Cumplită iarnă a fost şi gerul foarte mare,
Venit-a iară primăvara, cu veselie şi mult soare.
Atâtea rândunele plutesc pe cer în zbor …
Doar una mai plăpândă, s-a pus pe-al meu pridvor.
Simţind că-i este foame, firimituri i-am dat.
Ea le-a mâncat, a ciripit şi veselă din nou a zburat.
Peste un timp, zăresc, privind cireşul înflorit,
O pasăre voioasă, ce cuibul şi-a zidit.
După ale ei triluri, să desluşesc nu-i greu,
Că e aceeaşi rândunică, pe care-am hrănit-o eu.
Îi pun din nou, în locul de noi ştiut, firimituri,
Dar constat că n-a mai venit singură, are trei puişori.
Le mai arunc mâncare, cu dragoste-i hrăneşte,
Iar când s-au săturat cu-n ciripit, îmi mulţumeşte.
Cum ar fi viaţa noastră, dacă n-ar exista
O pasăre să cânte, măcar o dată la fereastra ta?
Dar într-o seară, când mai devreme m-am culcat,
Aud ceva la geam, din pat m-am ridicat.
Săraca rândunică, era disperată … zău!
Puiul ei cel mic se lovise cam rău.
Îl iau la mine-n grabă, ca să îl îngrijesc,
Iar rândunica cu-n ciripit, răspunde: Mulţumesc!
Studiindu-l atent, am observat,
Că micul puişor la o aripă s-a accidentat.
L-am bandajat. Ofta, sărmanul puişor …
Culcuş i-am pregătit, pe-al meu pridvor.
Plângeam şi eu, ce chin, câtă durere …
Şi mă-ntrebam: Va mai putea să zboare?
Cireşele s-au copt şi vara a venit,
Iar puişorul bolnav, încet, încet şi-a revenit
Şi cât era de trist, că nu putea să zboare,
Dar colinda cu ochii întreaga zare.
Acum plouă, vântul bate tare. Sărmana rândunică
Simţea toamna-n picioare! Cu câtă frică,
Uitându-se la puiul bolnav, gândea că iarna vine.
Iar el, simţind, mă-ntreba din priviri: Pleacă fără mine?
Cu dragoste îl mângâiam, vroind s-o-nlocuiesc,
Dar plâng şi eu, oftez, mă necăjesc,
Ştiind că dacă rândunica va pleca-ntr-o zi,
De dorul ei, puiul bolnav, va muri.
Se lasă toamnă gri, cu zile mohorâte.
Păsările călătoare, aproape toate-s plecate,
Şi-n cireş, rândunica tristă, tot cugeta
Să plece sau să-nfrunte iarna grea?
Văzându-i pe cei doi puişori tremurând, e grav!
Pentru moment, uită de puiul său bolnav.
Cu multă bărbăţie, zboară, privind’nainte,
Şi puii după ea. Fuge … fără cuvinte!
Într-un târziu, stând lângă sobă, puiul bolnăvior
Îmi ciripeşte trist, în glas îi simt fior.
Din ciripitul lui, cred, că el a înţeles
Că-n astă iarnă, va fi cu mine, n-are de ales.
Hrănindu-l şi stând cu el zi de zi
Am înţeles o taină. Dorinţa sa de a trăi!
Sperând probabil că-n primăvara viitoare
Rândunica se va-ntoarce când fi-vor cireşi-n floare.
Şi tot aşa, sperând că totul va fi bine,
Încet, încet, puişorul s-a obişnuit cu mine.
Şi iarna a trecut, când greu, când mai uşor …
E primăvară! Rândunica-i în al meu pridvor!
Cum aş putea să descriu clipa,
Când puiul s-a-ntâlnit cu rândunica?
Un lucru îmi e foarte clar,
Nicicând o mama nu poţi să oferi în dar!
-->
Răspunsuri