Să nu credeți că doar copiii merg la școală. Animalele au și ele școala lor, însă puțin diferită de cea a prichindeilor. Ar fi plictisitor să vă povestesc cum am învățat eu alfabetul sau în ce măsură m-am adaptat cu teoremele matematice. În schimb, orele de educație fizică sunt agreate atât de animăluțe, cât și de copilași, fapt pentru care vă invit să asistați la o astfel de acțiune desfășurată la școala unde-mi cizelez eu educația.
Vai, timpul se scurge și am uitat să fac prezentările. Eu sunt melcul Edy și să știți că prefer să citesc în bibliotecă decât să particip la orele de sport. Dorințele mele se zbat anapoda fiindcă de mișcare nu mă scutește nimeni.
– Edy sari cu mine? întreabă pisicuța Katy.
– Ce săritură facem? Mă ajuți?
– Vom sări doi câte doi cu parașuta.
– Glumești.
– Deloc. Profesoara noastră, doamna maimuțică Ciunga, a închiriat un avion și echipamentul necesar pentru această provocare. Animalele care știu să zboare vor fi simpli spectatori la această probă.
– Ce șmecherie. Eu nu vreau să zbor.
– Crezi că eu vreau? Cică va rămâne repetent cine nu-și dă probele impuse de dumneaei.
Gândurile-mi fug spre familia mea care mi-a promis o excursie la mare dacă voi finaliza anul cu note mari. Ce-ar spune tata dacă ar afla că am rămas repetent? Și mama... ea ar plânge că are o odraslă fricoasă. N-am scăpare. Voi sări și gata. Fie ce-o fi!
– Vii Edy? Trebuie să ne echipăm, strigă din depărtare prietena mea Katy.
Lângă avionul pregătit pentru decolare, doamna Ciunga ne ține ultimul instructaj de folosire a echipamentului. Urcăm în avion și profesoara ne urmează. Trag cu coada ochiului spre Katy. Pare a fi încântată de hamurile care-i strâng blănița. Se uită spre mine și duce o lăbuță la botișor pentru ca zgomotul produs de râsul ei zgomotos să fie aplanat. Chiar așa de caraghios arăt? Imaginați-vă că parașuta mea stă nepăsătoare peste cochilie, însă nu văd ce-ar fi de râs în asta. E un chin pe care trebuie să-l îndur.
Luăm altitudine și profesoara ne pregătește psihic de săritură.
– Repet, exact cum am afirmat la sol, numărați până la cinci și apoi apăsați pe capsa de pe curelușa dreaptă pentru a se deschide parașuta. În continuare totul va fi o plutire plăcută. Succes.
Ne uităm unul la altul și evităm răspunsul la întrebarea: „Cine sare primul?” De fapt nici n-am vrea să răspundem, ci căutăm în frica autoimpusă o altă întrebare: „Ce căutăm noi la 5 000 de metri altitudine?” Nu am timp de răspunsuri sau alte întrebări căci doamna profesoară, atenționându-mă că-i rândul meu să mă urnesc din loc, mă împinge în aer. Pentru o secundă parcă și inima s-a oprit, însă nu mă pot pierde. Încep numărătoarea și apoi ating cheotoarea împricinată cu o corniță. Parașuta nu reacționează. Eu însă nu pățesc nimic. Zborul meu nedirijat mă împinge spre pământ cu repeziciune. Încerc să lovesc butonul acela nenorocit cu capul. Simt cum ceva mă reține în aer. De fapt, parașuta s-a deschis. Respir ușurat, dar tot mi-e teamă. Undeva, în câmpul meu vizual, Katy plutește. Îmi face cu mâna. Închid puțin ochii, fiindcă am rău de înălțime. Un strigăt de disperare mă determină să ies din starea de visare. Un vultur a cucerit parașuta lui Katy și se îndepărtează de mine în linie dreaptă. Nu mai pot gândi, însă simt că m-am agățat de ceva. Involuntar, am poposit în vârful unui tei imobilizat în hamurile parașutei. Nu am scăpare. M-am chircit așa de tare, încât am pătruns integral în cochilie și deodată... poc! Contactul dur cu solul mi-a spart căsuța. Plâng. Nu pot merge la mare cu cochilia fisurată. Proba am trecut-o sau, mă rog, așa cred eu. Mă îndrept cât pot de repede spre zona unde ar fi trebuit de fapt să aterizez. Din depărtare, profesoara mă dojenește punându-și periodic lăbuța dreaptă pe frunte și clătinându-se. Privesc la ceas, mulțumit totuși de mine – am sărit!
– Unde-i parașuta, Edy?
– În teiul acela.
Și întorc privirea să-i arăt.
– Trebuie să reiei săritura. Corectitudinea probei constă în aterizarea cu parașuta deschisă în spate.
Aș fi vrut să ripostez, să-i spun că m-am agățat. Poate era bine să-i menționez că am o fisură în prețioasa mea căsuță, dar mi-e rușine. Voi sări din nou.
–Și prostuța aia de Katy, nu știi unde este?
Ce-aș putea să-i spun? Oare ea n-a zărit vulturul? Se impune o tăcere de mormânt.
Aplauzele multiplicate nu contenesc. Un cățel și un iepuraș tocmai au aterizat. Nu sunt invidios pe ei. Voi reuși și eu data viitoare. În fond nu e chiar așa de greu. Poate exersând îmi va plăcea să zbor și la mare voi fi as.
Gândindu-mă că orice rău este înspre bine, deodată toți colegii izbucnesc în râs. În depărtare, trăgând parașuta după ea, Katy cu blănița udă încearcă să se apropie.
– Era vorba să sărim cu parașuta, nu și să facem baie în baltă, domnișoară, afirmă ironic doamna Ciunga.
– Dacă ați ști prin câte am trecut...
– Nu mă interesează! Tu și prietenul tău Edy veți repeta săritura.
– Da, doamnă profesoară, dar să vă asigurați că spațiul aerian nu va mai fi invadat de vulturi.
– Ești puțin cam obraznică.
Katy plânge. Mă apropii tiptil de ea și o îmbrățișez.
– Lasă surioară, că vom sări împreună.
– Nici tu n-ai reușit săritura Edy?
– Tu ce crezi? Cine se aseamănă se adună!
Și am transformat lacrimile în zâmbete. Sunt zâmbetele prieteniei care ne vor da curaj să repetăm ghidușia zborului. Am învățat noi lucruri mai grele. Ne va sta în cale o parașută? Voi ce credeți copii?
-->
Răspunsuri
Felicitări! Un text pe care l-am lecturat cu plăcere și cred că foarte apreciat și de cei cărora le-a fost destinat! Sincera prețuire!
Vă mulțumesc, domnule Muntean, pentru apreciere, promovare și grăitoarele imagini.