Cultura Renaşterii, care se afirmă mai întâi în Italia datorită sprijinului acordat artiştilor de către regi, principi, papi şi nobili, determină o mare înflorire a genurilor corale polifonice şi a primelor lucrări instrumentale. Datorită înfiinţării tiparului, circulaţia valorilor culturale înlesneşte interinfluenţa stilurilor muzicale europene şi răspândirea acestora şi în Răsărit. În timp ce în Europa, prin Reforma protestantă biserica catolică şi-a pierdut o mare parte dintre credincioşi, românii au respins trecerea forţată la Reformă, preluând însă mesajul ei: folosirea limbii poporului în biserică şi marea atenţie acordată catehizării poporului prin accesul la învăţătura Evangheliei.
În Transilvania, „şcolile reformate” nou înfiinţate sunt puse în slujba răspândirii religiei evanghelice, la fel şi iezuiţii caută să convertească ortodocşii la catolicism. În anul 1581, la Cluj călugării iezuiţi înfiinţează o „Academie”, pentru a propaga ideile Contrareformei, iar dominicanii deschid o „Şcoală Superioară” la Sibiu (1525). În această perioadă era atât de cunoscut „Gimnaziul” lui Honterus de la Braşov (1543), încât studiau aici şi tineri cehi, flamanzi ş.a., Honterus ghidându-se după teza lui Erasmus: “Homini non nascuntur, sed figuruntur.” În Şcolile transilvane de la Blaj, de la Mânăstirile Prislop, Sibiel, Râmeţ ş.a., călugării ortodocşi îşi învăţau ucenicii carte, slujba divină şi cântările bisericeşti. Tot în şcolile mânăstireşti s-au format şi diecii pentru cancelariile domneşti. Dacă românii s-au alimentat din izvoarele bizantino-slave, saşii şi maghiarii catolici le-au urmat pe cele occidentale.
Transilvania devine un focar al culturii religioase, unde se asimilează creator Reforma şi se tipăresc primele cărţi în limba română, germană şi maghiară. Aici apar mari cărturari umanişti: sibianul Nicolae Olahus (1493-1568), braşovenii Johann Honterus (1498-1549) şi diaconul Coresi (Cazania, 1581), precum şi clujeanul Gaspar Heltai (m. 1574), care traduce Biblia în maghiară, devenind părintele prozei maghiare. Ajuns primat catolic al Ungariei, N. Olahus traduce Vechiul Testament în limba română. Totodată, el afirmă şi susţine pentru prima oară originea comună de neam şi de limbă a românilor din cele trei provincii. Domnitorul muntean Neagoe Basarab este autorul celebrelor Învăţături pentru fiul său Teodosie, o importantă pledoarie pentru dragostea de ţară şi pentru propăşirea ei.
La 17 ani, Honterus se afla la Padova la studii, pe care le continuă în Germania (Regensburg) şi Polonia (Cracovia). Din anul 1533, el îşi începe activitatea la Braşov ca profesor la Gimnaziu, tipograf la tipografia înfiinţată de el în 1539 (la Sibiu exista una din 1528) şi reformator al religiei. La noi, umaniştii au avut un rol deosebit în cimentarea unităţii neamului şi în zidirea conştiinţei naţionale prin numeroasele lor lucrări religioase, precum şi prin genul literar al cronicii.
Cultura muzicală se află în continuare sub influenţa celei bizantine îmbrăcată în haină slavonă. Muzica de tradiţie bizantină era practicată şi predată de călugării noştri, importanţi dascăli de cântări bisericeşti. În Transilvania se face simţită Reforma prin promovarea limbii vorbite de popor în vechile melodii de strană. Din secolul al XVI-lea, există mărturii despre folosirea limbii române în cult. Pastorul sas Adalbert Wurmloch din Bistriţa relatează, într-o scrisoare adresată unui amic din Breslau, despre preoţii români care explică mirenilor în limba română Evanghelia, după citirea ei în slavonă. Se constată chiar răspândirea unor melodii reformate cu versuri româneşti, iar pentru atragerea românilor la Reformă, saşii traduc Catehismul în limba română (apărut la Sibiu, în 1544). În anul 1570, diaconul Coresi tipăreşte Psaltirea la Braşov.
Toate artele cunosc o deosebită înflorire. Pictura Renaşterii este ilustrată de scenele biblice de la Mânăstirile Voroneţ, Gura Humorului, Suceviţa (ctitoria Movileştilor de la sfârşitul sec. al XVI-lea), Curtea de Argeş (ctitorită de Neagoe Basarab), Suceava, pe pereţii cărora găsim zugrăvite, şi chipurile unor filosofi greci. În timpul domniei lui Petru Rareş, care zideşte biserica Probota, se generalizează pictura murală, ea fiind extinsă şi asupra exteriorului. Acum se face pictura în exterior şi interior la bisericile din Humor (1535), Vatra Moldoviţei (1537), Arbore (1541), Voroneţ (1547). La curţile voievodale îşi desfăşoară activitatea importanţi cronicari, care consemnează evenimentele politice şi culturale importante din viaţa domnitorilor.
Cultura Renaşterii pătrunde direct, prin contactul cu artiştii, muzicienii şi filosofii europeni, prin tipografii italieni (românii lucrează în tipografiile din Veneţia, Mantua, Milano şi Basel) şi germani, dar şi indirect, prin culturile popoarelor vecine, poloneză şi maghiară. Sunt tot mai dese legăturile ardelenilor cu muzica bisericească din Italia şi Germania; în schimb, în Ţările Române se asimilează Renaşterea poloneză şi rusă. Prin relaţiile permanente cu Ungaria, Polonia, Italia, Germania ţările noastre adoptă obiceiurile şi cultura de la curţile europene.
În Ţara Românească, domnitorii Radu cel Mare (1495-1508, ctitorul Mânăstirii Dealu la 1500), Neagoe Basarab (1512-1521), Mihai Viteazul (1593-1601) încurajează şi sprijină artele, la fel şi cei din Moldova, Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1563-1568, el zideşte Mânăstirea Slatina), Petru Şchiopul (1574-1577, 1778-1779, 1779-1782 – care clădeşte Mânăstirea Galata).
În Învăţăturile către fiul său Teodosie, Neagoe Basarab ne oferă şi date privitoare la viaţa muzicală. El pomeneşte de practica cântecelor şi a dansurilor româneşti şi de cele care vin din alte ţări, dar şi de faptul că muzica era nelipsită din educaţia fiilor de boieri. Totodată, el îi dă fiului său sfatul de a organiza pentru boierii şi oştenii săi ospeţe, însoţite de viori, gusle, harfe, tobe. Mulţi tineri îşi fac studiile în ţările europene: Olahus, Honterus, Sebastian Tinodi, Valentin Gref Bakfark.
Unii domnitori, Ştefan Mircea, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, au avut în preajma lor curteni străini. După modelul european şi-au organizat curtea principii din Transilvania: Ioan Zapolya, Ştefan Bathory (1571-1575), Sigismund Bathory. Alături de tradiţionalii rapsozi, la curţile domnneşti au activat şi străini. Guslari sârbi (cântăreţi care se acompaniau cu gusla) sunt prezenţi la curtea lui Petru Rareş, Neagoe Basarab (soţiile lor, Elena şi Despina fiind fiicele unor împăraţi sârbi) şi Alexandru Lăpuşneanu. Rapsozii evocau faptele de vitejie ale unor vestiţi eroi în cântecele şi baladele lor. Din această epocă ni s-a păstrat cel mai vechi polihronion – cântec laic bizantin – închinat lui Al. Lăpuşneanu.
În Moldova, domnitorul Petru Şchiopul era un mare iubitor de muzică, încât avea mereu un iscusit cântăreţ în preajma sa. Tot el a sprijinit credinţa catolică: a înfiinţat Episcopia catolică de la Bacău. La instalarea pe tron a lui Sigismud Bathory a cântat un violonist italian, apoi acest principe îl va angaja pe un alt italian Pietro Busto din Brescia. La diferite recepţii şi petreceri, la curtea sa cânta o formaţie alcătuită din 20 de instrumentişti. La Braşov se vor angaja organişti din Germania, iar la Alba Iulia, italianul Antonio Romanini.
În veacul al XVI-lea, la curţile voievodale existau diferite formaţii muzicale de ceremonial. Alături de tradiţionala muzică militară (cu grupul de trâmbiţaşi, surlari, buciumaşi, cimpoieşi), apare formaţia turcă (meterhaneaua) şi apoi a suflătorilor germani (fistulatores). În oraşe activau turnerii şi heralzii, instrumentişti care anunţau populaţiei diferite evenimente: calamităţi, sosirea solilor sau apropierea trupelor inamice.
Muzica de tradiţie bizantină răsuna în bisericile şi mânăstirile de cult ortodox, oficierea fiind făcută în limba slavonă. Ea s-a transmis prin manuscrise, datorate unor muzicieni-copişti, buni cunoscători ai scrierii şi cântării bizantine. În 1508, călugărul Macarie tipăreşte la Târgovişte Liturgierul slavon, cărţile de ritual în limba română apar abia după 1559. În anul 1521, Macarie, diacon al Mânăstirii Dobrovăţ, scrie un Antologhion, alt Antologhion îi aparţine Ieromonahului Antonie de la Putna (1545). Din a doua jumătate a veacului al XVI-lea datează un Tetraevangheliar (1561), un Moliftelnic (1564) şi un Evangheliar (1581).
În acest secol, traducerile în limba română marchează începutul înlocuirii limbii slavone din cult. Muzica bisericească se învăţa în şcolile mânăstireşti de la Bistriţa, Neamţ, Putna, Râmeţ, Tismana, Curtea de Argeş etc. Un răsunet puternic peste hotare l-a avut „Şcoala domnească” de la Suceava, unde studiau şi tineri din Przemisl. În anul 1558, Alexandru Lăpuşneanu trimite o scrisoare la Lvov, invitând tinerii de aici să vină la Suceava ca să înveţe cântările bisericeşti în „greacă şi sârbă”.
Sub influenţa Reformei, în Transilvania apar şcoli latine de tip renascentist: la Braşov („Schola Coronensis”), Alba Iulia („Collegium Bethlenianum”), Sibiu, Bistriţa, Oradea. La Cotnari, „Şcoala latină”, condusă de Ioan Sommer, a fost întemeiată în 1561, la cererea lui Despot Vodă. În oraşele mari, importante centre de cultură: Alba Iulia, Cluj, Bistriţa, Oradea, Sibiu, Braşov, Târgovişte, Suceava ş.a., şcolile erau oganizate după modelul celor europene, în care un loc important îl avea muzica, precum şi spectacolul teatral însoţit de aceasta. Spectacolele cuprindeau dansuri şi montări fastuoase, tipice Renaşterii târzii şi ale Barocului. În 1576, în piaţa publică din Sibiu a avut loc primul spectacol cu cântece.
Şi la curţile boierilor se organizau astfel de evenimente însoţite de muzică, prezentate de către diferiţi comedianţi. La ceremonialurile de la curte, la înscăunare, la instalarea mitropoliţilor şi la întâmpinarea solilor era prezentă, alături de formaţia noastră militară, meterhaneaua, dar şi taraful de lăutari cu repertoriul lor de cântece şi dansuri. Dansurile româneşti se diversifică şi înfloresc, fiind practicate în rândul boierimii, dar mai ales în cel al păstorilor, haiducilor, negustorilor şi al soldaţilor, jocurile lor oglindind momente importante din viaţa poporului. Nu numai la petrecerile de la curţile voievodale, ci şi la cele din oraşe şi sate participa tradiţionalul taraf de lăutari.
La sfârşitul secolului al XVI-lea, trecând prin Ţările Româneşti, cronicarul polonez M. Stryjkowski (1574) a observat că în timpul adunărilor de la curţile voievozilor se derula „gloriosul şi anticul obicei” de a evoca prin cântece faptele oamenilor mari: „Cu urechile mele am auzit cum celebrează muntenii şi moldovenii prin cântece, acompaniate cu vioara, cobza, arfa şi lăuta, faptele oamenilor renumiţi.” La intrarea sa triumfală în Alba Iulia, Mihai Viteazul a fost însoţit de o formaţie de trâmbiţaşi, toboşari, fluieraşi, dar şi de o ceată de lăutari care au cântat „imnuri naţionale.”
Chiar şi la curţile popoarelor vecine se răspândesc dansurile noastre, aşa încât ele vor fi consemnate în documentele de epocă şi în tipăriturile străine. Dansul popular Haiducul este amintit în documentul despre Răscoala lui Gh. Doja (1514), cel păstoresc, de diaconul Coresi, iar în Cronica lui Tinodi (1554) găsim cântece epice, care evocă luptele lui Vlad Ţepeş şi Matei Corvin. În tipografiile din Transilvania sunt editate colecţiile de cântece şi dansuri din oraşele europene, ele constituind începutul racordării muzicii noastre la viaţa muzicală europeană.
Muzicianul polonez Jan din Lublin transpune pentru orgă (1537-1548) creaţii vocale – misse, motete, madrigale italiene, flamande, poloneze şi franceze. Alături de acestea apar şi 36 de dansuri (italiene, germane, franceze etc.), între care figurează şi două dansuri româneşti: Haiduck şi Conradus. În tabulatura lui Matheus Weisselus găsim un dans polonez, care aminteşte de unul din dansurile Romana de Iacob Mureşianu (datând din 1852). Alte două dansuri haiduceşti le întâlnim într-o tabulatură din Dresda (1588), în cea a lui Wolf Heckel (1556) există un dans săsesc cu intonaţii româneşti, iar în tabulatura de orgă a lui August Norminger din Dresda (1598), între cele 93 de dansuri, apar două dansuri cu formule folclorice româneşti. Mai apropiat de jocul popular este Dansul săbiilor din tratatul de dans al lui Thornet Arben (1588), acest dans nefiind altceva decât o variantă stilizată a cunosctului joc românesc Banu Mărăcine, folosit de Enescu în Rapsodia I.
Genurile corale polifonice (misse, motete, imnuri şi ode) se executau în biserici, la diferite adunări festive şi ceremonialuri, alături de alte creaţii laice. Printre interpreţii şi creatorii vremii se remarcă Mihai din Moldova, care scrie în 1588 Cântece bătrâneşti, şi Sebastian Tinodi, care publică o culegere de 25 de Cântece.
Muzica instrumentală era prezentă la curţile domneşti, la diferite reuniuni orăşeneşti sau familiale, fiind interpretată de ansambluri instrumentale sau de instrumentişti solişti. Mare iubitor de muzică, Sigismund Bathory avea o formaţie instrumenală care delecta asistenţa la recepţii cu dansuri de ceremonii, înlesnind pătrunderea muzicii renascentiste în Transilvania. La Alba, la curtea acestui principe al Transilvaniei, era maestru de capelă Giacomo Battista Mosto (m. 1594), compozitor veneţian cunoscut datorită celor trei colecţii, publicate în oraşul său de baştină.
O mare strălucire cunoaşte curtea de la Alba şi în timpul domniei lui Ştefan Bethlen, care avea ca angajaţi un număr mare de muzicieni. Vizitând, în 1571, oraşul Bistriţa, el a luat cu el şi virginalul, fapt ce dovedeşte locul important al muzicii instrumentale de la curtea sa. Şi cunoscuţii turneri sau interpreţii solişti figurau ca angajaţi ai curţii sau ai oraşelor.
Apartenenţa saşilor şi a maghiarilor la cultul protestant şi, respectiv, catolic, în ritualurile cărora se foloseau orga şi muzica armonico-polifonică, a favorizat practicarea acestei muzici pe pământul Transilvaniei. Şi în sfera muzicii laice, ei au avut posibilitatea de a se integra în marele flux al dezvoltării artei muzicale europene.
Organiştii desfăşurau o bogată activitate artistică. Ei cântau în biserici şi în afara lor, la primirea solilor sau la serbări populare, mânuind la fel de bine clavicordul, spineta şi clavecinul. Astfel, cunoscutul organist braşovean Ieronimus Ostermayer (1500-1561) a cântat în anul 1539 în faţa domnitorului muntean Radu Paisie (1535-1545), pentru logofătul Matei care conducea solia lui Petru Rareş (în 1545), dar şi pentru solii moldoveni şi turci. La Sighişoara activează organistul Georgius Teleschinus, autorul unui Motet la şase voci în stil contrapunctic.
Numărul organiştilor creşte foarte mult, întrucât din secolul trecut au fost introduse orgi în toate bisericile de la oraşe şi sate. Îi amintim pe Thomasius Greb (1539-1558), Mathias (1559-1563), Seraphinus (1564-1567) din Sibiu, pe Wolfgang Gerhard (după 1523), Ieronimus Ostermayer la Braşov, pe Petrus Dominici, Andreas Mathias, Sebastianus Symon la Cluj, pe Gerhardus, Ieremia Romanus şi pe veneţianul Antonetti la Alba Iulia.
În această epocă, când în Europa se impun importante şcoli renascentiste, numărul mare de organişti dovedeşte existenţa şi la noi a unei şcoli muzicale, precum şi timida sincronizare cu cultura muzicală europeană. Lui Sigismund Bathory, marele Palestrina i-a dedicat în anul 1588 volumul de Motete la cinci voci, la fel şi Philipp de Monte, dovezi certe ale legăturii strânse cu Apusul.
Umanistul, pedagogul şi organistul braşovean Johann Honterus (1498-1549) a acordat un rol important educaţiei muzicale din şcoli. El a întocmit o colecţie de versuri latine, însoţite de piese corale Ode cum Harmoniis (1548), scrise pentru uzul celor care învăţau la „Schola Coronensis”. Alături de piese cu conţinut religios, culegerea conţine 32 de ode şi imnuri din poeţi antici latini şi elini şi 21 de Piese corale la patru voci. Odele sunt compuse în ritmul metrilor prozodiei antice, aşa cum se obişnuia în acel timp când se tindea către reconstituirea sincretismului poezie – muzică al Antichităţii. Importanţa colecţiei sale este covârşitoare pentru aducerea la nivelul european a culturii muzicale din această parte a ţării noastre. De obicei, desfăşurarea melodică a odelor are o nobilă seninătate şi armonii înlănţuite în spiritul acelei savuroase simplităţi specifice vremii, ele prezentând un farmec deosebit şi o elevată poezie.
Dintre compozitorii de muzică instrumentală îi amintim pe Antonio Rotta (născut în Transilvania şi mort în Italia), care a realizat o tabulatură pentru lăută (la Veneţia, în 1546), cuprinzând dansuri şi cicluri de dansuri, şi pe braşovenii Valentin Wagner, Valentin Gref Bakfark (1507-1576), tot cu tabulaturi pentru lăută.
Instrumentist de renume european, Bakfark a studiat lăuta la Braşov şi Alba Iulia (cu A. Rotta), slujind de tânăr ca muzician la curtea lui Ioan Zapolya (1528). Întreprinde numeroase călătorii în timpul vieţii sale. După Budapesta poposeşte la Paris, iar din 1549 îl găsim ca maestru de lăută şi membru al orchestrei curţii poloneze din timpul regelui Sigismund August al II-lea. Din anul 1551 ia iar drumul Europei, oprindu-se un timp la curtea regelui Prusiei, Albrecht, apoi la cardinalul din Lyon, care îl va ajuta să publice primul său volum de creaţii şi transcripţii pentru lăută, în 1553. În anul 1565 îl găsim la curtea împăratului vienez Maximilian al II-lea, de unde revine în Polonia, acolo unde va publica, la Cracovia, al doilea volum de piese pentru lăută: fantezii şi transcripţii de piese vocale.
Revine în Transilvania, fiind primit la curtea de la Alba Iulia, unde cântă la lăută, orgă, psalterion şi dirijează formaţia instrumentală. Întrucât noul principe Ştefan Bathory nu-l simpatiza, el pleacă în Italia (1571), unde se va stinge din viaţă la Padova, răpus de ciumă, în anul 1576. Neliniştitul muzician, mare virtuoz al lăutei, şi-a distrus înaintea morţii o sumedenie de creaţii, convins că nimeni altul nu le-ar fi putut interpreta aşa cum le-a conceput autorul.
Pe lângă numeroasele transcripţii ale pieselor vocale pentru lăută, el a scris şi zece Fantezii pentru lăută, cu bogate mijloace tehnice, contribuind la făurirea muzicii noastre instrumentale. Fanteziile sale sunt alcătuite dintr-un lanţ de fraze, concepute polifonic imitativ, ca şi motetul vocal. Ulterior, fantezia ia aspectul unei desfăşurări libere, determinată doar de imaginaţia compozitorului.
În timp ce Europa se confrunta cu Reforma lui Luther, Ţările Române continuă să se războiască cu armatele sultanilor, scutind Europa creştină de năvălirea turcilor. Poporul nostru a fost una dintre stâncile de care s-a izbit falnicul Imperiu otoman, apărând Europa de pătrunderea islamului şi contribuind, indirect, la făurirea culturii şi civilizaţiei europene. A fost adesea lăsat să lupte singur cu cotropitorii otomani, fiind părăsit de fraţii europeni, aşa cum i s-a întâmplat domnitorului Ştefan cel Mare şi temerarului Mihai Viteazul, care nu a fost lichidat de turci, ci de orgoliile nemăsurate ale europenilor. Este semnificativ testamentul pe care l-a lăsat Ştefan cel Mare urmaşilor săi: „Nu credeţi în Occident, mereu gata de trădări şi de vânzări. Eu am crezut în el şi m-am înşelat.” wordpress-istoriamuzicii
-->
Răspunsuri