La 22 aprilie 2014, se vor împlini 120 de ani de la naşterea lui Camil Petrescu. Timp de mai multe săptămîni, revista Observator cultural publică mai multe texte ale lui Camil Petrescu, răspîndite în toată presa vremii, texte culese, adnotate şi oferite spre publicare de criticul şi istoricul teatral Florica Ichim, preşedinta Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu“, care însoţeşte această rubrică cu următoarele rînduri:
De cîte ori sînt înşiruite domeniile în care Camil Petrescu a creat şi excelat (roman, poezie, dramaturgie, filozofie, teorie şi critică de teatru, critică literară ş.a.), este uitată gazetăria propriu- zisă. Sigur că sînt amintite ziarele şi revistele pe care le-a editat − Ţara,Limba română, Săptămîna muncii intelectuale şi artistice, Cetatea literară, Foot-ball −, dar gazetăria de cotidian politic este locul în care scriitorul, avînd propria conştiinţă drept criteriu de receptare şi comentare ale realităţii şi analiza substanţialistă drept metodă de cercetare a acesteia, scrie înverşunat despre tot ceea ce crede a avea semnificaţie pentru oamenii din juru-i, pentru stabilitatea ţării, pentru moralitatea ei. Merge mereu spre esenţă, caută adevărul, dezvăluie nedreptatea, turpitudinea, abuzul, toate strîmbătăţile, cu o durere parcă mereu reînnoită, imposibil de reprimat. Capacitatea lui de esenţializare face ca, dincolo de faptele de la care pleacă, articolele sale să ne pară a fi scrise, pentru noi, cititorii lui 2014, locuitorii României de azi, urmaşi, în bună măsură, nedemni ai celor pieriţi în 1989, aşa cum el, invalid din Primul Război Mondial, era urmaşul demn al celor pieriţi atunci. (Florica ICHIM)
Şi voi aveţi copii…
Am aşteptat o săptămînă să văd cum interpretează societatea românească fapta atroce a celor trei elevi de la liceul Lazăr, să văd ce examen de conştiinţă îşi face această societate şi ce soluţii propune autoritatea ei.
Şi m-am lămurit. S-au văicărit toţi că astăzi nu se mai învaţă carte, din pricina… sportului şi a cinematografului. Grotească soluţie a unor geambaşi într-ale psihologiei, de năuciţi ai întîmplării care depăşeşte meschinele lor pretenţii de diriguitori. Me dicii noştri, impotenţi şi înspăimîntaţi în faţa erupţiei sifilisului, recomandă cu gravitate şi candoare drept orice leac să nu se mai consume murături şi să se puie comprese cu apă caldă. Asta pricep, asta ştiu, asta fac. Abia dacă mai recomandă ca joia şi sîmbăta să nu mai meargă pacientul pe trotuarul stîng la chioşcul de ziare. În privinţa asta, tragicomedia din Parlament a fost de o jalnică savoare.
Cît e de neroadă presupunerea netă ca sportul, filmul şi chiar literatura poliţistă (oricît de ineptă am socoti-o, şi aşa e) se va înţelege cînd vom preciza că aceste trei fructe periculoase sînt cu deosebire consumate în ţările anglo-saxone şi că tocmai aceste neamuri dure ne sînt date în şcoală drept pildă de caracter, seriozitate, echilibru sufletesc. V-aduceţi aminte doară de… „A quoi tient la supériorité des Anglo-Saxons“…
Şi totuşi elementele unei explicaţii adevărate n-au lipsit… Dar cine să le înţeleagă?
– De ce aţi omorît pe Popovici? întreabă judecătorul de instrucţie d. Niculescu-Bolintin.
– Ca să luăm BANI.
– Şi ce vreaţi să faceţi cu banii?
– NU ŞTIU, aşa!
E un răspuns care cutremură. Înainte de a şti ce vrea să facă băiatul cu BANII aceştia, el îi vrea. Abia a deschis ochii în lumea de azi şi el a înţeles că zeul acestei societăţi e banul. Mai mult decît un copil de ţăran, băiatul magistrului sărac, ţinut cu părinţii şi familia lui în pragul sălii de festivităţi şi banchete sociale, a înţeles că nici cartea, nici înalta funcţiune a tatălui lui nu constituie un drept de participare la onorurile şi favorurile sociale de azi. A simţit că toată această societate românească se prosternează fără pic de ruşine, fără o tresărire de orgoliu, la picioarele idolului: totul, fără un pic de şovăire, ba dimpo trivă: cu sinceră admiraţie se închină viţelului de aur. E atît de neruşinată această slăvire a banului, că a început să intre în sîngele copiilor odată cu abecedarul, dospeşte în inconştientul lor, devine, ca orice idol, o forţă iraţională.
Ei au văzut pe părinţii lor săraci, umiliţi, au văzut masa mizeră de-acasă, au auzit lamentările continui, au văzut că fără bani unchiul nu te invită de revelion, că doamna frumoasă nu vine în vizită la mama ta, că fără bani tatăl e ocolit de domnii zilei ca un ciumat, că fără ei nu e teatru, nu e vacanţă la aer, nu carte, nu e haină curată, nu sunt doctori şi nu e casă fără umezeală.
Un copil de ţăran, ţinut încă departe, mai poate avea iluzii, pînă la 25 de ani, cînd experienţa îl lămureşte şi cînd începe să alerge şi el după şperţ şi permise. Un copil din burghezia săracă simte neruşinarea societăţii noastre din copilărie.
E un gest care mi se pare mai impudic, mai trivial, mai degradant decît scuipatul gros, decît urinarea în comun, singurul gest care mă face să roşesc, tresărind o clipă, când îl văd făcut de cineva pe care-l mai preţuiesc, cît de puţin… Mîna e întinsă şi trei degete sunt frecate cu tîlc: BANII! ASTA-I TOTUL! L-am văzut din ce în ce mai des, mai fără pudoare, de 20 de ani încoace, pe scenele de revistă, apoi în teatru, în saloane de bal sau pe culoarele Camerei, făcut de miniştri pe care i-ai bănui consumaţi de vreun ideal, de femeile frumoase pe care le-ai crede ofilindu-se după un vis irealizabil… Mîna întinsă şi trei degete frecate cu tîlc…
– De ce aţi omorît pe Popovici?
– Ca să luăm BANII, şi nu ştiu dacă cumva tînărul, numai din cauza emoţiei, n-a frecat cele trei degete, cu înţeles.
Societatea românească îşi dă cu disperare poalele peste cap şi-şi arată crunt interesul.
Escroci, foşti puşcăriaşi care au izbutit, samsari sînt modelele acestei societăţi, consideraţi cu invidie şi admiraţi că sînt deştepţi.
La ieşirea din temniţă, nu sînt ocoliţi, ci invitaţi ca să li se afle procedeul. Ce vedeau aceşti Dinescu şi Răşcanu în Bucureşti, cînd veneau din mahalaua lor, pe bulevardele cu palate? 9879 de automobile luxoase ca nişte budoare, cu femei frumoase cari, întrebate, ar ridica din umeri, frecînd cu tîlc trei degete, şi apoi ar intra în restaurantul de lux.
Ce puteau să vadă ei acasă? Pe tată-său, profesorul, tocmindu-se cu zarzavagiul, sau pe taică-său, consilierul la Curtea de Apel, disperat că nu mai poate încropi să plătească rata la chirie? Înainte de război să fii profesor era un ideal: era putinţa de a trăi omeneşte, de a nu fi umilit cotidian, de a avea o bibliotecă, de a călători. A fi consilier la Curtea de Apel putea fi un vis, pentru care făcea să te extenuezi tocind cărţi.
Ce ideal mai poate avea azi un copil normal? Căci nu e valoare morală sau intelectuală pe care burghezia românească, inconştientă de urmări, să n-o fi pălmuit.
Profesorii şi magistraţii (supreme prestigii) sînt ţinuţi în mizerie. Dragostea de patrie (suprema valoare a Statului azi) e pedepsită în invalizii trataţi ca sclavi răsculaţi, bătuţi cu cravaşa poliţienească, stropiţi cu tulumba de apă. Arta? Dar scriitorii adevăraţi sînt năuciţi de lipsuri, îşi plimbă melancolic zdrenţele, apropiindu-se de spital. Dragostea, prietenia, onorul, nu se dau decît pentru aur.
De la 1919 la 1929, în deceniul celei mai mari prosperităţi pe care a cunoscut-o ţara românească, s-a invocat criza (cu sfidare cînd numărul palatelor şi automobilelor creştea) ca să poată fi furaţi de munca lor şi degradaţi, realmente, magistraţii şi dascălii, ofiţerii şi invalizii, tot ce era năzuinţa de realizare ştiinţifică şi artă… Li se recomanda, li se pretindea, cu perfidie, „apostolatul“, cu inconştienţă stupidă, ascetismul.
Blestemul burgheziei româneşti este ca, în loc să onoreze şi să ofere drept pildă copiilor ei valorile morale, i-a fascinat cu idolatria aurului şi a cîştigului cu orice preţ. Un magistrat e un om cărunt, din oficiu, n-ar trebui să-i fie permis să trăias că în mizerie, aşa cum unui ofiţer nu-i e permis să ducă pachete pe stradă, prin regulamentul ţinutei. Prin obsesia asta i-a con damnat pe aceşti copii la infamie, căci banul nu ajunge niciodată şi necesitatea prinde ca o roată dinţată.
Cînd Macduff află că Macbeth i-a gîtuit amîndoi copiii, încremenit de durere şi ură, nu are decît o singură exclamaţie: Şi el nu are copii! Nu are adică ce să-i piardă, ca să îndure o durere atît de mare. Magistratul şi profesorul cari au făcut începutul pot spune însă: ŞI VOI… ŞI VOI AVEŢI COPII!
La un meci de fotbal, şcolarul are prilejul să-i vadă pe Vogl, pe Albu, pe Bindea, riscînd să se schilodească pentru ca să vadă, fără altă satisfacţie, triumfînd o fla mură românească; în film mai învaţă că o femeie frumoasă se dăruie totdeauna din iubire înduioşată celui care merită… În oraş, însă, în jurul familiei lui, vede gestul neînduplecat, neruşinat al frecă rii celor trei degete: BANUL E TOTUL!… Şi înţelege că trebuie să şi-l procure chiar cu revolverul în mână.
Camil Petrescu
Gazeta, anul I, nr. 34, 26 aprilie 1934
-->
Răspunsuri
CAMIL PETRESCU- SCRIITORUL CARE A VĂZUT IDEI (120 de ani de la naștere)
Cine a citit romanele „ Ultima noapte de dragoste și întâia noapte de război” și „Patul lui Procust” a descoperit în autor un însingurat, practicând confesiunea într-o dramatică zbatere de idei. Om al antitezelor, Camil Petrescu, ca și eroii săi, plutește în incertitudine. Cu o copilărie și o adolescență obscure de care nu vrea să vorbească, Camil Petrescu își începe destăinuirile cu tinerețea. Născut la 9 aprilie 1894, dintr-un funcționar de poștă obscur, care dispare imediat după nașterea scriitorului, și Ana Petrescu, mama sa, cu o profesiune incertă, rămasă văduvă la 22 de ani, Camil Petrescu nu va fi ferit de dificultățile vieții, având consecințe dintre cele mai tragice: un complex al inferiorității sociale suprapus dramatic pe un complex al superiorității omului fără tutelă, al înstrăinatului, care nu-și găsește direcția în viață. În „Filozofia substanței” își amintește că visele copilăriei erau alternante a două variante: unul de o frumusețe paradisiacă, plină de grădini suspendate, jerbe de fântâni, și chioșcuri grațioase; celălalt cu gropi de lut colcăind de șerpi groși sub un cer de plumb.
Face liceul la Sf Sava și Gh. Lazăr cu mari sacrificii, citește mult și scrie și mai mult, acum se nasc lumile spiritului, fără a se exterioriza. Publică la ziare și reviste literare. Urmează Facultatea de Litere și Filozofie, apreciat de N. Rădulesc Motru și P.P. Negulescu.
Anii de formare spirituală îi sunt umbriți de primul război mondial. Fiind respins la recrutare din cauza constituției sale firave, „…tânărul care abia devenea scriitor și-a spus că niciodată, el care a cerut intrarea în război, nu se va mai privi, față-n față cu conștiința lui, și mai ales că nu îi mai putea privi în față pe cei care au luptat pe front, dacă nu va fi fost și el acolo alături de ei…” Războiul este pentru Camil o problemă de onoare, de moralitate, dar mai ales o problemă personală, de tranșat în raport cu propria conștiință care are nevoie de experiențe apologetice. Cere să intre ca voluntar la artilerie, dar nu poate acoperi garanția de bani pentru cal și echipamentul militar. La intrarea României în război îl găsim ca plutonier, după ce trecuse în prealabil printr-o școală militară. În 1916 e rănit, în 1917 e făcut prizonier, e considerat mort, eliberat la 10 aprilie 1918 și apoi demobilizat. Își reia activitatea publicistică, lucrează cu sârg la „Jocul ielelor” și în 1919 își ia licența cu magna cum laude. În 1919 este profesor suplinitor la un liceu din Timișoara, tot acum se lansează în gazetăria politică, colaborând la diferite reviste. Eșecul politic e urmat de înlăturarea din învățământ și de reîntoarcerea la București. Aici se apropie de marii scriitori ai epocii Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, George Călinescu, Al. Rosetti. Ca un blestem, acum se accentuează surzenia, boală provocată de război, care îl va arunca în cele mai atroce crize de disperare, în timpul cărora acuză întreaga lume pentru starea sa. ” Nu mai am nicio perspectivă, scrie el în 1931. Într-o țară în care oamenii sunt conduși numai de capriciul bestialității lor, nu pot spera nimic. Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuesc un capital de energie și atenție cu care alții pot ceti un volum.” E plin de dezgust, descurajare, oboseală. La 33 de ani se compară cu toți martirii lumii de la Cristos încoace. Refuzat de politică, refuzat de teatru, el își găsește preocuparea în roman. În 1930 îi apare romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, în anul urător , ”Patul lui Procust” care sunt primite bine de critică.
În acest timp își asigură o oarecare stabilitate materială prin încadrarea la Revista Fundațiilor” iar din 1944 devenind chiar redactor-șef.
După 1944 aderă la noile realități și este pasionat de viața lui Nicolae Bălcescu, scriind romanul „Un om între oameni” pe care nu-l va termina.
Viața lui ia sfârșit la 14 mai 1957, regretat de întreaga intelectualitate.
Filozof, poet, dramaturg și romancier, Camil Petrescu a marcat o epocă din literatura noastră. Influențat de intuiționismul lu Bergson și mai ales de fenomenologia lui Husserl, procupat de Descartes, Spinoza, Leibnitz și Kant, publică o serie întreagă de lucrări care explică substanța filozofiei lui. Dacă opera literară i-a adus prestigiul, bucuriile intime i le-a dat filozofia. „ Artistul proiectează lumea posibilităților, dar filozofia este descoperirea de noi posibilități.”- va zice el.
Ca și în opera filozofică și în poezie avem de-a face cu o poezie filozofică, plină de ermetism. „Ciclul morții” cuprinde versuri redactate în timpul războiului. Poeziile sunt un fel de continuare a romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” Poemele constitue momente din existența de pe front: „Nu știm/ Nici unde mergem/ Nici unde ne găsim. Alături de fiecare dintre noi/ La dreapta sau la stânga,/În față sau în spate/ sunt alții,/ De care ne lovim mergând, /când ranița alături ne-abate.” Soldații sun o masă de răniți care se lovesc, mase de mâini și de picioare anonime, timpul se aneantizează, drumul e lung, istovitor, luptele sunt haotice, fără finalitate, tranșeele sunt gropi ale morții.
Poemul „Ideea” este trăirea absolută a realității transcedentale:
„Fără durere, fără bucurie,
Eu caut în natură pretutindeni ideile.”
Sau:
„Eu sunt dintre acei
Cu ochii halucinați și mistuiți lăuntric,
Cu sufletul mărit
Căci am văzut idei.”
Unele imagini din poezii sunt barbiliene:
„Fuiorul tors al creației mi-e povară,
Și de mă apără, mă și măsoară.”
În „Ceasul dintâi” e imaginea haosului original, feerie cosmică pierdută prin oraganizarea unei lumi a suferinței umane:
„De nu m-ar fi chemat pe cruce-aș fi rămas.”
Afirmându-se ca autor dramatic, cronicar, teoretician, regizor și îndrumător, Camil Petrescu apare ca un om de teatru complet. Preferații său sunt Caragiale și Davilla care ar reprezenta cei doi poli ai manifestării dramatice. Analiza pieselor sale pune în lumină unitatea unui teatru de probleme, de situații, de esențe pure.
„Jocul ielelor” este o „dramă a absolutului” Gelul Ruscanu vrea să publice o scrisoare compromițătoare pentru Sinești, ministrul justiției. „Lumea asta din care îți tragi hrana este atât de abjectă, încât nu te acceptă și nu te tolerează decât cu prețul complicității.”- concluzionează Gelu Ruscanu. Esența dramei stă în tensiunea creată între o conștiință singularizată și societatea sau indivizii din ambianță, ilustrându-se dualitatea omului univoc precum Ruscanu. Gelu Ruscanu a văzut jocul ielelor. „Jocul ielelor e jocul ideilor.” Și în iubire Ruscanu trăiește același absolut: „O iubire care nu este eternă, nu este nimic”- zice el. „Mai merită viața asta să fie trăită, dacă totul ți se dă atât de cârpit și de îndoielnic?”- se întreabă.
În „Suflete tari” Andrei Pietraru iubește pe Ioana, fiica lui Matei, un boier de viță veche. Renunțând la o iubire mai veche, noua iubire îl transformă într-un ratat. Aici iubirea în sine pare a fi un act irațional.
Prozatorul Camil Petrescu își are originile în eseul „Noua structură și opera lui Marcel Proust”. Prust e ca și Balzac un moment tot atât de important, oferind o nouă direcție în literatură. …„ nu putem cunoaște nimic absolut, decât răsfrângându-ne în noi înșine, decât întorcând privirea asupra propriului nostru conținut sufletesc”-zice el referitor la roman.
În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” , „negreșit că trebuie să lămurim că dacă partea întâia a acestui roman e fabulație, e adică născocită de autor care nici nu era însurat și nici nu avea o familie pe vremea aceea și deci eroul Ștefan Gheorghidiu cu soția lui e pură ficțiune, în schimb, se poate afirma că partea a doua a cărții, aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de campanie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot eroului Gheorghidiu.” Pentru autenticitate ambele părți sunt scrise la persoana întâi. Romanul se rupe de proza tradiționalistă prin modernitatea stilului, prin autenticitatea dată de persoana întâi. Un cuplu de îndrăgostiți, Gheorghidiu și Ela, sunt aruncați în lumea burgheziei prin căpătarea unei moșteniri. Pompiliu Constantinescu arată că „Literatura dlui Camil Petrescu a urmărit insistent lupta sexelor simplificate în două entități contradictorii. Bărbatul reprezintă o conștiință intransigentă, un fel de absolut moral aplicat mai ales în iubire, femeia e un animal cochet, inferior sufletește, ispită a simțurilor și primejdie a echilibrului interior. În iubire dl Petrescu vede lupta a două esențe biologice. Bărbatul îți angajază într-o experență erotică întreaga personalitate, în timp ce femeia își oferă ca să să-și retragă elanul capricios al unei permanente funcții vegetative. Originalitatea sa se mișcă între acești doi poli variabili.” Este ceeace Eminescu spusese demult în „Luceafărul”, dar din alte unghiuri. Avem aici două drame, o dramă erotică a geloziei și una a războiului., un fel de roman al iubirii și altul al războiului. La terminarea războiului Gheorghidiu ne relatează: „A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe care aveam s-o mai petrec în permisie. I-am dăruit neveste-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung și m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanța. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț, la cărți… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul” Este moartea individului vechi intrat într-o nouă formă de evoluție. Camil Petrescu lasă cartea suspendată, dar într-o notă din subsolul romanului „Patul lui Procust”, reiese că „ sublocotenentul în rezervă Ștefan Gheorghidiu și-a găsit pedeapsa în fundul ocnei.
În „Patul lui Procust”, romanul se compune din scrisorile lui George Demetru Ladima adresate Emiliei și din cele două jurnale, unul mai voluminos al lui Fred Vasilescu și altul mai mic, al doamnei T. Biografia eroului principal se completează și se reconstituie postum din comentariile făcute pe marginea scrisorilor de către Emilia și Fred, fiecare din puncul lui de vedere. Ladima este intelectualul procustat de societate, cunoaște mizeria materială și umilințele potențaților politici, Nae Gheorghidiu aliat cu Vasilescu Lumânăraru pun la cale o manevră politică împotriva Brătienilor și se folosesc de Ladima să scoată un ziar, finanțat de ei, unde scrie articole fulminante și demască oligarhia financiară a timpului. După ce își ating scopul, cei doi, cer ziaristului încetarea campaniei, Ladima refuză și este concediat. Ladima întâlnește pe Emilia, artistă de mâna a doua și prostituată, pe care o divinizează. Până la urmă se sinucide misterios.
Nefiind un simplu joc de artificii, literatura lui Camil Petrescu a anticipat, întrucâtva, teatrul, poezia și romanul moderne . G. Călinescu spunea undeva că spiritul lui veșnic neliniștit este, în tot ce a scris, „ mereu încordat de atenție ca un cap de șopârlă.”
ION IONESCU-BUCOVU
Mulțumesc frumos dl Ion Ionescu Bucovu. Un articol foarte interesant.