Mai toate religiile acordă o mare importanţă postului, practicându-l sub diferite forme şi din diferite motive. Astfel, egiptenii şi babilonienii practicau postul considerându-l un mijloc eficace pentru expierea sau ispăşirea păcatelor. Greco-romanii îl practicau dându-i caracter atât igienic, cât şi religios.
De exemplu, în cultul zeiţei Ceres (Demeter), postul era socotit drept un mijloc de câştigare a unor puteri spirituale şi se practică în riturile de pregătire şi de iniţiere în misterele cultului respectiv (ca în cultul lui Mitra). Atleţilor şi gimnastilor li se prescriau anumite zile de post înainte de jocurile olimpice, de întrecerile sau luptele din circuri, palestre şi arene.
Celebrul medic al antichităţii păgâne, Hipocrate, care a ajuns la adânci bătrâneţe, atribuia longevitatea sa postului, spunând că niciodată nu s-a ridicat de la masa sătul. De asemenea, filosoful Pitagora propovăduia adepţilor săi asceză, în cadrul căreia postul şi abstinenta aveau rol de căpetenie.
Pentru budiştii şi brahmanii de azi postul este o regulă de viaţă. Mahomedanii au şi ei un post mare, numit Ramadan (Ramazan), în timpul căruia nu mănâncă nimic de la răsăritul soarelui până seara.
În Vechiul Testament, postul practicat de evrei era prescris prin poruncile pozitive socotite ca date de Dumnezeu prin Moise şi profeţi, fiind reglementate prin dispoziţii precise din Lege, privitoare mai ales la timpurile de post. Dumnezeu însuşi oranduieşte, prin Moise, postul din ziua Curăţirii sau Ispăşirii (ziua a zecea din luna a şaptea: Lev. 16, 29 şi 23, 32).
După captivitate s-au adăugat noi posturi generale pe lângă cele vechi din luna a şaptea (sărbătoarea Ispăşirii) şi anume posturile din lunile a patra, a cincea, a şasea şi a zecea, cel din ajunul sărbătorii Purim (Zaharia 7, 5; 8, 9; Estera 9, 31 ş.a.). În general, acestea ţineau câte o zi.
În vremea Mântuitorului, evreii ţineau post în fiecare lună a anului câte o zi sau mai multe. Cei mai zeloşi şi mai ales fariseii posteau regulat câte două zile pe săptămână - lunea şi joia (Luca 18, 12). Se mai instituiau posturi generale speciale în împrejurări triste din viaţa publică a evreilor (ca moartea regelui) sau pentru înlăturarea unor mari nenorociri, socotite pedepse dumnezeieşti.
Moise a postit 40 de zile pe muntele Sinai înainte de a primi tablele Legii (Ieşire 34, 28); Daniel în Babilon a postit trei săptămâni (Dan. 10, 2-3); regele David postea adesea cu pocăinţă (Ps. 34, 13; 58, 24).
Evreii însoţeau postul alimentar (abţinerea de la mâncare şi băutură) cu rugăciuni de căinţă şi cu frângerea inimii pentru păcatele săvârşite, manifestată prin anumite semne exterioare ale întristării: presararea cenuşii pe cap, plângerea, smolirea fetei, uneori îmbrăcarea în sac şi sfâşierea veşmintelor (Matei 6, 16-17).
Profeţii caută să spiritualizeze postul, accentuând că renunţarea la mâncare şi băutură trebuie însoţită de acte de virtute şi de dreptate socială (smerenie, pocăinţă sinceră, milostenie, înlăturarea asupririlor şi a nedreptăţilor).
[…]
(sursa: util21.ro)
Temă dezvoltată simultan pe blogul Cronopedia şi în reţelele RoGrup, În fapt de seară cu Lenuş
-->
Răspunsuri