E-o simfonie beethoveniană, ce îşi compune muzica-n tăcere
Pe-o scenă de culori, bacoviană, ce drepturi de-autor, din nou, îmi cere.
Penel dumnezeiesc pecete-şi pune, în roşu-arămiu pe geana lumii,
Când vara mea în toamna ta apune şi ţipă, de singurătăţi, lăstunii.
Şi plouă în poeme dimineaţa şi în amurg stau visele la pândă,
Scânceşte la răscruci de vreme viaţa, melancolia, suflete, inundă.
Şi în cromatica-i elegiacă, mă-nlănţuie flămândă şi-nsetată,
În straie de gutuie mă îmbracă, eu îmi păstrez o clipă decoltată.
Să-i fac în ciudă când furtuni aruncă, să mă doboare dintr-o lovitură
Şi să alerg cu-albastrul meu în luncă, când lacrimă îmi cerne peste gură.
Săgeţile-i îmi sângerează stânga, acolo unde doruri mai există,
Dar a uitat în goana ei, nătânga, că vara mea, sub cizma ei rezistă.
Şi chiar de-mi calcă florile-n picioare şi-mi veştejeşte frunza de pe ramuri,
Pe lângă toamnă eu îmi fac cărare şi violete-mi înfloresc la geamuri...
13.09.2017
-->
Răspunsuri
Vai... ce pot scrie eu, grobianul... îmi vin doar chestii dure, nenăscătoare, suferința amestecată cu tristețe mă încovoaie, mă simt umil în nefecirile pe care, și eu le-am creeat de-a lungul timpului cu acea vointă a perpetuării speciei care nu ne iartă, pe noi, bărbații, dar care merită, măcar acum, o toleranță, căci jucării am fost în ale timpului valuri!
Mulțumesc!
Mulţumesc şi eu!
Bună dimineaţa! Mulţumesc frumos!
Mulţumesc frumos!