Viaţa lui Händel a fost un lung şir de suişuri şi coborâşuri, de succese la public dar şi de temeri legate de ameninţarea falimentului. Din cauza stresului datorat situaţiei financiare nesigure şi a datoriilor, în 1737, la vârsta de 52 de ani suferă un atac de apoplexie, paralizându-i partea dreaptă a corpului. Toţi au gândit că viaţa, dar mai ales cariera compozitorului s-au încheiat. În mod miraculos însă, după un tratament de şase săptămâni se pune pe picioare. Îşi reia activitatea şi compune oratoriile Saul şi Israel în Egipt.
Dar moartea reginei întrerupe reprezentaţiile la aceste piese… Apoi începe războiul cu Spania. Pieţele publice sunt pline de cântecele şi strigătele mulţimii in timp ce salile de spectacol raman goale. Datoriile lui Handel cresc vertiginos. Creditorii presează, criticii îl iau peste picior, privirile indiferente şi dispreţuitoare ale trecătorilor îl întristează profund. Un concert dat în favoarea lui îl scapă cu greu de la întemniţare pentru datorii. Dar ce ruşine să-şi salveze viaţa prin cerşetorie !? Încă o dată e la capătul puterilor.
Când totul părea sfârşit, la numai 56 de ani a venit provocarea Domnului, prin intermediul libretistului Charles Jennens, cu care mai colaborase în trecut, în scrierea textelor la oratoriile Saul şi Israel în Egipt. Îi trimisese şi de astă dată două librete, unul pe temă religioasă, cu titlul Messiah. Dar ce putere ar mai avea nişte biete cuvinte, asupra unui om mort? Rupse dintr-un singur gest scrisoarea şi aruncă bucăţile pe jos, călcându-le în picioare. Suflă furios în lumânare, bâjbâi nesigur în dormitorul său şi se aruncă pe pat. O clipa mai tarziu ochii i se umplură de lacrimi. Se răsucea de pe stânga pe dreapta dar somnul nu venea.
Cu sufletul zbuciumat, Händel se trezi in cele din urma, se intoarse in camera de lucru, apropie sfeşnicul de filele manuscrisului şi citi prima pagină: Messiah! Apoi tresari la primele cuvinte. Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu! Acestea nu erau cuvinte oarecare, ci un răspuns pe care i–l dădea Dumnezeu. De la El venise cuvântul, de la El sunetul, de la El harul! La El trebuie să se întoarcă, să se înalţe purtat de torentul inimii; preamărirea Lui este bucuria şi datoria oricărui om.
De abia citise şi din el ţâşnea, într-o formă limpede, strigătul de mulţumire: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. Cum să nu fii recunoscător, cum să nu chiui de bucurie cu o mie de voci împreunate într-una singură, care e a ta, cum să nu cânţi şi să proslăveşti: Slavă lui Dumnezeu
Oh, dacă ar putea să-i prindă înţelesul şi să-l păstreze, să-l înalţe şi să-l facă să vibreze, să-l extindă şi să-l strunească, pentru a cuprinde lumea întreagă; să conţină toată bucuria existenţei, să atingă măreţia lui Dumnezeu care l-a creat. Să prefacă acum cuvântul pieritor şi trecător, prin fervoare şi frumuseţe infinită, în veşnicia din care a ieşit. Şi iată, cuvântul era scris, răsuna, repetându-se la nesfârşit: Aleluia! Aleluia! Aleluia!
...
La 14 septembrie 1741 opera era deja terminată. Premiera a avut loc la Dublin, câteva luni mai târziu, pentru care Handel a refuzat orice onorariu, motivând: Nu, nu vreau să iau bani pentru această lucrare; nu voi lua niciodată. I-o datorez Altcuiva. Întotdeauna ea trebuie să fie destinată bolnavilor şi deţinuţilor; căci eu însumi am fost bolnav şi prizonier, ca într-o închisoare. Prin ea m-am însănătoşit, iar prizonierul din mine a fost eliberat.
Händel a dirijat personal mai bine de treizeci de reprezentaţii cu Messiah, iar încasările au fost donate în mod sistematic spitalelor sau pentru alte cauze caritabile. Unul din biografii săi menţiona: ‚, Messiah a hrănit pe cei flămânzi, a îmbrăcat pe cei goi, i-a îngrijit pe orfani mai mult decât orice altă producţie muzicală, din ţară sau de peste hotare.” Iar altul spunea: „Poate că nicio altă operă a vreunui compozitor nu a avut o contribuţie atât de importantă la alinarea suferinţei umane.”
La 6 aprilie 1759, simţind că sfârşitul îi este aproape a cerut să fie de faţă la prezentarea oratoriului său favorit, pe podiumul de la Covent Garden din Londra. La spectacol venise să asiste întreaga curte regală. Uriaşul orb stătea în mijlocul prietenilor, în primul rând din faţă. Concertul a fost atât de frumos, atât de impresionant, încât toată lumea l-a aclamat cu lacrimi în ochi. Când marele cor a cântat fragmentul Aleluia, regele George I însuşi s-a ridicat emoţionat în picioare, gest ce nu mai fusese făcut de niciun alt monarh până atunci şi care, a fost urmat de toţi cei prezenţi. Întreaga asistenţă cânta acum odată cu corul într-o comuniune spirituală delirantă. Georg Friedrich Händel de asemenea cânta împreună cu toţi ceilalţi. Era convins că nu el era autorul măreţului oratoriu, ci Dumnezeu Însuşi l-a creat. Intr-un fel, Händel avea dreptate.
-->
Răspunsuri