Muzica laică medievală

[Lenuş Lungu]

“Muzica nu va înceta a fi cea mai eliberatoare dintre arte.” Wagner La începutul celui de al doilea mileniu se afirmă plenar arta populară şi pătrunde în cea cultă, scrisă, a cavalerilor medievali. Se deschide o eră nouă în cultura muzicală prin această pregnantă manifestare a artei laice, care va deveni un important factor în dezvoltarea tehnicii muzicale. Ea a existat mereu, dar n-a fost notată, întrucât biserica era singura care transmitea muzica. La sfârşitul secolului al X-lea, muzica laică ia un avânt deosebit, înflorind în continuare de-a lungul secolelor. În secolele XI-XIII, epoca cruciadelor, se exalta cavalerismul şi eroismul seniorilor. Este şi perioada lirismului prezent în poezia şi muzica timpului, arta muzicală nefiind separată de cea poetică. Versurile vor imprima o anumită simetrie muzicii. Apar ample epopei şi romane medievale, în care coexistă proza, poezia şi muzica. Acum începe a se reînvia literatura veche elină. Un drum nou în dezvoltarea artei muzicale se întrevede prin polifonie, prin ars mensurabilis (muzica “măsurată”) şi prin musica ficta (cu alteraţii), izvorâte din nevoia de redare veridică a trăirii omului. Muzică laică se infiltrează în sfera celei culte, unde arta religioasă nu reuşea să se menţină în limitele stilistice impuse de estetica ecleziastică. Începând cu secolul al XI-lea asistăm la numeroase manifestări muzicale laice, prin mistere şi moralităţi, cântecul latin şi cel popular, dar mai ales prin arta trubadurilor, truverilor şi a Minnesängeri-lor. Faţă de arta rafinată a poeţilor muzicieni, cea populară, frustă, oglindeşte dorinţa omului medieval de a-şi dezvălui propriul univers spiritual. Zorii acestei noi epoci din istoria muzicii sunt efectele transformărilor din sânul lumii medievale, care îşi configurase scara ierarhică. Începând din veacul al X-lea, societatea europeană îşi fixase solid structurile feudale. Reşedinţele curţilor, ca şi castelele nobiliare erau atât simbolul forţei economice, cât şi al autorităţii politice a suzeranilor. În timp ce seniorii se războiau între ei, împinşi de meschine ambiţii de cucerire sau de eliberarea Sfântul Mormânt de la musulmani, în timpul celor opt cruciade (1096-1291), refacerea teritoriilor ruinate de devastările pricinuite de veşnicele rivalităţi apăsa pe umerii celor mulţi. În timpul celor două secole de permanente lupte se înfiripă legături comerciale între Apus şi Răsărit, se dezvoltă negoţul, meşteşugurile şi navigaţia, toate contribuind la prosperitatea lumii apusene. Importante centre erau mânăstirile, focare ale spiritualităţii medievale, unde flacăra culturii, a învăţăturii din şcolile aferente bisericilor dădea roade temeinice, prin izvoarele religioase etern inspiratoare. Pretutindeni răsar oraşele-târguri, înconjurate de ziduri şi şanţuri, menite a le apăra de cuceritori. În incinta acestor oraşe activau diferiţi meşteşugari, organizaţi mai târziu în bresle, între care se disting cele ale muzicienilor, executanţilor, uneori şi ale creatorilor. Apariţia şi dezvoltarea oraşelor constituie, de fapt, baza civilizaţiei moderne. Este epoca în care înfloreşte stilul roman în arhitectură şi se conturează noul stil gotic, de acum datând şi marile poeme epice medievale: La Chanson de Roland (sec. al XI-lea), Poemul Nibelungilor (sec. al XIII-lea), ciclul regelui Arthur şi al cavalerilor săi, legenda despre frumoasa Magellone, a Graalului sau cea despre Tristan şi Isolda (sec. al XIII-lea). Pe la reşedinţele feudale şi prin oraşe mişunau jongleuri, menestreli, vaganţi – goliarzi, aceştia din urmă fiind călugări sau studenţi care părăseau mânăstirile sau seminariile. Din secolul al IX-lea se găsesc manuscrise, care atestă preocupări muzicale laice. Textele latine din Eneida de Virgiliu, Thebaida de Stason şi cele Şase Ode de Horaţiu au fost puse pe muzică. Printre acestea se găseşte Oda către Philis, a cărei melodie a servit pentru imnul Ut queant laxis, folosit d’Arezzo pentru numirea notelor. Şi Satirele lui Juvenal au stat la baza unor creaţii muzicale laice, iar dintre acestea ne-a parvenit un fragment din a opta satiră. Alte cântece latine se alcătuiesc pe creaţiile poeţilor vremii, printre care figurează lamento-uri funebre, un cântec asupra bătăliei de la Fontenoy (841) de Anglebert şi plângerea unui anume Godescalc, care fusese exilat. A treia grupă o formează cântecele lirice, în care se cânta dragostea, tinereţea, natura, mai ales primăvara. O, admirabile Veneris idolum, un cântec cu caracter erotic, a devenit mai târziu cântec de pelerini, intitulat O, Roma nobilis. Cultivarea poeziei latine este, desigur, o rămăşiţă a culturii antice, dar ea se datorează şi faptului că întreaga cultură era supusă bisericii, care folosea limba latină. Limba bisericii era şi a omului cult, fie a savantului erudit care îşi redacta tratatele, fie a poetului care socotea limba poporului improprie pentru poezie. Mai presus de toate însă, după migraţia popoarelor, nefiind încă cristalizate naţiunile, nu exista o limbă vorbită pe un teritoriu mai întins, ci erau foarte diverse dialecte, provenite din amestecul popoarelor. Influenţa copleşitoare a bisericii se simte şi în poezia scrisă în limba vorbită curent, cea vernaculară. Unul dintre primele poeme epice, cântate în limba vulgară, este Proza Sfintei Eulalia, iniţial o secvenţă, transformată în poezie epică de un autor anonim de la Mânăstirea Sf. Armand (sec. al IX-lea). Şi în secolele următoare (sec. al X-lea şi al XI-lea), textele cu conţinut religios în limba latină vulgară au servit pentru poeme epice cântate. O foarte interesantă creaţie muzicală laică este chanson de geste (cantus gestualis) – poem epic cu conţinut eroic, cântat pe o formulă melodică scurtă, repetată la fiecare vers. Toate popoarele cunosc asemenea cântece eroice: ruşii – bâline, românii – cântece de vitejie etc. Deşi nu au rămas documente despre aceste poeme epice, numeroase scrieri atestă că ele se cântau. Astfel, în pastorala lui Adam de la Halle, Le jeu de Robin et de Marion, ni se dă chiar un model de cântare a unei chanson de geste, fiind derivată din litania religioasă. Numeroase versuri sunt cântate pe aceeaşi frază melodică, foarte simplă, cu o ritornelă instrumentală necesară pentru odihna cântăreţului. Un important document pentru arta laică este un cantefable (poem recitat şi cântat), numit Aucassin et Nicolette, alcătuit din fragmente în proză, alternate cu cele în versuri, care sunt cântate. Versurile în lanţ (en laisse) se terminau cu unul scurt, forma muzicală amintind de cea antistrofică elină. Alternează fraze muzicale lungi şi scurte, în final având o a treia frază, corespunzătoare versului scurt. Teatrul şi muzica se regăsesc în pastoralele laice, de genul Jocului lui Robin şi Marion al truverului Adam de la Halle, reprezentat la Neapole, în 1281. Pasajele mai dramatice din liturghie au constituit izvorul teatrului religios. Reprezentate în biserică şi în afara ei, subiectele biblice ale dramelor religioase au căpătat, treptat, un caracter mai puţin auster, iar prin pătrunderea limbii vorbite s-a accentuat procesul de constituire a cânteclui laic. Iniţial, toate cântecele din drama liturgică aveau text latin. Cu cât textul accentua sentimentele personajelor, cu atât melodia se depărta de stilul muzicii bisericeşti, apropiindu-se de cel popular, mai ales atunci când şi textul poetic se rostea în limba vorbită. Alături de dramele religioase, se dezvoltă piesele cu subiect mixt, numite ludus (Ludus de Antechriste) sau jeux (Le jeu de Saint Nicolas), majoritatea melodiilor acestor piese fiind adaptări după secvenţe sau din cântece laice. Sunt foarte importante dramele religioase, misterele şi moralităţile (drame religioase jucate în afara bisericii), pentru cunoaşterea muzicii medievale, căci ele întrunesc atât melodii gregoriene, cât şi laice. Astfel, se pot face confruntări între stilul gregorian, ajuns la un anumit grad de dezvoltare datorită cultivării în şcoli, şi stilul muzicii laice, care poartă în el seva cântecului popular, de unde se alimentează. Dacă manifestările muzicale amintite au lăsat documente notate, muzica populară din acele vremuri, nefiind scrisă, nu a rămas în nici un document, dar ea poate fi întrezărită în textele în care intuim influenţa folclorului. Acolo unde cântecul popular a fost preluat şi i s-au pus noi cuvinte, este uşor de recunoscut. Imnul religios al lui Adam de Saint Victor (sec. al XIII-lea), intitulat Laudes Crucis, nu este altceva decât un text religios pus pe melodia laică Mille Francos, în care este vorba de o mie de franci ucişi de armatele împăratului roman Aurelian. Cel mai vechi document privitor la muzica populară este refrenul unei pastourelle din secolul al XIII-lea (reprodusă de Pierre Aubry) şi cele publicate în Vechi romanţe şi pastorale (pastourelle) franceze din secolele al XII-lea şi al XIII-lea de K. Bartich. În tratatul său, De musica (1300), Jean de Grouchy vorbeşte de mai multe forme de cantus şi cantilenae, care cuprind diferite cântece populare. Autorul menţionează rotunda (ronde – cântată de tineret), stantipes (cântec dansat, greu de executat şi folosit pentru a distrage tineretul de la preocupări dăunătoare) şi ductia (cântec plin de graţie, cântat în cor de tineret). Un manuscris de la Montepellier ne informează despre temele populare folosite (începând cu sec. al XIII-lea) ca tenor (era vocea principală care intona tema sau cântul dat, cantus firmus, căruia i se alăturau alte linii melodice) în compoziţii polifonice. În Germania, colecţia de cântece Lochamer Liederbuch (sec. al XV-lea) este cea mai veche culegere de cântece populare. Dacă vechile cântece franceze erau create pe scări arhaice, cele mai multe fiind în dorian, frigian, hipolidian, cântecele populare germane sunt, în majoritate, apartenente ionianului, majorului de astăzi.wordpress-istoriamuzicii