- Bună, Lola! Ce năzbâtii ai mai făcut în acest timp al absenţei mele?
- O, nimic, nimic rău! răspunde Lola, cu privirea în pământ. M-am uitat de la balcon cum oamenii bat pe fraţii mei. Sunt tare supărat.
- O, Lola, nu plânge! Unii oameni sunt cruzi, uită că şi voi aveţi suflet şi aveţi nevoie de mângâieri.
- Stiu, cei răi muşcă, dar cum pot să se apere altfel? Flămânzi, lăsaţi pe stradă, în frig şi în ploaie, verişorii se adună în grup şi formează haite. Cred că au putere mai mare şi nimeni nu va avea curajul să-i mai bată.
- Ai dreptate, Lola dragă! Ştii doar poezia: câinele mă recunoaşte, omul nu mă mai cunoaşte…
- Te intreb atunci, prietene, care-i om şi care-i câine?
- Lola, cred că cel puternic nu trebuie să dispreţuiască pe cel slab, pe cel neputincios, în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali. Divinitatea a creat câinele deoarece omul avea nevoie de cineva credincios care să-l apere.
- Dar acum omul a ajuns călău. De ce, vlad, ne îndepărtează fără milă? Uită că suntem credincioşi stăpânului? Că ne dăm viaţa pentru el?
- Lola, eu nu voi uita niciodată ce prietenă bună eşti şi cât de credincioasă. Prietenia dintre mine şi tine este un exemplu demn de urmat.
Vlad David Lepadatu
-->
Răspunsuri
Va multumesc si incurajarea dv.ii va da noi sperante in arta scrisului
Felicitări!