Glasul iubirii

Versuri: Popescu Daniela Un glas lăuntric îl aud, Vorbește inima cu mine Eu tac și nu vreau sa o ascult! Că un Luceafăr arzi in noapte Pe cerul meu, cobori ușor, Nemuritor cu mândre raze În sufllet, adânc mă pătrunzi! La geam ușor, cobori cu o rază, Nu vreau să văd și nici să aud, Dar din sclipirea razei tale, Făptura tainică gingașă, Se prefăcu in chip de lut! Iubirea fu' atât de pură, Căci dintr-un zeu, Făcu un muritor de rând, Cu voce tainică divină, Tu la ureche îmi șoptești: -Iubirea mea, ochi căprui, Tu știi cât de mult, Eu te iubesc? ............ . Ahhh, tu mistic chip divin, Ce în odaie îmi pătrunzi, Suav, gingaș, gentil... Cu vorbe dulci...! -Tu crezi că eu Am sa îți ascult glasul iubirii? Prefa-te in miile de zări Și nu îmi dă de știre firii, Mergi iarăși la Hyperion... Și veșnic fi nemuritor! Nu îmi rupe inima in bucăți Să arunci cu ea in patru zări Eu sunt, un muritor de rând..! ,...................... Tânărul, auzind aceste vorbe, Cu suflet stasiat se aruncă în abis Dar, focul din suflet nu se stinse... Cu durere in suflet, mâniat, El, se aruncă, în mare...! Dar marea vălul își deschise, Din adâncul înspumat, Zeița frumuseții și iubirii AFRODITA Pe tânăr pe brațe îl cuprinse Și către țărm, pe brațe îl purta! Luceafăr blând, de zeii toți tu ești iubit! Căci strălucești in noapte Cu raza ta cea pură, prin valul înspumat, Și tandru ies din apă, obrazul să-i mi săruți! Și pentru asta, te-am salvat...! În dar, pentru făptura ta iubită, Acum, du-te la ea...! ............................. O, ce n-aș da.... să fie așa! Dar, scumpă Afrodita, De ce nu înțelegi? Că, ea nu mă mai vrea...? ............................... Auzind asta Afrodita fu' mirată, Cu glas duios voinicului ai spuse: Acum, mergi la făptura ta, iubită, Cu sărutări dulci fierbinți, In iubire sa vă contopiți, Căci pentru ea, ai renunțat Luceafar blând, la nemurirea ta! ............................. Luceafărul o asculta Tăcut, se întoarce la făptura lui iubită Pe țărmul îndepărtat, privirea își aruncă, Uimită ai fu' mirarea...! Cu părul răsfirat, privind la cerul înstelat, La un capăt de țărm, tăcută ea stătea De parcă...îl aștepta! In brațele amândouă o cuprinse, Cu buzele fierbinți de sărutări pătimașe, La pieptul lui o strânse....! Făptura lui cea draga, de iubire fu' răpită...! Și amândoi, de glasul iubirii, În mrejele fericirii se contopiră! Iubirea e mai de preț că nemurirea!

Revista Taifas literar

Glasul iubirii

Răspunsuri