Barbu Delavrancea a fost prozator, dramaturg, ziarist, om politic. S-a născut în Bucureşti, la 11 aprilie 1858. Barbu Delavrancea este pseudonimul lui Barbu Ştefănescu. Este al zecelea copil al căruţaşului Ştefan sân Tudor, originar din Vrancea şi al Ioanei (Iana), fiica văduvei Stana, din Postovari. Învaţă mai întâi, cu dascălul Ion Pestreanu, de la biserica Sf Gheorghe Nou, apoi trece la şcoala de băieţi nr.4 din capitală. După cursurile primare, a învăţat la gimnaziul Gh.Lazăr şi la liceul Sf. Sava (1870-1877), unde-i are ca profesori pe cunoscuţii oameni de litere D. Aug. Laurian şi Anghel Demetriescu. Între 1877şi 1882, este student la Facultatea de Drept din Bucureşti. La sfârşitul studiilor, Delavrancea pleacă la Paris, în vederea pregătirii tezei de doctorat. Din perioada studiilor liceale sunt consemnate primele sale încercări literare. Debutul în presă, cu versuri, unde publică o poezie patriotică, are loc în 1877, în “România liberă”. Editorial, debutează în 1884 cu placheta de poezii “Poiana lungă-Amintiri”. După reîntoarcerea de la Paris, fără să-şi fi luat doctoratul, se înscrie ca avocat la baroul Ilfov , este conferenţiar la Ateneul Român şi redactor la “România liberă”. În anul 1884, îi apare primul volum de proză “Sultănica”. Editează, în 1887, revista “Lupta literară” şi lucrează în redacţia “Revistei noi”, a lui B.P. Haşdeu. În 1894, este ales deputat liberal, în 1899 primar general al Capitalei, iar în 1902 îl apără pe I.L.Caragiale în procesul acestuia cu C.A. Ionescu-Caion. În curând, Delavrancea capătă celebritate ca orator politic şi juridic.Este ad-interim la Ministerul Cultelor şi Lucrărilor Publice în 1910-1912, ministru al Industriei şi comerţului, 1917. În 1912, este ales membru activ al Academiei Române. Pledează cauza României în război, alături de puterile Antantei. Cele trei piese de inspiraţie istorică “Apus de soare”, 1909, “Viforul”, 1910 şi “Luceafărul”, 1910 îl impun ca dramaturg. În întreaga sa activitate literară şi artistică este un observator acut al relaţiilor sociale contemporane, imprimând operei sale un suflu patriotic de neegalat. Îndrăgeşte tradiţiile, folclorul şi istoria. Îi are ca prieteni pe Vlahuţă şi Caragiale şi este un mare admirator al pictorului N. Grigorescu. Opera de nuvelist și dramaturg a lui Delavrancea se remarcă printr-o măiastră îmbinare de lirism și observație realistă. Delavrancea se stinge din viață la Iași, pe 29 aprilie 1918.
Opera: Sultănica 1885, Trubadurul 1887, Hagi-Tudose 1887, Paraziții 1892.
Piese de teatru: Apus de soare 1909, Viforul 1910, Luceafărul 1910.
George Călinescu: ”Din toată activitatea dramatică a lui Delavrancea nu s-a putut menține la suprafață decât ”Trilogia”. Deși într-un fond fabulos și poetic ”Apus de soare” trăiește mai ales prin realitatea tipologică a eroului principal. S-a zis și pe drept cuvânt, că această dramă desfășoară conflictul dintre o mare energie, ce nu vrea să piară, și moarte.”
Alexandru Piru: ”Neafiliat unui grup literar, gazetar întâi în colanele ziarului ”România liberă”, în suplimentul literar al căruia e împreună cu Duliu Zamfirescu, în 1884: colaborator la ”Drepturile omului”, ”Epoca”, ” Românul”, ”Democrația” etc..redactor împreună cu Vlahuță la ”Revista Nouă”, a lui Hașdeu, colaborator la ”Literatură și știință” și ”Viața”, Barbu Ștefănescu-Delavrancea(1858-1918) trece în literatura română drept cel mai tipic reprezentant al naturalismului zolist”.
Ion Rotaru: ” Delavrancea, cu mijloacele oratorului, concentrându-și atenția numai asupra ultimilor ani din domnia lui Ștefan cel Mare, creează un poem dramatic , adevărată capodoperă a genului, axat în jurul unui singur personaj, masiv, strivitor, impunător ca un mit.”
Lenuș Lungu
-->
Răspunsuri
Mulţumesc pentru postare!
Mu