În oglinda apei tale
Arc situându-se din cer de noapte,
colaj de gânduri migdalate pluteşte
peste abisul migrării, acolo unde
durerea infinită nu poate striga,
lumina nu se vede nicăieri,
iar întunericul este un rege puternic.
În acest cimitir singuratic, tăcerea,
grea precum pământul îngheţat,
respiră netulburată
printre umbrele stinse.
Aici, florile vorbesc numai la adormiţi
şi la reci pietre funerare.
Printr-o flacără verde,
florile acestea mici împing, spre soare,
granitul şi pământul
cu petalele lor curajoase, umede.
O notă de culoare
înfloreşte în spaţiul sideral.
În urmă, totul se risipeşte,
toate îşi au vremea lor
şi fiecare lucru de sub cer
îşi are ceasul lui, dar, dincolo de cer,
timpul înceteză a mai conta.
Clepsidra se sfărâmă în curgerea ei,
moartea aparţine acestei lumi,
însă lumea cea adevărată
nu are început şi sfârşit. Eternul prezent!
– În exilul cărui destin ai stat ascunsă, iubito?
Credeam că nu poţi să exişti, ai fost, eşti
şi vei rămâne parte dintr-o dimensiune
pe care-o port în mine,
e ceva care vine din acele adâncuri,
nu are o punte de legătură.
În templele eleusiene, prin vălurile succesive
ale uitării, aşternute între tine şi tine,
în căutarea propriului vis
ai trecut peste pustiuri,
ai plecat spre nicăieri, iar, acum,
porţile s-au deschis spre albastrul din noi.
– Îmi clatini orice templu clădit în mine
şi reaşezi totul de la început.
Mister al creaţiei, cum să te cuprind în mine?
Din clipa în care te-am simţit ca un foc
mi-ai dăruit sensul unui drum cumva uitat.
Până când vor înflori trandafirii
unde să te găsesc, mister al sufletului?
Cuvântul “reîntregire” izbucneşte în mine
cu tăria valurilor unui ocean.
Să mă pot aşeza în poarta sărutului tău
şi-atunci voi fi cu-adevărat liber
de orice nesiguranţă. Ne-am născut vindecaţi
din apele unui Iordan şi dincolo de ape,
când marea nu va mai fi!
– Te iubesc! – aşa mi-a spus marea aceea
şi-n ea te-am văzut pe tine.
Citesc cu tine în priviri, reflecţia ta este
în unduirea apei, peste tot.
Eşti aici, lângă mine?
Într-un firicel de linişte, dorinţa a creat,
prin sufletul meu,
această viziune divină a iubirii.
M-ai zărit la întrepătrunderea dintre
căutare şi răspuns. În penumbra reflectată
de certitudinea şi îndoiala ta,
o bătaie de aripă în zbor îşi poartă pecetea.
Ieşind din crisalidă cu zâmbetul pe chip,
asemeni vieţii care se repetă,
aşteptam să mă iei de mână.
– Caută-mă în oglinda apei tale! ţi-am şoptit.
Irina Lucia Mihalca
-->
Răspunsuri