Zeci de ciori îndoliate,
Crispate și gârbovite,
Pe la aripi năpârlite,
Stau pe creci aliniate.
Pe-un dudău, într-o hlamidă,
Făloasă ca împărații,
C-un cinism ca diplomații,
Pieziș, privea o omidă.
Nu știa ce se-ntâmplase,
De ce-i zarvă-n colonie,
Ba și-un cârd venit din vie,
Tot în doliu se-mbrăcase.
C-o crâșcare din măsele,
Emigră pe-o crisalidă,
Lipită de-o pălămidă;
S-ar fi dus înspre vâlcele...
Frăfuindu-se o vreme,
Pe o floare de scaiete,
Îmboldi un știr: -Băiete,
Hai, vorbește, nu te teme!
Ciorile parcă-s cărbune,
Ici, pe colnice, în vie,
Și nu știu fir-ar să fie,
Ce-au pățit. Nimeni nu-mi spune!
Toate rudele-s în jale,
Năzuroase și cernite,
De la cap, în tălpi smolite;
Strigă de se-aud din vale!
-Ce știu eu? Lasă-mă-n pace!
Se răsti fără cruțare.
Ea se-ntoarse c-o sforțare,
-Ai o limbă ca de ace...
Poznaș, un gândac pe coate,
Pe o frunză cam aridă,
Îi răspunde făr* obidă:
-Nu-s cernite, așa-s toate!
Nu prea ai citit în viață,
Și-ai picat de nătăfleață!
-->
Răspunsuri