jos:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2023/05/wieza-polonia.html
ÎȚI MULȚUMESC
-->
Răspunsuri