Ţările Române cunosc o largă deschidere spre universul renascentist, care a pătruns pe trei căi – Polonia, Ungaria, Italia – şi spre Barocul european, vehiculat de Contrareformă. Dacă secolele al XV-lea şi al XVI-lea reprezintă apogeul artei medievale, următoarele două secole ilustrează veacul de aur al literaturii noastre vechi. Personalităţi importante, precum cronicarii Gr. Ureche, Miron Costin, Stolnicul Cantacuzino, D. Cantemir, mitropoliţii Varlaam, Dosoftei, A. Crimca (ctitorul Mânăstirii Dragomirna), Simeon Ştefan, N. Milescu (autorul Descrierii Chinei) şi cărturarul Udrişte Năsturel, buni cunoscători şi ai culturii antice, au aşezat cultura noastră într-un loc important în aria răsăriteană.
Despre Dimitrie Cantemir, George Călinescu afirmă că simbolizează nivelul vechilor noştri cărturari. Cea mai luminată personalitate a Renaşterii moldave, Cantemir a influenţat evoluţia spiritualităţii europene, fiind primul care a integrat cultura noastră şi muzica turcească în circuitul european, deschizând gustul pentru arta orientală. Numele său este înscris în istoria muzicii turceşti prin creaţiile sale şi prin tratatul de muzică osmană, în care propune un nou sistem de notaţie.
Altă figură remarcabilă a fost mitropolitul Petru Movilă (1596-1646), descendent din familia Movileştilor, care, după studii făcute la Lvov, ajunge în 1633 mitropolitul Kievului. Aici va înfiinţa un colegiu şi o tiparniţă, scoţând la lumină importante cărţi de slujbă bisericească. El este primul care realizează dialogul între cultura răsăriteană de tradiţie bizantină şi cea apuseană, anticipând procesul occidentalizării Răsăritului. Printre ucenicii săi s-au aflat mitropolitul Varlaam şi călugărul Meletie, cărora le-a dăruit câte o tiparniţă (la Iaşi, respectiv la Govora). În perioada 1633-1653, Varlaam a tipărit la Iaşi importante cărţi de învăţătură creştină – Cazania (1643). Opera sa a fost continuată de mitropolitul Dosoftei, cu Psaltirea în versuri (în 1673), Liturghier (1681), Molitfelnic (1682), Octoih, Vieţile Sfinţilor şi cele 12 Minee.
Din veacul anterior, Alba Iulia devenise un important centru cultural. Aici mitropolitul Simeon Ştefan tipăreşte Noul Testament (1648), în prefaţă căruia specifică faptul că l-a scris “pentru a fi înţeles de toată ţara”. Tot în Transilvania a apărut o Psaltire (în 1667), tradusă de Viski Janos, iar în Ţara Românească o Psaltire slavonă (în 1637). După Catavasierul (1654) lui Vlad Grămăticul, Calist Ieromonahul traduce Stihirarul, Triodul, Penticosatarul, iar Damaschin, Triodul (1683). Prin aceste traduceri de cărţi religioase, biserica a contribuit la făurirea limbii literare unitare, cărţile sfinte circulând în toată ţara.
În Evul Mediu, ortodoxia a fost un stâlp de rezistenţă al neamului şi o cetate de apărare a unităţii neamului. După tentativele eşuate ale Papalităţii medievale, ale Ungariei şi ale Poloniei catolice de a ne stăpâni prin forţa armelor, în veacul “luminilor” ele au fost reluate de puternicul Imperiu austriac asupra ardelenilor. Prin viclenie, în anul 1701, Viena imperială realizează “Unirea cu Roma” a bisericii ortodoxe din Transilvania, dorind să-şi atragă majoritatea românilor ortodocşi. A dat o lovitură unităţii poporului român, încercând să rupă legăturile ardelenilor cu cei din Moldova şi Ţara Românească. Astfel a apărut biserica greco-catolică prin acceptarea de către o minoritate a trei doctrine catolice (filioque, purgatoriul, azima) în schimbul unor avantaje lumeşti: accesul la şcolile înalte catolice şi promisiunea făcută preoţilor români că vor fi egali în drepturi cu celelalte naţiuni. Şi-au păstrat însă ceremoniile, sărbătorile şi felul de a cânta ale bisericii ortodoxe. După o cumplită prigoană asupra ortodocşilor, care s-au opus Unirii cu Roma, Viena trece la atacuri violente, trimiţând în 1761 pe generalul Bukov să dărâme cu tunurile bisericile şi mânăstirile ortodoxe.
Ca şi în secolele anterioare, în veacul al XVII-lea, curţile domnitorilor români continuă a fi importante centre de cultură prin organizarea unor variate manifestări artistice. Numeroşi prinţi stimulează activitatea muzicală: în Moldova, Ieremia Movilă (1601-1608), Vasile Lupu (1634-1653, ctitorul bisericii Trei Ierarhi), Gheorghe Ştefan (1653-1658), Gheorghe Duca (1668-1672, 1678-1683, zideşte mânăstirea Cetăţuia), în Ţara Românească, Radu Şerban (1602-1611), Matei Basarab (1632-1654, clădeşte mânăstirile Căldăruşani şi Arnota), Şerban Cantacuzino (1678-1688, construieşte biserica Cotroceni), Constantin Brâncoveanu (1688-1714, zideşte mânăstirile Hurez, Sâmbăta de Sus), iar în Transilvania (trecută în 1688 sub dominaţia Vienei după pacea de la Karlowitz), Gabriel Bethlen (1623-1629), Mihai Apafi (1661-1690) şi guvernatorul Gh. Banffy (1691-1704).
La curţile domneşti activează formaţii de ceremonial: cea militară (grupul trâmbiţaşilor, buciumaşilor, cimpoieşilor, surlarilor) împreună cu formaţia instrumentală de tip european (fistulatores) şi oriental (meterhaneaua). Odată cu amestecul turcilor în viaţa noastră politică, la numeroase ceremonialuri se infiltrează irmoase greceşti şi pestrevuri turceşti. Este începutul influenţei orientale asupra cântării noastre psaltice, extinsă în secolul următor asupra genurilor folclorice şi apoi asupra cântecelor de lume (sec. al XIX-lea).
Această influenţă a fost mai puţin simţită în Transilvania, unde era pregnantă influenţa europeană. Dovadă, la curtea lui Gabriel Bethlen din Alba au fost aduşi muzicieni din Italia, Germania, Boemia, chitaristul spaniol Don Diego, organiştii germani Johann Preusiger, Michael Hermann, Johann Thosselius, cehul Frederic Beck, care au făcut cunoscută muzica lor de curte. La fel, şi principele Adam Bethlen (în 1641) angajează instrumentişti străini (vioară, lăută, corn, trompetă).
În secolul al XVII-lea, la curtea din Alba Iulia existau muzicieni de diferite naţionalităţi, care activau împreună într-o atmosferă de Renaştere târzie. În catedrala calvină, principele G. Bethlen a introdus cântarea corală în unison, după modelul anglican. Preocupat de îmbogăţirea formaţiei instrumentale, în anul 1627 îi cere lui Ladislau Czeffey să-i aducă din Franţa un bun trompetist. Soţia sa, Catherina de Brandenburg, o mare iubitoare a muzicii (cânta la virginal), va sosi în anul 1626, avându-l în suita sa şi pe organistul M. Hermann.
Şi Vasile Lupu şi-a organizat ceremonialul după modelul regilor creştini. Astfel, la nunta fiicei sale, Maria, cu cneazul lituanian J. Radziwill (1645), ceremonialul s-a desfăşurat cu jocuri româneşti şi străine după moda europeană, la fel şi la nunta celeilalte fiice Ruxandra, cu Timuş, fiul cazacului Bogdan Hmelniţki (1652).
Mare ctitor de cultură, Vasile Lupu a acordat importanţă deosebită şcolii, ca prim element de cultură şi de educaţie. În documentele vremii sunt consemnate 20 de şcoli: româneşti, ruteneşti, greceşti, armeneşti. Altă mândrie a Iaşului, au fost biserica „Trei Ierarhi”, dar şi „Colegiul Vasilian”, unde cântarea de strană se preda după note, cântecele bisericeşti fiind necesare la toate ceremonialurile laice şi religioase. După model european, la petrecerile organizate de acest domnitor cânta la palatul său corul de copii, prezent şi la slujbele religioase. În anul 1647, un grup de tineri de credinţă catolică, i-au cântat domnitorului imnuri religioase în latină şi româneşte.
Altă importantă înfăptuire a fost tiparniţa de la „Trei Ierarhi”, unde s-au editat în româneşte cărţi de cult. Totodată, mitropolitul Varlaam deschide o „Şcoală de muzică”, unde se preda cântarea bisericească. În călătoria întreprinsă în Ţările Române, diaconul Paul de Alep şi patriarhul Macarie din Antiohia (1653-1654, 1656-1657) au observat că la Târgovişte şi Iaşi liturghia se cânta în greceşte (strana stângă) şi în româneşte (strana dreaptă). Şi Vasile Lupu a fixat ca jumătate din slujbă să fie cântată în greceşte, cealaltă în slavonă, după cum ne relatează D. Cantemir.
O mare perioadă de renaştere culturală şi artistică a avut loc în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, care s-a înconjurat de mari cărturari: Stolnicul Cantacuzino, mitropolitul Antim, episcopii Mitrofan şi Damaschin, cronicarul R. Popescu. A rămas în istorie ca important ctitor de biserici, şcoli şi de tipărituri. El a înfiinţat „Şcoala de cântăreţi” de la Sf. Sava (unde în 1694 era dascăl Coman), de la Mânăstirea Antim, Sf. Gheorghe Vechi şi Colţea, şi cinci tiparniţe: la Bucureşti (1678), Buzău (1691), Snagov (1696), Râmnic (1705) şi Târgovişte (1708).
Ţările Române au păstrat în continuare legătura cu aria Răsăritului şi cu civilizaţia bizantină prin contacte directe sau mijlocite de călugării veniţi de la Constantinopole, Muntele Athos şi din restul Orientului. Dar paralel cu asimilarea culturii bizantine are loc şi pătrunderea celei occidentale, în speţă după pacea de la Kuciuk Kainargi (1774). Sunt tot mai dese legăturile cu muzicienii europeni, creşte şi numărul instrumentiştilor străini – germani, italieni, polonezi, maghiari, ruşi –, angajaţi la curţile domneşti. La sfârşitul veacului, amabasadorul polonez, palatinul de Kulm, a fost primit la curtea din Iaşi a lui Antonie Ruset, care a organizat în onoarea sa o festivitate la care a cântat o formaţie germană.
În această perioadă apar noi şcoli bisericeşti pentru însuşirea ritualului bisericesc şi pentru promovarea literaturii religioase de tradiţie bizantină. În 1657, din iniţiativa soţiei lui Gh. Rakoczy, la Făgăraş ia fiinţă o „Şcoală de cântăreţi” după modelul celor de la Caransebeş şi Lugoj. Din 1669 a funcţionat o „Şcoală de cântăreţi” şi la Câmpulung Muscel, iar cea de la Şcheii Braşovului era atât de renumită, încât aici soseau la învăţătură tineri din toată Transilvania şi Ţara Românească.
Şi Alba Iulia rămâne un important centru de muzică bisericească, mai ales în timpul mitropolitului Simeon Ştefan (1643-1656), care va tipări în limba română Psaltirea în anul 1651. La sfârşitul secolului, călugărul Ghervasie de la Putna transpune cântările bisericeşti în notaţie lineară. În continuare se cultivă tradiţionalele genuri muzicale bisericeşti: tropare, condace, canoane, irmoase, dar apar şi axioane.
Un puternic centru devine Râmnicul, unde Damaschin traduce în limba română Triodul (1683). Apar cărţi de cântări în limba română şi în Transilvania, dar şi cărţi de teorie muzicală, ce conţin diferite cântări. În Psaltirea de la Hurez găsim o scurtă introducere în muzica bisericească. Şi la Bucureşti şi Iaşi iau avânt şcolile de cântări. La „Şcoala” de pe lângă biserica domnească Sfântul Nicolae din Iaşi, muzica se preda alături de obiectele de cultură generală, studiul muzicii bisericeşti fiind o verigă importantă a învăţământului românesc.
În Transilvania, după trecerea saşilor la luteranism şi a ungurilor la calvinism, aceştia încep să atragă românii la religia lor, ademenindu-i prin şcoli şi prin tipărirea cărţilor de cult în limba română. Pentru stăvilirea catolicismului, principele calvin Gh. Rakoczy sprijină calvinismul şi atrage pe români la Reformă prin şcoli şi cântări. Iezuiţii din Transilvania înfiinţează diferite şcoli în limba română, unde muzica era o materie principală, fiind necesară pentru învăţarea ritualului religios.
În secolul al XVII-lea, în Transilvania exista o intensă activitate muzicală, întrucâtva europeană, muzica românească începând a se integra timid în cultura continentală. Acum activează primii compozitori: Ioan Caioni, Gabriel Reilich, Daniel Speer şi Daniel Croner. Folclorul nostru este notat şi răspândit pe calea tiparului. În antologiile muzicale europene din acest veac, pătrund creaţiile româneşti alături de cele flamande, italiene, franceze şi germane. Datorită legăturilor politice şi a schimburilor culturale cu maghiarii, ucrainenii, ruşii, slovacii, polonezii, dansurile noastre populare sunt cunoscute şi practicate în ţările vecine. Mai mult, în documentele muzicale ale timpului, dansurile noastre apar sub forma unor prelucrări pentru orgă, clavecin sau lăută. Acum se transpun creaţii vocale pentru diferite instrumente şi se cultivă formele instrumentale de dans la diferite ceremonii ale curţii.
În anul 1621, Martin Opitz, profesor la „Colegiul” din Alba Iulia, ne oferă date despre şcolile româneşti şi despre colegiul unde profesa, dar şi despre dansurile valahe practicate de nobilii străini. În manuscrisul său, Paul Esterhazy pomeneşte de două dansuri valahe preferate de el şi de faptul că la Dieta de la Bratislava (din 1647) a dansat jocuri valahe. Melodiile acestor dansuri le-a transcris pentru clavecin. În ceremonialul curţii sale, cneazul J. Radziwill a inclus dansuri valahe alături de cele europene la modă. Şi nobilii unguri îndrăgeau dansurile valahe şi poloneze. În Codex Victoris (din 1680, în tabulatură de orgă), alături de dansurile apusene la modă se află şi un dans valah.
În Transilvania, organiştii continuă să impulsioneze viaţa muzicală a oraşelor. La Braşov au activat Daniel Croner, Johann Siegerius, Michael Hermann, Johann Preusiger (ultimii doi au fost un timp şi la curtea din Alba Iulia a lui G. Bethlen), iar la Sibiu: Georg Dendler (1615-1639), H. J. Thosselius, A. Franck (1654-1664), G. Reilich (1665-1677), Th. Schmidt (1678-1683).
În romanul său autobiografic, Musikalischer Türkischer Eulenspiegel (1684), braşoveanul Daniel Speer (trei ani trompetist la curtea domnitorului moldovean Gh. Ştefan) alternează povestirea cu “balete vesele”, notate de el în timpul călătoriilor sale. Sunt dansuri româneşti, prezente alături de cele maghiare, ruseşti, turceşti şi poloneze. În cele două Balete Valahe (muzică de scenă pentru două viori, două viole şi bas continuu), prelucrează muzică populară românească, lucrarea conţinând şi dansuri prezente la curţile europene (47 de dansuri maghiare, greceşti, ruseşti, valahe, cazace, poloneze), baletele sale amintind de cele ale lui Lully.
Alt compozitor a fost Gabriel Reilich, organist la Bistriţa, Sibiu şi muzicianul curţii ducelui Franck von Franckenstein. El a compus 74 de Concerte religioase pentru voce şi bas continuu, lucrări în care predomină stilul concertant omofon, specific stilului baroc, şi numeroase piese pentru orgă în care alternează procedeele polifonice cu cele omofone.
Organistul braşovean Daniel Croner (1666-1740), după ce şi-a făcut studiile muzicale şi teologice în Germania şi Polonia, s-a remarcat ca un important instrumentist şi compozitor. El scrie Odă muzicală (1683) pentru canto, continuo şi două viori, un Magnificat şi numeroase lucrări (136) pentru orgă: fantezii, toccate, canzone, fugi, preludii. În multe din piesele sale instrumentale cristalizează sistemul tonal şi forma fugii. Este şi autorul tratatului Regulile muzicale (Institutiones Musicae – 1675), în care găsim noţiuni de teorie, compoziţie şi forme muzicale, iar D. Speer, al volumului Von der Komposition und was nötig ist (Despre cele necesare compoziţiei).
Principalul document pentru muzica instrumentală este însă Codex Caioni, colecţie realizată între anii 1657 şi 1671 de către pedagogul şi tipograful Ioan Caioni (1629-1687), codexul fiind o mărturie a muzicii transilvane din epoca Barocului. Român de religie ortodoxă, el studiază orga cu Oswaldus la „Şcoala iezuiţilor” din Mânăştur-Cluj şi apoi urmează Şcoala de la Târnovo (1649). Valahul Ioan din Căianu Mic (judeţul Cluj), trecut la catolicism şi devenit călugărul Joannes Cajoni, a fost organist şi profesor la Mânăştur. Apoi s-a retras la mânăstirea Şumleul Ciucului, unde fondează o tipografie şi alcătuieşte cărţi de cântări, cărţi teologice şi poetice. După unii cercetători, el a reparat orga de la Bacău, a participat la căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Ruxandra, şi a construit un virginal în 1651.
Cunoscând bine cultura muzicală a românilor, maghiarilor şi slovacilor, el include creaţiile lor în colecţia sa, alături de cele semnate de Ludovic da Viadana, H. Schütz, A. Banchieri, H. Praetorius, H. L. Hassler, J. Handl şi alţi contemporani de circulaţie europeană. Organist şi constructor de orgi, el culege şi transcrie diferite piese religioase (motete, misse, imnuri) şi dansuri de epocă: allemanda, couranta, sarabanda, gagliarada. Scrise în notaţia numită tabulatură, piesele (211) sunt notate după moda timpului numai cu melodia şi cu basul, rămânând ca armonia să fie realizată de executant.
Faptul că în acest „Codex” din veacul al XVII-lea figurează creaţii ce vădesc originea populară românească ca: Nunta din Cana Galileii, Dansuri valahe, Dans din Nireş, Dansul Coloman, Dansul Apori, Cântecul Voievodesei Lupu ş.a. conferă mare valoare istorică şi documentară încercărilor sale de a încadra intonaţii şi motive, chiar întregi melodii româneşti din folclorul orăşenesc, în sistemul muzical apusean. În istoria muzicii româneşti, Caioni se înscrie cu cinste, fiind, alături de Speer, primul muzician în opera căruia cântecul popular este fie izvor de inspiraţie, fie chiar prezent ca citat într-o desfăşurare artistică. wordpress-istoriamuzicii
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri