“Vreţi să ştiţi dacă o ţară e bine condusă şi are bune moravuri?Ascultaţi-i muzica!”
Confucius
Cele mai vechi documente ale culturii muzicale din Orientul antic se referă la mileniul al IV-lea şi al III-lea î. Hr., ele fiind găsite în diferite ţinuturi. În Mesopotamia, s-au făcut săpături la un templu din Babilon, unde s-a găsit pe ciobul unui vas chipul unor muzicanţi cântând la harpă. Pe un basorelief egiptean, care datează din mileniul al III-lea î. Hr., se păstrează imagini întregi de ansambluri muzicale. Se văd cântăreţi, dansatori şi instrumentişti, care cântă la flaut şi harpă. Ştiri despre cultura siriană, cu rol important în formarea artei creştine, alături de cea ebraică, datează din mileniul al II-lea î. Hr. Documentele se referă la arta de curte şi la cea din templu. La începutul primului mileniu, informaţiile despre Palestina provin din Biblie.
Ca şi în preistoria omenirii, la toate popoarele Orientului antic, muzica avea un caracter sincretic şi colectiv, fiind practicată de întreaga comunitate ca expresie a diferitelor ei îndeletniciri sau a stărilor emoţionale. În Antichitate, odată cu formarea marilor imperii, vom desluşi o cultură aferentă mulţimii şi a vieţii ei de toate zilele, alături de cea cultivată de profesionişti în cadrul ceremoniilor publice sau de palat. Crearea marilor state antice, cu monarhi care întreţineau curţi somptuoase, va genera o artă de curte, menită a desfăta nu numai familia regală, ci şi aristocraţia care o înconjura cu obedienţă.
Socotindu-se ca trimişi ai divinităţii pe pământ, capetele încoronate acordau muzicii religioase un loc de seamă, ea fiind prezentă mereu în viaţa popoarelor antice. Era cultivată în temple de către preoţi, care deţineau şi păstrau cu stricteţe ştiinţa muzicală. Fiind socotită sacră, muzica era pentru antici o oglindă a divinităţii. Astfel, chinezii credeau că marele zeu Dao le-a dăruit muzica, pe lângă armonia sufletească şi hrana zilnică, aşa cum indienilor, zeul lor suprem, Brahma, şi soţia sa, Sarasvata, le-au oferit în dar muzica.
De la popoarele orientale, grecii au preluat teoria cosmogonică, potrivit căreia muzica era întruchiparea cosmosului, a mişcării astrelor şi a armoniei cereşti, concepţia lor mergând până la determinarea detaliată a elementelor muzicale ce simbolizau universul cu fenomenele sale. Dacă la chinezi sunetele pentatonicii corespundeau unui element al naturii (apă, aer, foc, vânt, pământ), iar cele 12 liu (sunetele scărilor muzicale) reprezentau cele 12 luni ale anului, la indieni, fiecare sunet al scării lor era atribuit unei divinităţi sau personaj mitic. La fel, babilonienii considerau că fiecare sunet al gamei simboliza o planetă. Alteori, anticii confereau muzicii rolul de a oglindi sufletul colectivităţii.
În contrast cu muzica profesionistă, cea a poporului nu era îngrădită de teorii filosofice sau precepte tehnice. Fiind o artă orală, ea a rămas mai puţin cunoscută, nepăstrându-se decât puţine mărturii cu privire la această muzică. O sculptură din epoca asirienilor (2500-2000 î. Hr.) reprezintă un păstor cu un câine şi o turmă în preajma sa, cântând din lăută, iar într-un mormânt vechi s-a găsit un cântec egiptean (secolul IV î. Hr.), evocând oameni vlăguiţi de căratul sacilor cu cereale în hambare.
Despre muzica antică orientală avem puţine documente notate, în schimb materialul iconografic, desenele şi sculpturile, scrierile istorice şi câteva tratate teoretice ne dau informaţii despre împrejurările în care se apela la muzică.
Un pas înainte în istoria muzicii l-au făcut în această epocă instrumentele. Deşi, în principal, aveau rolul de a însoţi cântecul sau dansul, ele încep a fi folosite singure, creându-se primele premise ale muzicii autonome, nelegate de cuvânt şi gest. Cu toate că limbajul şi mijloacele de expresie muzicale erau destul de reduse, muzica avea un puternic efect asupra sufletului omului, iar aportul instrumentelor mărea puterea ei asupra ascultătorului, întărindu-se credinţa că forţa ei benefică se datora obârşiei ei divine sau că ea reprezenta cosmosul însuşi. De altfel, teoria cu privire la ethosul muzicii, la puterea ei de sensibilizare a omului, a mers până la stabilirea ethosului specific fiecărui mod sau ritm în parte.
Din epoca antică datează şi primele încercări de notaţie muzicală, muzicologul Curt Sachs descoperind acompaniamentul de harpă al unui imn babilonian (începutul primului mileniu î. Hr.), care constituie cel mai vechi document de notaţie muzicală.
La făurirea civilizaţiei antice au trudit timp îndelungat popoarele orientale. În Mesopotamia, văile fertile ale Tibrului şi Eufratului au favorizat de timpuriu constituirea unei înfloritoare civilizaţii, după configurarea primului stat centralizat al Sumerului (secolul XXIII î. Hr.). Cotropit de poporul semit al akkadienilor, care au asimilat moravurile localnicilor, aceştia au constituit puternicul stat babilonian, dezvoltat în jurul oraşului Babilon (secolul XIX-XII î. Hr.). Ţinutul mănos al celor două fluvii va fi invadat de asirieni, care vor alcătui statul lor (secolele XII-VII î. Hr.), cu capitala la Ninive. La rândul lor, ei vor fi invadaţi de mezi, iar noul Babilon, cu epoca sa de glorie în timpul lui, Nabucodonosor al II-lea (602-542) va fi cucerit, în anul 539, de către regele Persiei, Cyrus.
Încă din epoca sumeriană, muzica ocupa un loc însemnat în ritualul religios, muzicienii bucurându-se de mare consideraţie, după zei şi preoţi. Preţuirea deosebită a muzicienilor reiese din faptul că şi unii membri ai familiei domnitoare erau muzicieni. În miturile sumeriene, chiar şi zeităţile practicau muzica. Teoria asirienilor despre cele şapte sunete ale gamei, care simbolizau cele şapte planete cunoscute de ei, s-a transmis la greci şi o regăsim, apoi, în gândirea Evului Mediu.
Şi în viaţa acestor popoare religia ocupa un loc de frunte, dovadă rugile şi imnurile de preamărire a zeităţilor, cântate în templu cu acompaniament instrumental. Prin perşi, litania sumeriană s-a transmis în cultul roman, iar prin sirieni, la creştinii din toată Europa.
Prosperitatea economică şi creşterea puterii militare au antrenat statele la cuceriri şi la dobândirea unei vieţi prospere, favorizând serbări numeroase şi pompoase petreceri. În viaţa publică, muzica avea un considerabil rol, fiind prezentă la diferite ritualuri, la vânătoare sau manifestări militare, la festivităţi sau petreceri intime. Nu numai regii, ci şi aristocraţii sau căpeteniile militare aveau pe lângă ei ansambluri cu diferiţi muzicanţi. Mai totdeauna, formaţiile erau alcătuite din harpe, lire, chitare (cytera), lăute, tobe, talgere, tamburină, timpanon (ţambal), la care se adăugau fluierul (simplu sau dublu), trompetele. În timpul domniei babiloniene (3000-1000 î. Hr.) apare lăuta şi un strămoş al oboiului. Pentru scrierea muzicală apelau la notaţia cuneiformă.
Numeroase sunt relatările istoricilor, care vădesc preţuirea muzicii de către asirieni. Astfel, cruzii lor generali, care decimau cu sânge rece populaţia cetăţilor asediate, îi salvau pe muzicieni, atunci când aceştia se aflau printre prizonieri. Se ştie că regele iudeilor, Ezechiel, şi-a salvat statul, trimiţând asediatorului asirian, Senaherib, “soţiile, fiicele, muzicanţii şi cântăreţele sale”. La fel, Psalmul 136 – La râul Vavilonului – relatează despre evreii luaţi captivi de către babilonieni, care îi puneau să intoneze cântecele lor.
Temerara civilizaţie egipteană s-a conturat în vremea vechiului imperiu (cu capitala la Memfis), a celui mijlociu (Teba) şi al noului imperiu, pentru ca ulterior egiptenii să fie cuceriţi de asirieni, perşi şi romani. Despre cultura lor muzicală nu există informaţii decât cele iconografice. Nu există nici un fel de document notat. Reprezentările plastice, picturile şi sculpturile, ca şi rămăşiţele instrumentelor ne furnizează date despre instrumentele folosite în Egiptul antic. Numeroase vase pictate înfăţişează dansatoare, care îşi însoţesc mişcările cu sunetul crotalelor. Dansurile puteau fi acompaniate şi de sunetele mainit-ului (cinele), cel mai folosit fiind sistrul.
Alte desene conţin imaginea unor tobe din lemn sau pământ ars. Dintre instrumentele de suflat, un loc aparte l-au avut fluierele simple, cele cu ancie (de tipul aulosului) sau cele duble (un fel de clarinet). Foarte târziu a apărut trompeta, abia în noul imperiu, când, fiind des atacat de vecini, Egiptul şi-a făurit o armată permanentă şi a introdus parada militară cu muzică. Dintre instrumentele cu coarde, harpa (cu 7-20 de corzi) şi neferul (ca lăuta) sunt de origine egipteană, iar chitara, de provenienţă asiatică. În istoria instrumentelor, egiptenii se înscriu cu inventarea orgii hidraulice de către Ktesibios din Alexandria.
Muzica se practica la diferite ceremonii desfăşurate în temple, palate sau chiar în aer liber. Egiptenii au realizat experienţe acustice, studiind vibraţiile coloanei de aer în tuburi de diferite lungimi. Muzica faraonilor s-a transmis în ritualul religios şi în cântecele populare ale copţilor (egipteni creştini). Pentru notaţia muzicală foloseau hieroglife cu ajutorul cărora indicau înălţimea şi durata sunetelor.
Ca la toate popoarele vechi, muzica era legată de cultul religios. Considerând faraonii de origine divină, muzicienii le dedicau cântece de laudă, la fel şi zeităţilor. Vechea muzică populară era prezentă la curtea faraonilor pentru delectarea invitaţilor. Frescele din Beni-Hassan ne înfăţişează petreceri populare cu acrobaţi, muzicieni şi dansatoare. Menţinută timp de veacuri fără multe influenţe, cultura egipteană a înrâurit-o pe cea cretană, greacă şi etruscă. Deţinătoare a unei milenare culturi, în perioada helenistică ea va iradia în lumea arabă şi europeană prin intermediul Alexandriei, acest însemnat centru cultural al lumii antice.
În ţinutul aflat între Marea Roşie şi peninsula Asiei Mici, care a atras invazia popoarelor vecine şi expansiunea Egiptului, s-au creat în cursul istoriei diverse aşezări statale cu variate culturi. La finele mileniului trei, Siria se învecina la nord cu imperiul hitiţilor, iar la sud cu Israelul, bine cunoscut în istoria Orientului antic. Asupra civilizaţiei siriene, o sensibilă influenţă a avut-o Ciprul, care, la rându-i, va prelua din cultura feniciană. Navigatori neîntrecuţi şi negustori iscusiţi, fenicienii au avut rol activ de intermediari între Occident şi Orient, propagând alfabetul.
În ruinele capitalei hitite, Carkemis, s-au găsit basoreliefuri reprezentând muzicieni care cântau din lăută, fluier dublu, corn, tobă, iar cele găsite în ţinuturile Siriei de astăzi sau în Cipru înfăţişează instrumente de coarde ca harpa, trigonul, lăuta, chitara (cytera) sau cele de suflat – fluierul (simplu, dublu, cu sau fără ancie), sirinxul (nai), trâmbiţa, tobe mici, sistre. Vestiţii instrumentişti din sanibyka erau aduşi în secolul al doilea de către romani, care apreciau în mod deosebit arta acestora. În Epistole, Horaţiu menţionează cântăreţele siriene, prezente chiar şi la petrecerile populare, nu numai la cele ale nobilimii romane, ele desfăşurându-şi îndemânarea alături de mimi, histrioni şi alţi artişti populari în arenele circului.
Prielnică muzicii de petrecere a fost viaţa îmbelşugată din porturile feniciene, unde cunoscutele curtezane cântau cu deosebit meşteşug din kinnor (de tipul harpei). Desigur, muzica avea şi meniri nobile, servind în ceremonialul religios şi civic. În procesiunile date în cinstea lui Adonis, femeile cântau din gingara (fluier mic), în timp ce-şi prezentau dansurile în faţa idolilor. Regii învingători erau sărbătoriţi cu cântece solemne, pe când apropierea conducătorului de oşti duşmane era anunţată cu semnalele instrumentelor, iar, alteori, localnicii îl primeau cu cântece şi dans pentru a-l îmbuna, ca în cazul generalului asirian Holofern.
Ca şi despre muzica hitită sau feniciană, ale căror formule muzicale şi sisteme teoretice nu ne-au parvenit, despre muzica vechilor evrei nu avem prea multe informaţii. Interdicţia de a-şi face chip cioplit a pus în umbră sursele iconografice, în schimb, Biblia conţine ample referiri asupra rolului muzicii în viaţa evreilor. În Pentateuh se afirmă faptul că “Iubal a fost părintele celor care cântau din kinnor şi din ugabi”, iar în Numere ni se relatează despre folosirea trâmbiţelor pentru semnale la diferite adunări şi la deschiderea festivităţilor. Se cunoaşte că la semnalele date de cei şapte trâmbiţaşi, asediatorii Ierihonului au dărâmat zidurile cetăţii. Despre Cain se afirma că a fost “tatăl celor care cântau din chitară şi cimpoi”, iar în Apocalipsă se specifică că va sosi vremea “când toţi cei care zic din chitară, din gură, din flaut şi trâmbiţe nu se vor mai auzi”.
În perioada regilor se generalizează prezenţa muzicii în toate manifestările publice. Chiar regele David, autorul celebrilor 150 de Psalmi, cânta din kinnor. Tot el a organizat o şcoală de muzicanţi şi o formaţie corală ce însuma 288 de cântăreţi. Date amănunţite despre organizarea corului leviţilor, privind locul acestuia în ritualul religios şi instrumentele folosite în timpul desfăşurării oficierii, ne oferă tot Biblia. Vocile femeieşti erau excluse, Talmudul (scris la începutul erei noastre) socotindu-le drept seducţii lumeşti. Un rol apreciabil îl aveau însă cântăreţele la curte, la ospeţe, petreceri publice şi la înmormântări.
În secolele XI-X î. Hr. are loc prima încercare de stat centralizat, sub conducerea lui Saul. David i-a învins pe filistini, care năvăliseră în Palestina. Sub Solomon, fastul ceremoniilor ia amploare. La sfinţirea templului său s-au cântat imnuri de slavă, acompaniate de chitare, harpe şi trâmbiţe. În fruntea muzicienilor erau aşezaţi 120 de preoţi, care sunau din trompete. Regina din Saba a adus regelui, printre alte daruri, şi specii rare de lemn pentru confecţionarea de instrumente, regele însuşi cântând din nebel (instrument de suflat).
După Solomon, strălucirea ceremoniilor se stinge treptat, muzica având tot mai mult rol de divertisment intim. Proorocul Isaia condamna pe toţi cei care îşi petreceau viaţa în sunetul lăutei, harpei, fluierului şi tobei, în timp ce sorbeau vinul din amfore. La finele secolului al VIII-lea î. Hr., regatul Israel este cucerit de armatele asiriene, iar, după două secole, regatul Iudeei are aceeaşi soartă, fiind supus de Nabucodonosor, care va dărâma templul lui Solomon. Aceste tragice evenimente transpar şi în muzică, în locul cântărilor solemne şi exuberante apărând lamentaţii şi cântece funebre.
Fiind o scriere sacră, Biblia conţine, cu precădere, date asupra muzicii religioase şi a instrumentelor cu care evreii aduceau laude zeului lor, Iahve. În privinţa muzicii laice există puţine informaţii. Sub influenţa feniciană, traiul celor bogaţi era presărat cu ospeţe şi multe petreceri, care implicau o muzică adecvată şi o lirică erotică. Din acest gen ne-a rămas doar Cântarea cântărilor, atribuită lui Solomon.
Despre muzica dramatică şi spectacolele de teatru nu avem mărturii decât din vremea lui Irod, care a introdus în Iudeea amfiteatrele romane, unde histrionii, mimii şi dansatoarele dădeau spectacole, după obicei roman. Referitor la notaţia muzicală nu există decât un izvor din vremuri mai noi, şi anume o Biblie, păstrată într-o sinagogă din Cairo, ea fiind cel mai vechi manuscris în care se pot desluşi semne ce marchează accentele tonice sau formule muzicale.
Deşi a fost perpetuată în sinagogă, muzica ebraică a suferit multiple influenţe. Prin intermediul primilor creştini, elemente ale muzicii vechi ebraice, ca psalmodia, cântul antifonic şi de laudă – aliluia, au pătruns în cultura muzicală europeană.
O importantă contribuţie la tezaurul culturii universale o are poporul chinez, creatorul unei vechi şi originale culturi. Valoroase opere literare, un sistem filosofic bazat pe precepte morale şi remarcabile preocupări ştiinţifice compun spiritualitatea vechilor chinezi. Cunoaştem preocupările lor muzicale din numeroase izvoare, referitoare la teoria lor muzicală. Încorporată iniţial în cultul naturii, religia lor va fi inclusă în sisteme filosofice. Înţeleptul Confucius socotea pe împărat de origine divină, motivând ideea supunerii necondiţionate a celor mulţi.
Chinezii atribuiau muzicii puterea de a realiza “armonia cerului şi a pământului”. În ceea ce priveşte concepţia lor cosmogonică, ei aveau precepte originale despre muzică, considerând că “sunetele clare şi distincte reprezintă cerul; cele puternice pământul; succesiunea mişcărilor dansului reprezintă cele patru anotimpuri, iar schimbările acestuia, vântul şi ploaia. Cele cinci culori (corespunzătoare celor cinci elemente şi trepte ale gamei pentatonice) formează un minunat ansamblu ordonat; vânturile din opt direcţii (corespunzătoare celor opt familii de instrumente) ascultă de liu (treptele scării muzicale), fără să dea greş”.
Exprimând armonia naturii, muzica traduce şi forţa morală a omului, pe care o ordonează. S-au stabilit raporturi strânse între faptele psihologice, politice, pe de o parte, şi instrumente, melodii şi poeme, pe de altă parte. Astfel, cele cinci trepte ale pentatonicii reflectau ierarhia socială, începând cu principele, miniştrii, poporul, serviciile publice şi sfârşind cu produsele. Atunci când “principele este rău, miniştrii sunt depravaţi, poporul întristat, serviciile publice apăsătoare şi bântuie foamea”, toate acestea fiind devieri ale treptelor pentatonicii.
Acelaşi Memorial al muzicii (face parte din Memorialul riturilor – sec. al II-lea î. Hr.) conţine şi interesante sensuri expresive atribuite timbrurilor: “Sunetul răsunător al clopotelor este folosit pentru a da ordine şi a trezi ardoarea; cel al pietrelor este clar şi potrivit pentru instaurarea discernământului moral. Sunetul plângător al coardelor asigură dezinteresul, cel amplu, al bambusului convine adunării mulţimii şi unirii ei, pe când sunetul zgomotos al tobei este propriu mişcării, dând imbold mulţimii.”
Valoroasă este concepţia despre muzică ca oglindă a stărilor sufleteşti ale omului, ea izvorând din “inima omului emoţionat”. Dar muzica nu este redusă doar la limbajul emoţiilor, ci din ea se pot desprinde stările sociale ale unui popor: “Dacă aspiraţiile principelui sunt meschine, se cântă cântece încete şi întretăiate, poporul fiind gânditor şi îngrijorat; când acesta este mărinimos şi indulgent, cântecele sunt bogat împodobite şi cu ritm simplu, poporul fiind liniştit şi vesel. Atunci când principele este violent, crud şi mândru, se cântă cântece lungi şi energice, poporul fiind dur şi hotărât.” Forţa moralizatoare a muzicii este redată metaforic: “Virtutea este principiul naturii umane, muzica este floarea virtuţii” şi o sursă de fericire, căci ea “ordonează inima şi o călăuzeşte spre dreptate, afecţiune şi sinceritate”.
Limbajul muzical chinez se baza pe scara de 12 sunete, ale cărei trepte – liu – au fost determinate prin calcule şi măsurători acustice. Seria completă a liu-urilor se obţinea prin contopirea a două game hexatonice, formând gama cromatică de 12 sunete. Prin transpoziţia liu-urilor, teoreticienii au constituit numeroase moduri, ajungând la 60 principale şi 24 complementare. În afara organizării scărilor muzicale, scrierile chineze ne informează şi despre ritmică. Definind muzica, Confucius afirma: “Muzica este ritm.” Teoriile ritmice antice aduc reguli precise de execuţie, deşi ritmul muzical era strâns legat de cel al poeziei şi al dansului. Ca şi imnologia, practicarea dansului era riguros reglementată, având sensuri simbolice. Se determinau anumite dansuri pentru fiecare solemnitate şi pentru fiecare moment al desfăşurării ei, ele variind şi după perioada din timpul anului.
Vechii chinezi practicau muzica de cult în marile temple, cea de curte cu ocazia diferitelor solemnităţi, serbări sau petreceri ale împăratului, la care participau mari ansambluri de instrumentişti, dansatori şi cântăreţi. Ritualurile religioase şi cele ale vieţii intime de palat se desfăşurau după un protocol, păstrat cu mare grijă. Existau ansambluri speciale pentru manifestările militare, iar la ospeţe, la cortegii funerare sau în practica magică pentru ferirea comunităţii de pericole, muzica avea un rol bine stabilit.
Instrumentele folosite de chinezi erau împărţite în opt clase, după materialul din care erau confecţionate: bambus, piatră, metal, piele, lemn, pământ ars, mătase, curcubitacee uscate. Din familia instrumentelor cu coarde ei mânuiau pe cele cu corzi ciupite sau arcuş (lira, lăuta), numeroase instrumente de suflat (fluier, de diferite forme, cu ancie dublă), orga de gură şi o bogată gamă de instrumente de percuţie de la tobe, gonguri, clopoţei, xilofon până la talgere şi tamburine. Au valorificat diferite efecte timbrale, rezultate din lovirea cu mâna sau cu bagheta a unui sul de piele, vas de lemn bătut în interior, vas de sticlă, bucăţi de piatră sau de metal.
Pe măsură ce puterea imperiului creştea, fastul ceremonial de la curte devenea tot mai grandios şi mai strălucitor, ajungându-se până la ansambluri orchestrale, ce aveau un rol bine definit în desfăşurarea solemnităţilor. Înfloritoarea activitate muzicală a Chinei antice, cunoscută din scrierile lor, nu a iradiat prea mult în exterior. Cu toate acestea, există unele similitudini între teoriile pitagoreice şi cercetările acustice din China antică.
Faţă de vechimea izvoarelor privitoare la muzica chineză, cele ce ne relatează despre cea indiană sunt mult mai noi. Pentru timpurile îndepărtate trebuie să ne mulţumim cu legendele, miturile sau cu mărturiile literare ale altor popoare. În legendele indiene se subliniază puterea magică a muzicii, atribuindu-se zeilor cultivarea acestei arte. Astfel, zeul Krişna “fermeca cu cântecul său întreaga natură; plantele şi animalele fiind cuprinse de fiorul muzicii sale; păsările îşi întrerupeau zborul, iar demonii erau imobilizaţi”. Alte legende vorbesc despre efectele teribile ale anumitor raga (melodii tip), ce puteau întuneca soarele sau cuprinde de flăcări pe cel care le intona, dar şi pe cele binefăcătoare, care aduceau ploaia sau făceau inofensivi şerpii veninoşi.
Scriitorii greci vorbesc, în lucrările lor, despre darul muzical deosebit al indienilor şi de faptul că au practicat muzica, după ce zeul Dionysos i-a învăţat să cânte şi să laude zeii cu sunetele instrumentelor (după opinia lui Arian şi Megastene). În Geografia sa, Strabon susţine că muzica indienilor provine din Tracia şi Asia. După el, cortegiile regilor indieni erau precedate de instrumentişti, mânuind timpane şi cinele, în schimb, Plinius cel Tânăr relatează că indienii îşi construiau lira din carapace de broască.
Numeroase referiri muzicale găsim în literatura clasică indiană. Poemul despre aventurile eroului Rama, Ramayana, aminteşte de sincretismul cuvânt-muzică-gest, de muzica solemnă de cult şi cea festivă de la curtea monarhilor. Şi din poemul Mahabharata aflăm despre fastul ceremoniilor regale şi militare, dat şi de numărul mare de instrumentişti. Şi poezia lirică şi literatura dramatică conţin date despre muzică, artă predată tinerilor nobili pentru a le asigura o bună educaţie. În schimb, în Legile lui Manu, muzica era privită cu dispreţ, aşezând cântecul şi muzica instrumentală printre vicii.
Cu toate acestea, datorită măiestriei lor, unii artişti ajungeau favoriţii castei brahmane. Deşi cărţile budiste interziceau credincioşilor să asiste la manifestările de cântec, dans, declamaţii sau muzică instrumentală, cei mai mulţi nobili indieni studiau aceste arte. Chiar fondatorul religiei budiste, Buda, mânuia în tinereţe cu abilitate vina, instrument cu corzi ciupite. Până la cucerirea Indiei de către musulmani, activitatea muzicală a cunoscut o perioadă de înflorire, apoi profesia de muzician decade, întrucât mahomedanismul socotea muzica drept o artă imorală.
Cărţile lor sfinte, Vedele (secolul al V-lea î.Hr), conţin relatări despre psalmodierea şi imnurile din cultul religios, iar tratatele mai noi ne oferă date despre genurile existente şi unele elemente teoretice cu privire la registre, la emisia şi calităţile sunetului, precum şi rudimente de notaţie muzicală sub forma accentelor. Ştiinţa muzicală indiană cuprindea teoria sunetelor, ritmul muzical şi cel orchestric, gramatica şi metrica textelor cântate, iar ulterior vor aborda dansul şi teatru.
Teoria clasică indiană considera sunetul vocal ca fiind produs de inimă (piept), gât sau cap, fiecare registru putând emite 22 de sunete, la distanţă de circa o treime de ton – şrutis. Numele treptelor gamei diatonice heptatonice era dat de prima silabă a vechilor denumiri. Prin folosirea cromatismelor, indienii construiau numeroase moduri bazate pe trei game pincipale, iar formulele lor ritmice erau în număr de 120. Scrierile indiene conţin şi norme de sintaxă muzicală. În general, existau două tipuri de cântece – jati (cântec religios) şi raga (laic).
Preţioase informaţii asupra instrumentelor ne sunt date de Tratatul despre teatru al lui Bharata (secolul al XII-lea î. Hr.), în care autorul consacră trei capitole muzicii instrumentale. Vechii teoreticieni împărţeau instrumentele în patru categorii: de coarde, de suflat, de percuţie – simple sau cu membrană. Se cânta la vina, (cytera cu 7 coarde), harpă, ravanostron, sikara (strămoşul viorii de astăzi); la cele de suflat: fluier (în diferite variante), la trâmbiţă, orgă de gură sau la cele de percuţie: tobe, crotale, talgere, clopote, tamburine, gong, tabla. Ele însoţeau textele religioase, poetice sau dansurile.
Notaţia lor muzicală este cea mai veche din lume. Scrise cu literele alfabetului sanscrit, notele muzicale se reprezentau cu silabe – sa, ri, ga, ma, pa, da, ni, sa – aceste simboluri ajungând prin arabi în Europa. Totodată, modurile şi ritmurile lor muzicale au înrâurit şi alte culturi muzicale, iar cea europeană a preluat prin intermediul arabilor instrumentele lor cu arcuş.
Prin tratatele lor teoretice, prin bogăţia ritmică şi modală, muzica indiană a înrâurit şi alte culturi muzicale, iar pentru cea europeană este importantă transmiterea prin intermediul arabilor a instrumentelor cu arcuş, care vor da un puternic impuls dezvoltării muzicii europene.
Altă străveche civilizaţie, din îndepărtata Antichitate, este a tracilor, în care este însumată şi cea a geto-dacilor din câmpia Dunării, a Prutului şi din spaţiul carpatin al Transilvaniei actuale. Cu privire la vechimea şi însemnătatea tracilor la făurirea civilizaţiei antice, Herodot afirma că, după indieni, tracii sunt “cea mai mare şi mai răspândită populaţie din lume”.
Geto-dacii s-au remarcat ca un popor semeţ şi dârz, fiind apreciaţi de popoarele vecine pentru eroismul lor, Herodot considerându-i printre “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. În literatura antică, geţii sunt pomenţi şi ca mari iubitori ai muzicii: “Geţii fac soliile lor cu chitare, cântând tot timpul din aceste instrumente” (Teopompus, în cartea a 16-a din Istoriile sale). Xenophon (sec.V-VI) ne vorbeşte despre rolul important al dansurilor războinice, pastorale şi de divertisment în viaţa traco-geţilor. Cele mai răspândite instrumente erau fluierul, naiul, buciumul. Încă din perioada homerică, elenii atribuiau tracilor invenţia muzicii şi a poeziei. Erau practicate şi descântecele de către “înţelepţii îndreptători ai boalelor”, cum îi numea Vasile Pârvan (în Getica).
Despre geţi, Herodot afirma că ei se credeau nemuritori: “Ei cred că nu mor şi că cel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis”, fiind vestiţi prin eroismul şi credinţa lor în nemurire. Potrivit părerii lui Nicolae Iorga, geţii “nu dispreţuiau moartea, ca romanii şi grecii; de aceea nu puteau fi asemănaţi cu nici un alt popor în dragostea lor de lupte şi primejdii”. Chiar şi romanii îi considerau “drept oamenii cei mai mari şi cei mai tari în război”, însuşi Traian apreciindu-le vitejia, ca fiind “cei mai războinici dintre oamenii care au trăit cândva”. Rezistenţa lor este atestată de spiritul lor neînfricat şi destoinic în faţa urgiei armatelor persane (514 î. Hr.) şi macedonene (326 î. Hr.).
Datorită contactelor cu grecii şi romanii, geto-dacii au asimilat unele elemente ale culturii lor. La diferite procesiuni sau sărbători populare participau imnozii-cântăreţi, dansatori, gimnaşti, acompaniaţi de diferite instrumente. În cetăţile dacice, la fel ca şi în cele greceşti, existau teatre, unde aveau loc spectacole dramatice acompaniate de muzică, iar după model roman se organiza ludus dacicus, acompaniat de muzică, la fel ca toate manifestările teatrale.
În anul 82 î. Hr., Burebista realizează primul stat geto-dac centralizat. Despre el, geograful Strabon relatează că “a înălţat neamul lui atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci”, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic. “A supus cea mai mare parte dintre populaţiile vecine, ajungând să fie temut chiar şi de romani.” Devenit “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânitor al tuturor ţinuturilor de dincolo şi dincoace de Dunăre” (Vasile Pârvan – în Getica), Burebista îşi avea cetatea de scaun şi centrul religios la Sarmizegetusa, iar ca un vajnic sprijin pe marele preot Deceneu, iniţiatorul unei strălucite reforme morale. Iubirea virtuţilor şi înfrânarea pasiunilor, independenţa faţă de bunurile lumeşti şi frugalitatea vieţii sunt cele mai importante realizări ale şcolii lui Deceneu.
Dacii vor fi biruiţi, în anul 106, de oştile romane conduse de Traian, victorie eternizată în monumentul Columnei lui Traian de la Roma şi cel triumfal de la Adamclisi, lângă Constanţa (Tropaeum Traiani), din Dobrogea de astăzi. Pe această columnă este înfăţişat un grup de buciumaşi, fluieraşi, trompetişti şi cornişti, buciumul şi dragonul cu arc fiind folosite ca semnale de luptă. După cucerirea Daciei, tradiţiile artistice s-au împletit cu cele ale coloniştilor. În timpul ocupaţiei romane au apărut noi manifestări artistice legate de sărbătorile de iarnă (calende) sau de evenimentele militare, de cele dedicate renaşterii naturii, cultivării pământului şi a strângerii recoltei, ele împletindu-se cu cele locale. În amfiteatrele construite, pe lângă spectacole dramatice, aveau loc lupte cu gladiatorii, recrutaţi din rândul sclavilor şi al prizonierilor de război.
În spiritualitatea poporului dac, muzica şi-a încrustat prezenţa printr-o originală şi vitală cultură şi civilizaţie, despre existenţa cărora ne vorbesc descoperirile arheologilor noştri. Pentru sincretismul artelor (poezia, muzica şi dansul) avem drept mărturie grupul de şase figurine antropomorfe Hora de la Frumuşica, descoperite pe teritoriul României. Basorelieful trac de la Gilău-Cluj înfăţişează un călăreţ trac, ţinând în mâna stângă o chitară cu şase corzi; la Appulum s-a descoperit un relief al lui Apollo cu o liră aşezată pe coapsă. Există la Callatis o statuie a zeului Pan cu naiul în mână, iar în câmpia Oltului s-a găsit un sarcofag încrustat cu o scenă de dans cu acompaniament de syrinx, aulos, cimbal. Ei cântau şi cu trompeta (carnyx), fapt dovedit de scenele de luptă de pe Columna lui Traian.
Un loc central în viaţa strămoşilor noştri a fost ritualul închinat lui Zamolxe. Preoţii oficiau în temple slujba de veneraţie a zeului prin rugi şi cântări religioase, intonate solistic sau coral. Şi în cinstea zeului Dionysos se desfăşurau ample ritualuri şi serbări, cu participarea mulţimilor, a instrumentiştilor şi a dansatorilor. O placă de marmoră, găsită la Tomis, conţine un moment dintr-un ritual al lui Dionysos, care este înconjurat de doi dansatori înarmaţi cu săbii şi scuturi, reprezentând o prefigurare a jocului căluşarilor. În amfiteatrele de la Sarmizegetusa, Porolissum (Zalău) şi cele din cetăţile pontice se desfăşurau spectacole de teatru antic, în care muzica avea rol important.
Ceremoniile oficiale (cele militare) şi serbările populare, legate de muncile agricole sau de ritualurile magice, se desfăşurau cu cântări şi dansuri colective. Foarte răspândite erau cântecele eroice, războinice şi cu caracter magic, pentru vindecarea bolnavilor sau pentru îmblânzirea fiarelor. Ritualurile lor de înmormântare se desfăşurau cu cântece funebre, de jale, acompaniate de instrumente, ele reflectând credinţa în nemurire. Şi celelalte îndeletniciri, păstoritul, cultivarea pământului, vânătoarea, creşterea animalelor, erau însoţite de variate practici artistice.
Permanent, viaţa geto-dacilor a fost presărată cu cântece exuberante sau triste, solemne sau eroice, prezente la principalele evenimente din viaţa omului, la ceremoniile de slăvire a zeului, a regilor şi ostaşilor, a cântării roadelor muncii ogorului, a păstoritului, a vânătorii sau a cultivării viţei-de-vie.
Preţioase sunt scrierile literare sau istorice ale vremii, care ne oferă o imagine asupra muzicii trace şi, implicit, geto-dace. Strabon (în Geografia sa) considera că toată muzica veche este “de obârşie tracă şi asiatică, atât ca melodie, ritm, cât şi ca muzică instrumentală”. Printre vestiţii lor muzicieni, tracii l-au avut pe Orfeu (urmat de Musaios, Thamiris, Eumolp), creatorul misterelor orfice, care erau realizate doar de iniţiaţi. Ovidiu (în Metamorfoze) şi Virgiliu (în Georgicele) îl zugrăvesc poetic pe tracul Orfeu, iar în tragedia sa, Bacchante, Euripide susţine că Dionysos a venit mai întâi din Tracia. Iordanes remarcă puternica impresie făcută lui Filip al II-lea al Macedoniei de preoţii geţi (în 339 î. Hr.), atunci când i-au prezentat solia de pace, invocând prin rugi protecţia şi binecuvântarea zeilor. În dialogul Charmide, Platon îşi aminteşte că a învăţat de la un vraci trac un descântec cu forţe mirifice în vindecarea sufletului şi a trupului. Răspândite erau şi cântecele lirice, de iubire, de pahar (scolie), eroice, bocetele (torelli), însoţite de fluiere, syrinx, buciuna, trompetă (carnyx), magadis.
Din scurtele relatări asupra practicii muzicale a popoarelor antice, putem conchide că în această străveche civilizaţie, muzica a jucat un rol considerabil. Caracterul utilitar al muzicii era aproape general, ea slujind la ceremonii religioase, de palat şi civice. Religia şi-a asociat muzica chiar din perioada magică, căci în starea de extaz religios rugăciunea, întregită de exprimări sonore, se detaşa de lumesc şi se înălţa spre divinitate. În activitatea militară era prezentă ca un mijloc de îmbărbătare şi de îndemn la acţiune.
Exprimând sufletul omului, ea avea putere magică asupra mulţimii. Pentru exprimarea emoţională colectivă se întrebuinţa din vechime cântul, solo sau coral, cântat la unison cu sau fără acompaniament instrumental. Fireşte, n-au lipsit nici momentele în care muzica era circumscrisă la expresia lirică, iar în etape mai avansate la comuniunea ei cu poezia şi cu dansul. Chinezul Li-Ţî socotea ca unică originea celor trei arte: “Când cuvântul nu mai ajută să spună tot ceea ce simte, vocea începe să cânte; atunci când şi aceasta devine neputincioasă, picioarele încep să salte.”
Caracterul sincretic se menţine pe parcursul istoriei civilizaţiei antice, timp în care se desluşesc încercări de a realiza expresii muzicale instrumentale autotelice. Resturile instrumentelor găsite au dat vagi indicii asupra scărilor muzicale existente la aceste popoare. Se foloseau diverse scări, ale căror trepte erau subdivizate în intervale foarte mici. Prin întrebuinţarea sferturilor sau a treimilor de ton, melopeea câştiga în sensibilitate şi fineţe. Unduirea ei înflorită, adeseori leneşă, dădea impresia de nemărginire, de contopire a sufletului cu armonia cosmică, contribuind la păstrarea stării de contemplaţie.
Din practica populară a mai tuturor seminţiilor se deduc ca prime scări oligocordiile (bicordul, tricordul, pentacordul). O mărturie a creaţiei lirice de provenienţă populară este culegerea de 305 povestiri chineze în versuri – Cartea cântecelor (secolul al IX-lea î. Hr.) – unele cuprinzând semne aproximative de notaţie muzicală.
Nu au lipsit nici meditaţiile filosofice asupra muzicii, nici cercetările ştiinţifice asupra fenomenului muzical. În ciuda faptului că sistemele de notaţie au fost aproximative, posteritatea a preluat unele elemente de exprimare muzicală, datorită păstrării cântecelor în tezaurul folcloric, precum şi unele principii de construcţii, începând cu intervalele, ritmica şi scările. În pofida extremei ei simplităţi, gânditorii antici au conferit muzicii o mare putere educativă, ideea transmiţându-se până în zilele noastre, când se discută mult despre forţa expresivă a muzicii. sursa:istoriamuzicii-wordpress
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri