Azi, 25.02.2016 am fost anunţat despre decesul unui fost coleg de serviciu şi la ora 11,30 am plecat spre Cimitirul Sf.Vineri de pe Calea Griviţei. Acolo am întâlnit foarte multă lume şi mai ales cunoscuţi , foşti colegi de serviciu. Deoarece mulţi ştiau că am obiceiul să văd ce face decedatul în timpul propriei sale înmormântări unii s-au aşezat chiar pe lângă mine în capelă şi aşteptau să-mi audă reacţiile sau comentariile. Slujba a început cu mare întârziere şi chiar m-am gândit că este posibil ca el, colegul meu să nu mai apară şi ca entitate.
Deoarece stăteam la ca şi ceilalţi, în picioare, dar nu reuşeam să văd din cauza mulţimii , am simţit nevoia să mă urc, o treptă, pe zona cu scaune care erau dispuse de jur împrejurul capelei. Pâna la ora 12 nu s-a întâmplat nimic, dar la 12 fix, colegul meu a apărut şi numai datorită poziţiei mai înalte am reuşit să-l văd cum stătea, în fund, pe cele două trepte, de la picioarele catafalcului. Nu făcea absolut nimic, era îmbrăcat într-un costum gri, cu cravată, întotdeauna a fost un pedant şi cu coatele pe genunchi şi cu capul sprijinit în pumni. Se uita , foarte curios la cei din faţa lui şi parcă nu era foarte lămurit de motivul prezenţei lor acolo.
Pe la ora 12, 20 a venit şi preotul şi a început slujba. În acel moment , colegul meu s-a ridicat şi a venit chiar lângă catafalc, în dreptul capului lui din coşciug şi s-a aşezat lângă un foarte bun prieten cu care a fost chiar coleg de specialitate. Stătea liniştit şi se privea ,pe el îsuşi, cum stătea în coşciug. La un moment dat o doamnă, probabil din familie, trecând chiar prin el, ca entitate, i-a dat o lumânare aprinsă prietenului lui şi a continuat să împartă lumânări şi celorlalţi din partea aceea. Atunci colegul meu a avut o primă reacţie şi a încercat să-i stingă lumânarea prietenului suflând cu toate forţele şi încercând să o apuce cu mâinile. Toate eforturile lui au fost, bineînţeles absolut zadarnice şi a mai încercat să stingă şi lumânările altor persoane cu acelaşi rezultat.
Şi-a dat seama în scut timp că acest lucru este imposibil şi s-a întors la locul lui de lângă fostul prieten şi a început să plângă, la început mai reţinut dar apoi în hohote şi umerii i se zguduiau de efortul făcut. Cred că acesta a fost momentul în care a înţeles, pe deplin, ce căuta această lume acolo, pe cine petrecea pe ultimul drum şi mai ales că era imposibil să facă ceva pentru a opri ceremonia.
Momentul culminant a venit în clipa în care preotul a pornit cu cădelniţa să ocolească catafalcul, în sens invers acelor de ceasornic, adică exact pe partea pe care colegul meu încă plângea. Când l-a văzut că pleacă de la locul lui s-a dus direct spre el şi s-a pus în faţa lui dar acesta a trecut prin el cu cădelniţă cu tot fără nicio ezitare. Atunci colegul meu a revenit în faţa preotului, i-a pus mâinile pe piept şi a încercat să-l oprescă cu forţa lui care nu mai exista. Singurul lucru care se petrecea era fapul că mâinile îi intrau în corpul preotului şi dacă ar fi stat pe loc preotul l-ar fi parcurs din nou fără probleme dare el se muta odată cu acesta şi dacă ar fi fost vorba de două persoane fizice ai fi crezut că una o împinge pe cealaltă cu pieptul iar cea din urmă încearcă să-l fixeze şi să nu-l lase să-şi facă slujba.
Astfel de imagini nu sunt de loc uşor de suportat şi în acel moment am fost nevoit să ies din capelă pentur că nu doream să văd mai mult.
A urmat şi o parte a doua la masa de pomenire. Acolo, la un local din apropiere, ne-am aşezat cu toţii pe grupuri şi simpatii în jurul meselor de câte opt persoane şi, ca la astfel de ocazii am început să vorbim , fiecare ce credea că este mai potrivit. Eu nu credeam că îl voi mai vedea pe colegul meu deoarece, de regulă, entităţile se manifestă mai mult în capelă şi nu la local. El mi-a dovedit imediat că m-am înşelat şi a apărut, în trombă, fugind din capătul sălii şi atunci când a ajuns în capătul celălalt, chiar lângă mine, a alunecat pe pardoseală, ca la patinaj şi cu o piruetă s-a întors şi s-a rezemat de peretele barului, cu mâinile la spate. De acolo a privit toată asistenţa şi a fost foarte mulţumit de ceea ce vedea. A mai făcu vreo două curse, de la un capăt la celălalt şi apoi s-a dus la masa rudelor şi s-a aşezat chiar viz-a-vis de soţia lui, cu coatele pe masă şi cu ochii permenent pe ea. S-a ridicat de acolo o singură dată atunci când a venit în spatele ei şi i-a pus mâinile pe umeri şi a stat aşa ca şi cum gestul i se părea cel mai firesc din lume. Api s-a aşezat iar la masă în faţa ei şi a stat acolo până când lumea a început să plece.
Scena era absolut superbă! Soţia lui se ridica pentru a-şi lua rămas bun de la cel care pleca şi îi întindea mâna iar colegul meu dădea impresia că se confundă la corpuri cu soţia lui şi dădea şi el mâna odată cu ea şi se pupa cu doamnele care plecau. Aveai senzaţia că soţia lui are două corpuri, sau că se vede dublu numai că dublura era chiar colegul meu care ţinea, în felul lui , mai discret, să-şi ia şi el rămas bun de la cei care au participat la ceremonie şi la masă.
La final, colegii m-au rugat să îi povestesc şi doamnei ce am văzut si vă rog să mă credeţi că momentul nu a fost prea simplu. Am dat dovadă de toată priceperea şi abilitatea pentru a nu leza cumva amintirea soţului şi pentru a-i face relatarea cât mai suportabilă. Mi-a făcut plăcere să aflu că dânsa cunoştea abilităţile mele şi era chiar curioasă să afle cum au fost aceste ultime momente ale soţului. I-am spus că dacă vom mai avea prilejul să ne întâlnim aş putea să-i relatez cum a fost trecerea din lumea noastră în lumea lui şi mai ales faptul că în cea de 40-a zi trebuie să fie atentă la tot ce se petrece că el îi va da un semn, pe orice cale despre modul în care s-a petrecut ,, trecerea,, Acest semn poate fi sub orice formă, un text la televizor, o ştire auzită pe stradă, o imagine văzută pe fereastră, o melodie care lui îi plăcea, ceva scris pe o bucată de ziar de pe jos, orice soţie va înţelege că acesta este mesajul şi, de regulă, el este pozitiv. Vestea poate fi transmisă chiar pe mai multe căi simultan ceea ce nu este rău de loc. Cei decedaţi trebuie iertaţi şi lăsaţi liberi să plece în drumul lor. Orice ancorare de ei dăunează tuturor. Numai persoanele care mor tinere şi nu au apucat să se bucure de viaţă au dreptul şi chiar fac acest lucru să mai întârzie plecarea şi trebuie înţeleşi. Nu le vine uşor.
Cei cărora le vine greu să înţeleagă astfel de relatări le transmit că nu au niciun fel de problemă, aceasta este starea normală.
Dandu Briel
-->
Răspunsuri