Începând cu data de 29 aprilie 2025, Banca Națională a României va lansa în circuitul numismatic și medalisitic mondial un set de monetărie cu tema 145 de ani de la înființarea Băncii Naționale a României și 20 de ani de la denominarea monedei naționale și o medalie de argint.
Setul de monede este compus din monedele aflate în circulație (emise în anul 2025) și anume:
- 1 ban – oțel placat cu alamă, diam. 16,75 mm, greut. 2,4 grame
- 5 bani – oțel placat cu cupru, diam. 18,25 mm, greu. 2,78 grame
- 10 bani – oțel placat cu nichel, dima. 20,5 mm, greut. 4 grame
- 50 bani – alamă (Cu80Zn15Ni5), diam. 23,75 mm. greut. 6,1 gr
Caracteristicile tehnice ale medaliei din argint sunt următoarele:
- metal (compoziție) – argint
- titlu – 80%
- forma – rotundă
- diamtru – 28 milimetri
- greutatea - 15,5 grame
- calitatea – proof like
- cant – neted
- tiraj – 5000 seturi
- preț unitar de vânzare, fără TVA, la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timițoara – 450 lei
Aversul medaliei prezintă o parte din clădirea Palatului Nou al Băncii Naționale a României, statuia leului în prim – plan, inscripția „145 DE ANI” și anul de emisiune „2025”, iar reversul redă o compoziție grafică sub forma ferestrelor transparente complexe prezente pe bancnotele românești aflate în circulație și inscripția centrală „20 DE ANI”.
Banca Națională a României este o instituție venerabilă, cu o tradiție bogată acumulată în peste un secol de istorie instituțională care se îmbină, și adesea se suprapune, cu istoria națională. A fost înființată în anul 1880, fiind a 16-a, în ordinea înființării, dintre cele aproape 200 de bănci centrale din lume, înaintea celor din Japonia, Italia, Elveția sau Statele Unite ale Americii. Pentru înfiinţarea unei bănci centrale era necesară atât susținerea politică, cât şi întrunirea condițiilor economice și sociale: stabilitate politică și monetară, dezvoltare constantă a industriei și comerțului, creșterea numărului de bănci și societăți comerciale, creșterea numărului populației, mai ales urbane. Astfel, la 17 aprilie 1880, este publicată în Monitorul Oficial Legea pentru înființarea unei „bănci de scompt și circulațiune”, iar Carol I promulgă Statutele BNR, cu precizarea regulilor de organizare, funcționare și administrare ale băncii. Banca Națională a României era o societate cu capital social românesc, în care statul deținea o treime din cele 60.000 de acțiuni, iar persoane private dețineau restul de două treimi. Guvernatorul era numit de guvern pe o perioadă de cinci ani, trebuia să fie cetățean român și să dețină minimum 40 de acțiuni. Prima Adunare Generală a Acționarilor are loc între 15 și 17 iulie 1880, prilej cu care este instalat primul guvernator, Ion I. Câmpineanu. Astfel, banca își începe funcționarea propriu-zisă. Este adoptat regulamentul interior, sunt angajați specialiști și sunt înfiinţate patru agenții la Iași, Galați, Brăila și Craiova. Principalele activități ale băncii sunt acordarea de credite comerciale și economice, comercializarea metalelor prețioase, depozitarea valorilor și emisiunea de „bilete de bancă la purtător”. Imprimarea bancnotelor este un drept acordat pentru o perioadă de 20 de ani, exclusiv Băncii Naționale. Primele bancnote proprii sunt imprimate începând cu anul 1881, în sediul central din București, în atelierele nou înființate ale băncii. Considerat fondatorul Băncii Naționale, Eugeniu Carada a ocupat poziția de director în bancă din 1882 şi până la moartea sa, în anul 1910. Deși a refuzat propunerea prim-ministrului Ion C. Brătianu de a deține funcția de guvernator, Carada s-a implicat activ în toate activitățile și proiectele importante ale băncii - organizarea imprimeriei sau construcția sediului central al băncii, fiind întotdeauna consultat înaintea luării deciziilor importante. Neavând un sediu încă, imediat după înființare, banca a funcționat în clădirea Senatului de pe Bulevardul Elisabeta, apoi în sediul Creditului Funciar Rural, unde exista spațiul necesar pentru instalarea imprimeriei. Conducerea băncii a fost permanent preocupată de clădirea unui sediu nou, construit astfel încât să respecte cerințele unei astfel de instituții: de la birourile angajaților, până la spațiile dedicate relațiilor cu publicul, spațiile de maximă siguranță pentru păstrarea valorilor sau cele pentru imprimarea bancnotelor. Pentru construirea noului sediu, în 1881, banca cumpără de la stat terenul pe care se afla Hanul Șerban Vodă de pe strada Lipscani. În septembrie 1882, conducerea băncii aprobă proiectul realizat de arhitecții francezi Cassien Bernard și Albert Galleron pentru construcția palatului Băncii Naționale a României. Arhitecții români Cerchez și Băicoianu sunt apoi numiți responsabili de finalizarea lucrărilor, care se încheie în 1890.
Încă din anul 1933 s-a ridicat problema extinderii spaţiilor de lucru ale BNR, necesare bunei funcţionări şi dictate de extinderea prerogativelor băncii referitoare la organizarea şi supravegherea comerţului cu devize, organizarea și supravegherea circulaţiei metalelor preţioase, precum şi pentru extinderea şi modernizarea tezaurului existent prin creşterea gradului de siguranţă. Proiectul noului palat a fost realizat în Serviciul de Arhitectură al băncii, în cadrul unui colectiv condus de arhitectul Radu Dudescu, care exprima convingerea că noua clădire va trebui să satisfacă nevoile băncii „pentru un timp nelimitat”. Pentru pregătirea proiectului, dar şi pentru realizarea ulterioară a instalaţiilor şi finisajelor interioare, arhitectul efectuează călătorii de documentare la Geneva, Paris şi Berlin. Radu Dudescu preia ca model faţada principală a Palatului Vechi şi îl dezvoltă, repetând coloane de aceeaşi înălţime la aceeşi distanţă faţă de ax. Transformările succesive conduc la un motiv arhitectural nou, cu o faţadă complet diferită, rezultatul fiind o construcţie impunătoare, de expresie clasicizantă, încadrată arhitectural în curentul monumental al anilor ‘30. Clădirea corespunde noilor necesităţi de spaţiu ale activităţii băncii prin distribuţia funcţiunilor, flexibilitatea spaţiilor de birouri, noutăţile tehnice ale instalaţiilor, finisajele exterioare şi interioare. Urmare marelui cutremur din noiembrie 1940, proiectul structurii de rezistenţă a palatului este refăcut, astfel încât să respecte cele mai noi normative de protecţie antiseismică europene. Demarată în anul 1940, construcţia palatului s-a întins pe durata a peste 10 ani, din cauza dificultăţilor apărute în obţinerea materialelor de construcţie şi a lipsei mâinii de lucru din perioada războiului. Cu toate acestea, sunt de remarcat calitatea de excepţie a execuţiei şi a materialelor, precum şi grija pentru detaliu cu care a fost realizată construcţia. Toate acestea s-au întâmplat şi datorită atenţiei şi exigenţei pe care guvernatorii băncii din acea perioadă le-au arătat. Sobrietatea clădirii şi aspectul său clasic sunt accentuate de faţadele placate cu piatră de Vraţa. Treptele ample şi soclul de la intrarea principală din strada Doamnei sunt placate cu granit de Măcin. Spațiile de la parterul palatului sunt spaţii publice, de reprezentare, al căror unic material de finisaj este marmura de Ruşchiţa. Utilizarea acesteia pune în valoare calităţile pietrei şi mai puţin ornamentația interioară, plăcile fiind aşezate astfel încât desenul creat să constituie decorul spaţiilor. Se remarcă, totuși, rotonda din holul central, a cărui parapet este decorat cu elemente geometrice, tavanul aceluiași spațiu central fiind pictat. Sălile Mitiţă Constantinescu şi Alexandru Ottulescu (în guvernările cărora s-au desfăşurat lucrările de construcţie ale palatului) sunt destinate conferinţelor şi evenimentelor specifice activităţilor băncii centrale. În restul clădirii îşi desfăşoară astăzi activitatea conducerea şi angajații Băncii Naţionale a României.
-->
Răspunsuri