Păstrând proporţiile, putem spune despre Contra-dans că este precursorul dansului sportiv în formaţie din secolul al XX-lea. "La Volte" a fost introdus în programul balurilor de la Versailles de către Caterina De Medici în 1581.
La începutul secolului al XVII-lea, în Italia şi Franţa (ţări care dictau moda în dans) existau discrepanţe majore între manierele de dans uzitate de curţile regale la baluri şi cele folosite de popor la petrecerile câmpeneşti. Cea mai importantă diferenţă era poziţia în care se dansa. La balurile nobiliare, domnul ţinea partenera în dreapta sa, deoarece, fiind dreptaci, îşi ţinea sabia în partea stângă. Mâinile, din raţiuni estetice sau de etichetă, erau poziţionate într-o manieră similară celei folosite astăzi în competiţiile de dans sportiv. De fapt, cercetătorii consideră că este primul dans care s-a dansat în poziţie închisă, element de o importanţă covârşitoare pentru devenirea ulterioară a dansului în pereche. La petrecerile populare, dansatorii adoptau un alt gen de poziţie închisă, în care barbatul ţinea fata la stânga sa, cu mâinile pe talie, iar aceasta ţinea mâna dreapta pe umărul partenerului, ridicându-şi fusta cu mâna stângă atunci când partenerul, folosindu-şi coapsa piciorului drept, o ridica în aer în timpul întoarcerii.
În 1670 este compusă prima melodie de Vals "O du lieber Augustin", iar pe 17 noiembrie 1766, este pusă în scenă la Viena opera "Una cosa rara" pe muzică de Vals.
Un alt dans la modă în acea perioadă a fost Mazurka, originar din Câmpia Mazoviei, de unde a migrat spre vest, fiind introdus la curtea Germaniei de către Augustus al II-lea, elector al Saxoniei şi rege al Poloniei între 1697 şi 1733. De aici a fost importat de către Franţa. Au urmat, după Mazurka, câteva forme timpurii de Vals, ale căror nume fie veneau să sublinieze mişcarea de rotaţie şi alunecare a dansatorilor, cum ar fi Spinner sau Schleifer, fie purtau numele zonei de origine, ca Steirer (Steirermark din nordul Sloveniei) sau Landler (Land ob der Enns din Austria).
O parte dintre aceste dansuri au supravieţuit până în zilele noastre şi este în general acceptat faptul că precursoarea lor este Volta renascentistă, care le-a împrumutat caracterul rotaţional, aşa cum şi acestea au împrumutat, la rândul lor, Valsului, alunecarea specifică.
Pentru a ne face o idee cât mai exactă asupra a ceea ce însemna Landler-ul, trebuie să ne imaginăm perechi de dansatori care alunecau, se roteau şi se sărutau într-un contact caracterizat de izvoarele vremii ca fiind promiscuu şi indecent. Din când în când partenerii se separau, bărbatul interpretând o parte solistică, după care perechea se reunea pentru a termina dansul. La petrecerile câmpeneşti, dată fiind lipsa cvasitotală a etichetei şi a convenienţelor sociale, precum şi moravurile mai libertine ale plebei, bărbaţii ridicau cu mâna dreaptă fustele partenerelor şi intrau sub ele, contactul dintre dansatori devenind astfel foarte intim.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu apariţia pantofilor uşori şi a sălilor de bal luxoase (celebra Apollo, inaugurată în 1808, despre care se spune că putea găzdui 3000 de perechi de dansatori simultan), acest gen de dans a căpătat valenţe de popularizare deosebite. Însăşi curtea regilor de Habsburg a adoptat acest gen de dans sub o formă mult mai rafinată şi mai apropiată de cea pe care o are astăzi, deşi nu fară opoziţia puritanilor vremii care îl considerau în continuare ca fiind scandalos şi indecent, dorind interzicerea lui. Acest gen de dans era diferit de variantele sale latine şi a fost cunoscut sub numele de "Deutsche". Referiri la această forma de Vals pot fi întâlnite în "Die Leiden des Jungen Werther" scrisă de Goethe în 1744 şi în corespondenţa lui Mozart din Praga anului 1787.
În Franţa, Valsul a înlocuit Menuetul, căzut în dizgraţie în urma revoluţiei din 1789. Acesta a fost importat de către soldaţii francezi care, dupa ce i-au învins pe austrieci (la Austerlitz, pe 2 dec. 1805) şi pe germani (la Iena în 1806), s-au lăsat, la rândul lor, cuceriţi de dansul naţional al acestora. Începând cu 1810, Valsul a căpătat o recunoaştere cvasiuniversală astfel încât chiar şi împăratul Napoleon a învăţat să îl danseze, pentru a o impresiona pe tânăra sa logodnică austriacă, Marie Louise.
Şi Anglia a fost cucerită, la rândul ei, de noul dans, nu însă fără a trezi animozităţi. Prima atestare documentară pe care o avem în legatură cu aceasta datează din vara lui 1814, când contesa Lieven, soţia ambasadorlui rus, a dansat Vals la Almack, provocând stupoare în rândurile audienţei. Consacrarea definitivă a venit însă un an mai târziu, când în acelaşi loc au dansat Vals împăratul Alexandru al Rusiei, prinţesa Esterhazy şi lordul Palmertson. În acelaşi an apare prima lucrare care avea ca subiect învaţărea acestui dans, a lui Thomas Wilson.
Încetul cu încetul, o dată cu afirmarea noii aristocraţii generate de epoca industrială, detractorii Valsului au fost reduşi la tăcere, cu atât mai mult cu cât Joseph Lanner (1801-1843), Johann Strauss senior (1804-1849) cu "Marşul Radetsky" şi Johann Strauss junior (1825-1899) cu "Dunărea albastră", au făcut ca acest dans să-şi piardă imaginea de dans popular cântat de mici tarafuri de lăutari şi l-au făcut să devină foarte elegant, sofisticat chiar, muzica fiind interpretată de orchestre cu o componenţă foarte complexă, conţinând o varietate mare de instrumente muzicale. Nu au lipsit nici excesele privind acest gen de dans, două dintre ele fiind "Langaus" în Austria (Viena in 1830) şi "Valse à deux temps" în Franţa. Acesta se caracteriza printr-un ritm foarte alert, ceea ce făcea ca dansul să degenereze într-un fel de învălmăşeală în care bărbatul îşi târa partenera în jurul ringului cu o totală lipsă de consideraţie faţă de coregrafie, eleganţă, muzică sau faţă de ceilalţi dansatori. Singurele lucruri care contau erau viteza cu care perechea se deplasa si numărul de ture de ring parcurse în timpul unei melodii.
Urmatoarea etapă în devenirea Valsului aşa cum îl cunoaştem astăzi o reprezintă un dans hibrid care conţinea paşi atât din Vals cât şi din Mazurka. Acesta se numea "Quadrille" şi a fost la modă la începutul secolului al XIX-lea. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Europa, "Mazurka" şi "Valse à deux temps" au căzut definitiv în dizgraţie, nu însă fără a-şi pune amprenta asupra unor dansuri ca Polka şi Vals. În urma acestor influenţe au rezultat o serie de dansuri hibride, ca Polka Redowa, Polka Mazurka, Gitana, Zingerilla, în primul caz şi Varsovienna în cel de al doilea. sursa:wikipedia
-->
Răspunsuri