Nabucco (prescurtarea de la Nabucodonosor) este o operă în patru acte, ce are la bază libretul italian redactat de Temistocle Solera, inspirat din povestea biblică. Este, cronologic, a treia operă verdiană, considerată drept cea care a statornicit reputaţia sa de compozitor. Nabucco urmăreşte calvarul evreilor sub domnia regelui babilonian Nabucadenţar (Nabucodonosor). Evenimentele istorice sunt folosite ca fundal pentru un complot politic şi romantic. Premiera a avut loc pe 9 martie 1842, la Scala din Milano, sub numele original de Nabucodonosor.
Numele definitiv de Nabucco al operei (şi al protagonistului ei) a fost folosit prima dată în cadrul unui spectacol de la Teatrul San Giacomo din Corfu, în septernbrie 1844. Cu toate acestea, o variantă mult mai plauzibilä pentru crearea acestei forme prescurtate susţine că ar fi fost rezultatul renaşterii genului muzical al operei în cadrul Teatro Giglio din Lucca. Cea mai cunoscută parte a operei este „Corul robilor evrei“, Va, pensiero, sull’ali dorate (,,Zboară, gândule, pe aripi de aur“), un moment coral care se bucură frecvent de bisuri.
Rolul sopranei Abigaille a fost perceput ca focar de distrugere a unor soliste. Elena Souliotis şi Anita Cerquetti l-au interpretat înainte ca vocile lor să fie pregătite şi registrul înalt le-a deteriorat coardele vocale. Carierele lor au avut, desigur, viaţă scurta. Maria Callas a interpretat rolul doar de trei ori, existând o unică înregistrare live din 1949. Leontyne Price şi Joan Sutherland au refuzat să interpreteze Abigaille. Marisa Galvany, Ghena Dimitrova, Dunja Vejzovic şi Jadranka Jovanovic se numără printre cele mai recente voci care şi-au asumat acest rol.
Deşi nu este la fel de frecvent prezentat ca alte opere verdiene, Nabucco continuă să fie auzit astăzi pe întreg mapamondul. Acesta se afiă pe afişul de la Metropolitan Opera încă de la prima sa reprezentaţie, din cadrul stagiunii 1960-1961. Este unica operă din perioada timpurie a lui Verdi, alături de Ernani şi Luisa Miller, care a fost în ultima vreme cap de afiş la Metropolitan, fiind prezentată în 2001, 2003, 2004 şi 2005. Nabucco este, de asemenea, regăsit în mod regulat pe scena de la Arena di Verona, unde a fost interpretat în 2002, 2003, 2005, 2007 şi 2008.
Verdi comenta faptul că, ,,aceasta este opera cu care începe într-adevăr cariera mea artistică. Şi, de şi am avut multe dificultăţi de înfruntat, este cert că Nabucco s-a născut sub o stea norocoasă”.
Opera a fost un succes instantaneu, dominând operele lui Gaetano Donizetti şi Giovanni Pacini. În timp ce publicul era înnebunit de entuziasm, criticii erau temperaţi în a-şi da aprobarea faţă de această operă. Unul dintre criticii care a considerat Nabucco de-a dreptul revoltător a fost Otto Nicolai, compozitorul căruia i s-a oferit prima dată libretul. În timpul şederii sale lângă Milano, Nicolai, un prusac rasat, nu rezona cu emoţionalul operei italiene. După ce a refuzat să accepte libretul propus de Merelli, Nicolai a început lucrul la un alt proiect, numit Il Proscritto. Premiera dezastruoasă a acestuia din martie 1841 l-a forţat pe Nicolai să anuleze contractul cu Merelli şi s-a reîntors la Viena. De acolo a auzit de succesul operei Nabucco şi, înfuriat, a răbufnit: ,,Operele lui Verdi sunt oribile. El marchează goluri ca un nebun – din punct de vedere tehnic, nici măcar nu este un profesionist. Trebuie că are inima unui măgar şi, în opinia mea, el este un compozitor jalnic, mizerabil...“ Mai mult, Nicolai a descris proiectul Nabucco ca fiind nimic altceva decât ,,furie, invective, vărsare de sânge şi crimă.”
Opiniile lui Nicolai au fost minoritare şi, oricum, în comparaţie cu Verdi, el a devenit o prezenţă obscură. Nabucco i-a asigurat succesul lui Verdi până la retragerea din viaţa muzicală, douăzeci şi nouă de opere (inclusiv unele versiuni revizuite şi actualizate) mai târziu. Istoricii muzicali au întreţinut vreme îndelungată un puternic mit în jurul celebrului cor Va pensiero, cântat de robii evrei. Multă vreme, erudiţii au indus publicului ideea de a răspunde cu fervoare naţionalistă la imnul robilor care îşi cântau dorul de patria-mamă, aplaudand şi cerând repetarea odei. În mod expres, guvernul acelor vremuri a interzis bisurile, de parcă aceste gesturi ar fi avut vreo semnificaţie deosebită.
Specialiştii de azi explică această probibiţie, respectiv mitul legat de Va pensiero, considerându-l, pentru acea vreme, drept forma unui imn naţional al apusului Risorgimento. De fapt, publicul cerea bis nu pentru Va pensiero, ci mai degrabă pentru imnul ,,Immenso Iehova“, cântat de robii evrei în semn de mulţumire lui Dumnezeu pentru salvarea poporului său. În lumina acestor noi explicaţii, poziţia lui Verdi ca Lider al muzicii din Risorgimento a fost minimalizată in mod corespunzător. La înmormântarea lui Verdi, mulţimile aflate în stradă au izbucnit spontan, intonând ,,Va, pensiero“.
sursa: Mari compozitori, vol. II, Ed. Litera International
-->
Răspunsuri
Vezi mai multe video din cultura