(sursa: ro.wikipedia)
Istoria sărbătorii
Crăciunul este serbat de către creştini pe 25 decembrie după cel puţin trei secole de la moartea personajului principal al evangheliilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest şi începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi că ea se celebra deja în 336 e.n. la Roma (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci naşterea, botezul şi primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creştină considerată eretică de către creştinismul canonic) serbau aceeaşi „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez”. Sextus Julius Africanus, un creştin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 e.n. această dată pentru naşterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalţi creştini, care preferau 6 ianuarie.
În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi Părinţi ai bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data matririului lor, adica la „data adevăratei lor naşteri” din prespectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane.
Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii naşterii lui Iisus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creştini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradiţiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naşterii lui Iisus.
Din motive politice, aşa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creştină a considerat copierea sărbătorilor şi a riturilor păgâne ca fiind soluţia răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic ataşate vechilor sărbători şi practici rituale păgâne.
Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al naşterii zeului lor, a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau diverse date de naştere ale altor zei. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară. Epifaniu, scriitor creştin, redă în lucrare sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie şi semnificaţia acestuia la egipteni şi la arabii „Petra”-ei (Eleusa, unde se serba naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creştin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la naşterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput şi a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionisie, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin.
O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii (ca şi Saturnaliile). Odată ce creştinii au abandonat celebrarea naşterii zeului lor pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos. Triburile nordeuropene (germanice) celebrau şi ei la aceeaşi dată „Iule”, pentru a comemora „renaşterea soarelui dătător de lumină şi căldură”, de maniera în care şi creştinii spuneau despre zeul lor născut tot atunci, că este „Lumina lumii”. Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, aşa cum în primele reprezentări creştine Iisus avea şi el o coroană de spini.
Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Leon întâi, erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciţi, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII).
Unul dintre zeii cei mai populari la Roma în perioada ridicării creştinismului, anume Mitra, avea şi el ziua de naştere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult şi rit era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Matir în Apologia sa prin secolul al II-lea, aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului III. (De praescritione haereticorum). Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul, clama extaziat: „Oh, ce magică lucrare a Providenţei că ziua în care Soarele s-a născut … Hristos şi el se naşte!”. Creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestaţia) se obţinea data de 25 decembrie.
Sărbătorile din jurul solstiţiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreştină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.
Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături şi măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înţelegem apariţia diferitelor mitologii şi tradiţii culturale. În noaptea solstiţiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius, indicând puntcul unde va răsări soarele în dimineaţa de după solstiţiul de iarnă. De la data solstiţiului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstiţiului de iarnă, soarele îşi opreşte coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu îşi modifică poziţia pe orizont. După acest moment soarele îşi începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renaşteri a soarelui şi a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinoxului de primăvară, când durata zilei o egalează pe cea a nopţii. (dată de care se leagă în creştinism sărbătorirea Paştelui).
(sursa: ro.wikipedia)
Temă dezvoltată simultan pe blogul Cronopedia şi în reţelele RoGrup, În fapt de seară cu Lenuş, Altmarius
-->
Răspunsuri