Ceea ce este cel mai modern în vremurile noastre se dovedește adesea cel mai arhaic. (GuyDavenport)

      Un punct dureros în istoria suprarealismului, este întâlnit de poeții "Grupului de la Paris" (1) care la început au difuzat elogii  lui Giorgio de Chirico ca fiind inventatorul unei abordări revoluționare a picturii, doar pentru a-l denunța ca trădător al cauzei lor, doar câțiva ani mai târziu. Dezamăgirea profundă cauzată de decăderea din grație, în jurul anilor 1924–25, pe care André Breton o exprimă în eseul său de pionierat despre suprarealismul vizual, "Le Surréalisme et la peinture", este un martor al marilor emoții culturale care stau la baza dezbaterilor estetice ale vremii. Cu toate acestea, este posibil că suprarealiștii să-l fi înțeles greșit, de la bun început pe De Chirico, și că acele elemente ale artei sale la care a început să  renunțe la mijlocul anilor 1920, să fi fost marginale pentru ceea ce putea fi văzut ca proiectul său inițial, acela al reactivării mitului antic, în perioada modernă.  
    Alegerea lui De Chirico pentru panteonul suprarealist, a fost cu siguranță facilitată de cel mai important critic al avangardei timpurii, Guillaume Apollinaire, care devine prieten cu artistul italian (și cu fratele său muzician și poet, Savinio).  În timpul primei șederi la Paris, îi oferă idei de titluri pentru imagini și îl sprijină în recenziile expozițiilor din 1913 și 1914.  Un an sau doi mai târziu, la una dintre acele legendare agape de sâmbătă, pe care Apollinaire le-a ținut în apartamentul său  de pe bulevardul Saint-Germain,  André Breton, la acea vreme un tânăr student în medicină, a întâlnit pentru prima dată pânzele lui De Chirico, înghesuite pe fondul numeroaselor noutăți acumulate  de  gustul eclectic al lui Apollinaire.  Breton a succombat dintr-o dată vrajii lor hipnotice, „de mare profunzime pe orizontul mental” .
 

 
   Devotamentul lui Breton pentru arta misterioasă a lui De Chirico era profundă, iar valoarea superlativă pentru tablouri precum "The Child's Brain" (1914) sau "Enigma of a Day" (1914) a influențat o întreagă generație de artiști suprarealiști.   Putem ghici că prestigiul de care s-a bucurat Apollinaire în ochii lui Breton, a ajutat la accelerarea interesului acestuia din urmă pentru De Chirico.  Elementul cel mai semnificativ în aprecierea sa este faptul că el asociază ciudățimea stilului lui De Chirico cu acea caracteristică a modernismului, capacitatea de a surprinde: „Surpriza este cel mai modern dispozitiv la care se poate recurge pentru a descrie fatalul caracter al lucrurilor moderne".
   Nu este greu de văzut de ce tehnica lui De Chirico de juxtapunere extravagantă a impresionat atât de mult generația suprarealistă din anii 1920. Breton era mai ales dependent de astfel de surprize, trăindu-le drept corelative vizuale cu imaginea verbală, uimitoare, pe care o admira la scriitori precum Lautréamont și Apollinaire. În eseul său, despre Giorgio de Chirico (publicat pentru prima dată în 1920), Breton pune în prim-plan noua mitologie, care este în proces de a fi creată de sensibilitatea poetică modernă, identificându-l pe De Chirico drept exponentul principal al unui proces de creare de mituri conceput pentru a re-evalua percepțiile de bază ale timpului și spațiului ”.  De acum, scrie el, o lumină specială va cădea asupra unor obiecte de cult precum statuia publică și manechinul croitorului.
   

 
"Domnul Giorgio de Chirico tocmai a achiziționat o mănușă de cauciuc roz, una dintre cele mai impresionante piese de marfă oferite la vânzare. Odată copiată de artist, este destinată să facă lucrările sale viitoare și mai emoționante și mai temătoare decât imaginile pe care le-a produs în trecut. Și dacă cineva îl întreabă despre teroarea pe care ar putea-o provoca această mănușă, el schimbă imediat subiectul cu cel al periuțelor de dinți și mai terifiante, care au fost concepute recent de stomatologie, cea mai recentă și poate cea mai practică dintre toate artele" .

    S-ar părea că, în timp ce simțea puterea operei lui De Chirico, Apollinaire a fost mai puțin înclinat să înțeleagă misterele sale profunde, și prefera să se refugieze în aluzii ironice la trăsăturile sale de suprafață și, la cele care ar putea fi categorisite atât modern cât și ciudat. Există dovezi că, în cele din urmă, Apollinaire s-a simțit inconfortabil în ceea ce privește artistul italian, așa cum mărturisește  în scrisori pe care le-a scris de pe front, în 1915, în care glumește despre portretul pe care De Chirico îl pictase poetului francez, un an mai devreme, numindu-l „ portetul - țintă". Pictura (intenționată a ilustra "Et Moi aussi je suis peintre" a lui Apollinaire), înfățișează poetul în profil, cu un cerc marcat pe cap, care - spre încântarea ulterioară a suprarealiștilor - corespundea poziției din craniul poetului unde urma să poarte un disc de piele de protecție, după rana sa, căpătată de la un șrapnel  în 1916.  

                                 Carra

Nicăieri nu este angajamentul suprarealist față de această mitologie, explicat mai articulat, mai extravagant, decât în meditațiile programatice ale capodoperei "Le Paysan de Paris" din 1926 de Louis Aragon (2). Insistând pe necesitatea legăturii dintre fantezie și realitatea concretă, Aragon se războiește interminabil cu conținutul vitrinelor din Passage de l'Opéra, găsind în acumulările lor incongruente de pălării înalte, ștampile poștale și bastoane de mers pe jos - un fel de arheologie a inconștientului contemporan și o implicită rețea de aluzii poetice.
      Hoinărind prin aceste paralelisme arbitrare, el se scaldă în lumina verzuie a arcadelor, acel habitat privilegiat al homeleșilor și acolo își găsește gândurile dizolvându-se în ceea ce el numește „vertijul modernului”.

                         Carra

   Până în 1915 îl găsim pe Giorgio de Chirico la Paris, unde continuă a lucra fără ca numele său să aibă dealtfel o prea mare rezonanţă. Perioada cea mai intersantă pentru arta lui este, neîndoielnic, aceea ce coincide cu prezenţa sa la Ferrara, unde indeplineşte obligaţiile militare ca sedentar, în spatele frontului, continuând deci să picteze. Aici se cristalizează „pictura metafizică" a lui Giorgio de Chirico și tot aici intervine contractul cu Carlo Carra.
   Obişnuit cum era cu stilul polemic futurist și cu expunerea zgomotoasă a opiniilor, Carra nu va întîrzia să-şi dea seama de valoarea experienței lui De Chirico şi ca atare nu va întîrzia nici să o teoretizeze. Va scrie Carra mai tîrziu, în 1919, în Pittura metafisica: „Lucrurile obişnuite" sînt acelea care acţionează asupra sufletului nostru în acel mod benefic care atinge culmea extremă a graţiei şi cine le abandonează se prăbuşeşte în mod inevitabil în absurd, adică în nimic, din punct de vedere fie plastic fie spiritual. (...) "Lucrurile obişnuite" sînt acelea care relevă acele forme de simplitate care se zice că ar fi un stadiu superior al fiinţei, care constituie tot fastul secret al artei". Trecerea lui Carra de la futurism la pictura metafizică a avut, prin ricoşeu, ca efect şi atragerea atenției asupra operei lui Giorgio de Chirico, care deja în 1916 la Ferrara intrase în atenția lui Filippo de Pissis, primul critic italian care s-a preocupat de „pictura metafizică".
                             Carra

    Deja în acest interval pictură lui De Chirico era pe deplin cristalizată, în datele sale esenţiale prefigurându-se și unele date de perspectivă. Din 1917 datează Muzele neliniştite, în care roșul sângeriu al faţadei clădirii, ce închide în depărtare uriaşa scenă formată de piaţă, intăreşte impresia de solitudine degajată de formele curioase ale manechinelor-statui din primul plan. Un mister al amurgului, al nopţii, al depărtării vegheată de figuri stranii — iată sentimentul degajat de lucrarea menţionată şi nu numai de ea. Deja în intervalul elaborării Muzelor neliniştite, critica începuse să se intereseze de Giorgio de Chirico. În 1918,  în Tempo, Roberto Longhi îi dedică lui De Chirico un articol nu tocmai elogiativ, fapt pus la inimă de artist care nu va mai vedea în viitor în opiniile cunoscutului critic, chiar favorabile, decât incercări de a-i crea daune morale şi, implicit chiar materiale. Opiniile puţin favorabile exprimate atunci asupra picturii metafizice au avut în viziunea lui Giorgio de Chirico aerul unui complot organizat. Iată-l deci pe leader-ul "picturii metafizice" răspunzând "cruciadei" prin cruciadă și respingând cu obstinaţie pe Breton, Eluard, Desnos, pe toţi suprarealiştii, vinovaţi de a se fi inspirat de opera lui şi apoi de o fi lăsat în plata domnului. Nimeni - declară De Chirico -„nu a înţeles nimic din pictura mea", şi pentru a plăti poliţele prezumtivilor boicotatori stabileşte și el un tabel de preferinţe. Cap de afiş, în ordinea artiştilor talentaţi preferaţi, este Romano Gazzera ; urmează în ordine ,,Kazikis, Picasso, Derain, De Pissis, Annigoni, Aldo Carpi şi fraţii Bueno".  De prisos să spunem că printre aceste nume sunt destule care nu au avut nici un fel de rezonanță.    

  Suportul suprarealiștilor pentru De Chirico s-a prăbușit treptat până în 1926,  acest lucru a fost semnalat public când a fost tipărită o reproducție a artistului "Orestes and Electra" (1923) în "La Révolution surréaliste No.. 6 "(3) ca ilustrare a eseului lui Breton, Le Surréalisme et la peinture: imaginea a fost ostentativ bifată cu un X. La rândul său, De Chirico a afirmat în "Memoriile" sale că suprarealiștii nu au înțeles niciodată opera sa numindu-i „conducătorii imbecilității moderniste”. Faptul curios este că, deși separarea a fost totală și neiertătoare, picturile  lui De Chirico urmau să bântuiască imaginația  fiecărui artist suprarealist, de după aceea. Poate că o explicație pentru profunzimea pasiunii lor frustrate este că, de-a lungul timpului, suprarealiștii au idolizat o himeră sau ceva pe care l-au interpretat greșit. Este adevărat că, de la bun început, De Chirico a îmbrățișat enigma (motto-ul „ET QUID AMABO NISI QUOD AENIGMA EST?” apare într-un autoportret din 1911): totuși, această enigmă a apărut nu atât din gustul pentru curiozitatea absurdă a modernității - de exemplu: ochelarii întunecați, firmele magazinelor, manechinele croitorului - ci de la revelația  prăpastiei abisale care separă realitatea contemporană de epoca de aur a antichității. Adevărata fixație a lui De Chirico nu a fost pentru mănuși de cauciuc, ci pentru narațiunile ancestrale ale mitologiei clasice, pe care mănușile de cauciuc nu le-ar putea înțelege niciodată - decât în măsura în care acestea ar putea servi pentru a manipula un cadavru, prea rece pentru a fi reînviat.

__________________

(1) În 1922  se constituie la Paris  "grupul suprarealist" (André Breton, Louis Aragon, Phillipe Soupault, Paul Éluard, Bernard Peret etc.)  

(2) Paysan de Paris este o lucrare a lui Louis Aragon publicată de Éditions Gallimard în 1926 și dedicată pictorului suprarealist André Masson. Cartea este formată din patru texte: „Prefata unei mitologii moderne”, „Pasajul operei”, „Sentimentul naturii la Buttes-Chaumont” și „Visul țăranului”.
(3) Este cea mai cunoscută și cea mai importantă revistă suprarealistă fondată în 1924. Revoluția suprarealistă este de-a lungul a cinci ani creuzetul care va dezvolta marile teme ale mișcării suprarealiste . Va lansa doar 12 numere între 1 decembrie 1924 și 15 decembrie 1929. 

 
Adrian Grauenfels -  text si traduceri
surse:  
Roger Cardinal
Internet, wikipedia
Arta Metafizica 
Cuvânt Înainte - Grigore Arbore la cartea "George de Chirico"- Memorii - Editura Meridiane

 

                                    Italo Calvino - Arta ficțiunii

 

Știți unde s-a născut scriitorul Italo Calvino? În Santiago de Las Vegas, o suburbie a Havanei - Cuba, la 15 oct 1923. Tatăl, Mario, era agronom în America de Sud iar mama, Eva, o botanistă născută în Sardinia - Italia. Părinții se întorc cu noul lor născut în Liguria. Micul Calvino crește între San Remo, la mare (tatăl conducea o seră cu flori) și casa lor de la țară aflată între dealuri, unde tatăl său experimenta creșterea de grapefruit și avocado. 

      Tânărul Calvino studiază la San Remo și apoi se înscrie la secția de agricultură a Universității din Torino unde rezistă până la primul examen. Când Germania ocupă Liguria și tot nordul Italiei ( războiul al II-lea mondial ) - Calvino și un frate mai tânăr, de 16 ani, evadează din fața fasciștilor și se alătură partizanilor.  
      Aici Calvino începe să scrie, mai ales despre experiențele sale în timp de război. Publică povești ici și colo, în timp ce își termină studiile universitare pe care le transferase la literatură. În acest an scrie prima sa nuvelă "Poteca cuiburilor de păianjen" pe care o oferă la concurs Editurii Mondadori, care o respinge. În schimb, Cesare Pavese îl remarcă pe Calvino și îl recomandă la Torino editorului Giulio Einaudi care îl acceptă pentru o relație amicală, care va dura toată viață. Nuvela "Poteca cuiburilor de păianjen" apare în 1947, anul în care Calvino își completează studiile universitare.  În anul 1949 romanul "Ultimul vine corbul" îi aduce recunoaştere şi un deosebit succes. 

      După război, literatura italiană se ocupă intens cu politica și implicit, Torino, un oraș puternic industrializat, devine un focar intelectual. Calvino se înscrie în Partidul Comunist Italian și este numit  reporter la firma de automobile FIAT. Următoarea nuvelă semnată de Calvino (Vicontele înjumătățit)  apare în 1952 . Nuvela scrisă în 1951, în numai 30 de zile (Îl Visconte dimezzato) ii conferă lui Calvino descoperirea genului de fabulă  alegorică modernă. El împleteşte cu talent elementele fabulei clasice cu fantezia imaginativă. Ca un frate Grimm modern, Calvino colindă Italia şi culege 200 din cele mai frumoase poveşti populare ale limbii italiene. Mai târziu scoate o serie de cărticele pentru noi autori, numite "Fise". Imediat aceste scrieri minore sunt lăudate de critica locală care aplaudă demisia sa din partidul comunist în 1956, ca un protest la invazia Uniunii Sovietice în Ungaria.   
     Tot în anul 1956 Calvino publică o importantă colecție de folclor italian. Anul următor ne va aduce "Baronul din copaci" iar în 1959 "Cavalerul inexistent". 

      În 1964 vizitează ţara sa natală Cuba şi îl întâlneşte pe Che Guevara. Realizează un interviu cu idolul său literar: Ernest Hemingway. 

     În 1967 se mută cu familia la Paris, iar în 1968 invitat de Raymond Queneau aderă la grupul Oulipo, grup experimental la care participau şi Georges Perec, Claude Levi-Strauss şi Barthes. Cei trei au influenţat puternic operele sale ulterioare.

Vor urma "Cosmicomics" și în 1979 antinuvela "Dacă într-o noapte de iarnă un călător". Ultimele sale lucrări publicate sunt "Mr. Palomar" (1983) și o colecție de povestiri: "Iubiri dificile" în 1984. Moare în 1985 la Sienna după un accident vascular. 

     După moartea lui Italo Calvino, în septembrie 1985, John Updike a comentat: „Calvino a fost un geniu, precum și un scriitor de geniu. El a dus ficțiunea în locuri noi, în care nu a fost niciodată înainte și a revenit la izvoarele fabuloase și antice ale narațiunii". La acea vreme Calvino era un scriitor italian eminent, influența romanelor și poveștilor sale fantastice trecând mult dincolo de Mediterană. Cu ani înainte, "The Paris Review" comandase un interviu cu Calvino, realizat de William Weaver, traducătorul său în engleză, pentru multă vreme. Nu a fost niciodată terminat , deși Weaver l-a rescris mai târziu, ca o amintire postumă.  Mai există un interviu înregistrat cu Calvino (produs și regizat de Damien Pettigrew și Gaspard Di Caro) și un artcol de amintiri a lui Pietro Citati, criticul italian.   ( *)

 Ceea ce urmează  - este un colaj, un portret realizat prin prisma celor care l-au cunoscut de aproape.
        

William Weaver:
     L-am cunoscut pentru prima dată pe Italo Calvino într-o librărie din Roma, cândva în primăvara anului 1965 - îmi amintesc, purtam amândoi niște costume ușoare. Locuiam la Roma de mai bine de un deceniu. Calvino se întorsese în oraș doar cu puțin timp înainte, după o lungă perioadă la Paris. El m-a întrebat brusc - (nu a fost niciodată un bărbat care să piardă timpul pe introduceri sterile) - dacă aș dori să traduc ultima sa carte,"Cosmicomics". Deși nu l-am citit, am spus imediat că da. Am luat o copie înainte de a părăsi magazinul și ne-am înțeles să ne vedem câteva zile mai târziu. Locuia cu familia într-un apartament mic, recent modernizat, în cartierul medieval al orașului, lângă Tibru. La fel ca alte locuințe ale lui  Calvino, pe care aveam să le cunosc mai târziu, apartamentul acela mi-a dat impresia că este mobilat destul de puțin; îmi amintesc de zidurile albe severe, de lumina soarelui care te inunda. Am vorbit despre cartea pe care o citisem între timp. Am aflat că el a încercat deja - dar a concediat un traducător în engleză și am vrut să aflu motivul demiterii colegului meu. Indiscret, Calvino mi-a arătat corespondența. Una dintre poveștile din volum a fost numită „Fără culori”. Cu un exces de originalitate greșită, traducătorul a intitulat piesa „În alb și negru”. Scrisoarea de demitere a lui Calvino arăta că alb-negru sunt și ele culori. Am acceptat să iau lucrarea. Prima mea traducere din Calvino a avut o istorie dificilă. Redactorul american care a comandat-o și-a schimbat locul de muncă imediat ce am terminat traducerea și, la sfatul meu nefericit, Calvino l-a urmat la noua sa firmă. Dar chiar atunci redactorul s-a sinucis, noua editură a refuzat "Cosmicomics", vechea casă nu ne-a primit înapoi, iar cartea a fost abandonată. A fost respinsă și de alți editori, până când Helen Wolff de la Harcourt Brace Jovanovich a acceptat-o, începând astfel asocierea îndelungată a lui Calvino cu acea editură. Cartea a primit recenzii strălucitoare și a câștigat Premiul Național de Carte pentru traduceri. Din 1966 până la moartea lui, nu a fost aproape niciun moment în care nu am tradus (sau ar fi trebuit să traduc) ceva de la el. Uneori, el mă suna și  îmi cerea să traduc câteva pagini de text cu o maximă viteză  - o declarație pe care trebuia să o facă pentru un program de televiziune canadian, sau o mică introducere la o carte despre conducte. Îi plăceau comenzile ciudate: "Castelul destinelor încrucișate"  (1969) s-a născut ca un comentariu la un pachet de cărți de tarot renascentiste. Cu Calvino trebuia cântărit fiecare cuvânt. Ezitam minute întregi asupra celui mai simplu cuvânt - bello (frumos) sau cattivo (rău). Fiecare cuvânt trebuia verificat. Când traduceam "Orașele Imaginare", obligam oaspeții mei din weekend  să asculte povestea unui oraș sau două, citite cu voce tare.

      Scriitorii nu-i prețuiesc neapărat pe traducătorii lor și am avut ocazional senzația că Italo Calvino ar fi preferat să își traducă singur cărțile. În anii de mai târziu, îi plăcea să vadă șpalturile traducerii; dorind să  facă schimbări - în engleza lui. Modificările nu erau neapărat corecturi ale traducerii; mai curând erau revizii, modificări ale propriului său text. Engleza lui Calvino era mai mult teoretică decât idiomatică. Avea și un mod de a se îndrăgosti de cuvintele străine. Cu traducerea "Domnului Palomar", el a dezvoltat o idee asupra cuvântului feedback. El a continuat să însereze cuvinte în text iar eu am continuat să le îndepărtez cu tact. Nu puteam să-i explic clar că expresiile  "charisma, input,  bottom line, sau feedback", oricât de frumoase păreau pentru urechea italiană, nu erau potrivite într-o lucrare literară în limba engleză. 

      Într-o după-amiază de august, în 1982, am șofat spre casa de vară a lui Calvino - o vilă modernă, încăpătoare, într-un complex rezidențial din Roccamare, pe coasta mării toscane, la nord de Grosseto. După ce am făcut un schimb de saluturi, ne-am așezat în scaune mari și confortabile, pe terasa umbrită. Marea nu era vizibilă, dar o puteam simți prin aerul înțepător, cu parfum de pin. Calvino, de cele mai multe ori, nu era vorbăreț și nici deosebit de sociabil. Prefera să se vadă cu aceiași prieteni vechi, unii dintre ei colegi de la Einaudi. Deși ne cunoșteam de douăzeci de ani, ne vizitam  reciproc și lucram împreună, nu ne făceam niciodată confidențe. Într-adevăr, până la începutul anilor ’80 ne-am adresat reciproc cu nume formale;
l-am numit Signor Calvino și el mă numea Weaver, fără să știe că urăsc să fiu apelat  cu prenumele meu. Chiar și după ce am trecut pe termeni de prenume, când îmi telefona, puteam simți o pauză înainte de „Bill?”, El murea să mă cheme Weaver ca în trecut. Nu vreau să dau impresia că nu putea fi prietenos. Alături de tăcerile sale, îmi amintesc de râsul lui, adesea stârnit de vreun eveniment din munca noastră comună. Și îmi amintesc de un cadou pe care mi l-a oferit, o mică publicație elegantă despre un tablou restaurat recent de Lorenzo Lotto din biserica Sfântul Ieronim. În interior, Calvino scrisese: „Pentru Bill, traducătorul în chip de sfânt.” Totuși, gândindu-mă la fraza asta, m-am simțit oarecum un intrus.

  Calvino - Gânduri înaintea unui interviu 

    În fiecare dimineață îmi spun: Astăzi trebuie să fiu productiv - și atunci se întâmplă ceva care mă împiedică să scriu. Azi . . . ce zi este.. ce trebuie să fac astăzi? Oh, da, ar trebui să vină să mă ia la interviu. Mă tem că romanul meu nu va avansa nici un singur pas înainte. Se întâmplă întotdeauna ceva. În fiecare dimineață știu deja că voi pierde toată ziua. Întotdeauna este ceva de făcut: du-te la bancă, la poștă, să plătești facturi. . . întotdeauna ceva încurcături birocratice cu care am de-a face. În timp ce sunt afară, fac, de asemenea, corvezi cum ar fi cumpărăturile zilnice: cumpăr pâine, carne sau fructe. În primul rând, cumpăr ziare. Odată cumpărate, omul începe să citească imediat ce se întoarce acasă - sau cel puțin se uită la titluri pentru a se convinge pe sine că nu este nimic demn de citit. În fiecare zi îmi spun că citirea ziarelor este o pierdere de timp, dar atunci. . . Nu pot renunța la ele. Sunt ca un drog. Pe scurt, doar după-amiază stau la biroul meu, care este întotdeauna scufundat în scrisori care așteaptă răspunsuri, nici măcar nu știu de cât timp și acesta este un alt obstacol care trebuie depășit.  
   Până la urmă ajung să scriu și apoi încep adevăratele probleme. Dacă încep ceva de la zero, acesta este cel mai dificil moment, dar chiar dacă este ceva început cu o zi înainte, ajung întotdeauna într-un impas unde trebuie depășit un nou obstacol. Și abia după-amiază târziu încep să scriu propoziții, să le corectez, să le acopăr cu ștergeri, să le corectez și să le rescriu. În acel moment, telefonul sau soneria de la uşă sună de obicei și iată un prieten, un traducător sau un intervievator. Vorbind despre  interviul de azi. . . Nu știu dacă voi avea timp să mă pregătesc. Aș putea încerca să improvizez, dar cred că un interviu trebuie pregătit din timp pentru a suna spontan. Rareori un intervievator pune întrebări la care nu te aștepți. Am acordat multe interviuri și am ajuns la concluzia că întrebările arată întotdeauna la fel. Aș putea da întotdeauna aceleași răspunsuri. Dar cred că trebuie să-mi schimb răspunsurile, deoarece cu fiecare interviu ceva s-a schimbat fie în interiorul meu, fie în lume. Un răspuns care a fost corect prima dată poate să nu fie din nou corect la al doilea. Acesta ar putea fi baza unei cărți. Mi se oferă o listă de întrebări, întotdeauna la fel; fiecare capitol ar conține răspunsurile pe care le-aș da în diferite momente. Schimbările ar deveni apoi itinerariul, povestea pe care o trăiește protagonistul. Poate în acest fel aș putea descoperi câteva adevăruri despre mine. Dar trebuie să mă întorc acasă - se apropie timpul pentru interviu.
Doamne ajută-mă!  

Interviatorul sosește:  

- Ce loc ocupă delirul în munca dumneavoastră?

 Calvino:

- Delirul? . . . Să presupunem că răspund, sunt întotdeauna rațional. Orice aș spune sau scriu, totul este supus rațiunii, clarității și logicii. Ce  credeți despre mine? Ați crede că sunt complet orb, când vine vorba de mine, un fel de paranoic? Dacă pe de altă parte aș răspunde, ah, da,  sunt delirant - scriu mereu ca și cum aș fi în transă (nu știu cum de scriu astfel de lucruri nebunești), aș fi considerat fals, jucând un personaj nu prea credibil. Poate că întrebarea de la care ar trebui să pornim este de la ceea ce eu pun în ceea ce scriu. Răspunsul meu: mi-am pus rațiunea, voința, gustul, cultura din care fac parte, dar, în același timp, nu pot controla, să spunem nevroza mea, sau ceea ce am putea numi delir.
  
Interviatorul

 -Ce visați? Va interesează Jung sau poate Freud?    

Calvino:

-După ce am citit "Interpretarea Viselor" lui Freud, m-am dus la culcare. Am visat. În dimineața următoare am putut să-mi amintesc perfect visul, așa că am putut să aplic metoda lui Freud în visul meu și să o explic până în ultimul detaliu. În acel moment am crezut că o nouă eră începe pentru mine; din acel moment visele mele nu ar mai păstra niciun secret. Nu s-a întâmplat. Aceasta a fost singură dată când Freud a luminat vreodată întunericul din subconștientului meu. Din acel moment am continuat să visez așa cum am făcut-o înainte. Dar visele, le uit, sau dacă pot să mi le amintesc, nu înțeleg nici măcar primele lucruri despre ele. A explica natura viselor mele nu ar satisface un analist freudian, ci unul jungian. L-am citit pe Freud pentru că îl consider un scriitor excelent. . . un scriitor de cărți polițiste care poate fi consumat cu mare pasiune. Am citit și Jung, care este preocupat de lucruri de mare interes pentru un scriitor, precum simboluri și mituri. Jung nu este un scriitor la fel de bun ca Freud. Dar, oricum, mă interesează amândoi.

 Interviatorul

     -Imaginile zeiței Fortuna și ale întâmplării reapar destul de frecvent în ficțiunile dvs., de la amestecarea cărților de tarot, până la distribuirea  întâmplătoare a manuscriselor. Noțiunea de șansă joacă un rol în compoziția operelor dvs?  

Calvino

   -Cartea mea despre cărți de ghicit , "Castelul destinelor încrucișate" , este cea mai calculată carte din tot ce am scris. Nimic din ea nu este lăsat la voia întâmplării. Nu cred că șansa poate juca un rol în literatura mea.  

 
Interviatorul  

   -Cum scrii? Care este actul practic al scrisului? 

Calvino

    -Scriu de mână, făcând multe, multe corecții. Aș zice că anulez mai mult decât scriu. Trebuie să vânez cuvinte când vorbesc și am aceeași dificultate când le scriu. Apoi fac o serie de completări, interpolări, pe care le scriu cu litere minuscule. Vine un moment în care eu nu pot citi scrisul meu de mână, așa că folosesc o lupă pentru a descoperi ce am scris. Am două scrisuri  de mână, diferite. Unul este mare, cu litere destul de mari - de exemplu O care are o gaură mare în centru. Această este mâna pe care o folosesc când copiez sau când sunt mai sigur de ceea ce scriu. Cealaltă mână corespunde unei stări mentale mai puțin sigure  și este foarte mică - aici "o" arată ca niște puncte. Acest lucru este foarte greu de descifrat, chiar și pentru mine. Paginile mele sunt întotdeauna acoperite cu linii de anulare și revizii. A fost o perioadă în care am făcut o serie de schițe scrise de mână. Acum, după prima ciornă, textul scris de mână și complet canibalizat, încep să-l scriu la mașină , descifrând pe măsură ce îl transcriu. Când recitesc în cele din urmă (tipografia) ce am dactilografiat, descopăr un text complet diferit pe care îl revizuiesc adesea, în continuare. Apoi fac alte multe corecții. În fiecare pagină, încerc mai întâi să îmi fac corecțiile cu o mașină de scris; apoi corectez  mai mult cu mâna. Adesea, pagina devine atât de imposibil de citit încât o butonez pentru a doua oară. Îi invidiez pe acei scriitori care pot scrie fără a corecta.

Interviatorul  

     -Lucrați zi de zi sau numai în anumite zile și ore?  

Calvino

     -În teorie, mi-ar plăcea să lucrez în fiecare zi. Dar dimineața, inventez toate scuzele posibile pentru a nu funcționa: trebuie să ies, să fac niște cumpărături, să cumpăr ziarul. De regulă, reușesc să pierd timpul dimineața, așa că sfârșesc așezat la scris după-amiaza. Sunt un scriitor în timpul zilei, dar, deși pierd dimineața, am devenit un scriitor de după-amiază. Aș putea scrie noaptea, dar când o fac, nu dorm. Așa că încerc să evit asta.   

Interviatorul  

    -Aveți întotdeauna o sarcină stabilită, ceva anume la care decideți să lucrați? Sau aveți diverse planuri care se întâmplă simultan?

Calvino

      -Am întotdeauna o serie de proiecte. Am o listă de aproximativ douăzeci de cărți pe care mi-ar plăcea să le scriu, dar va veni momentul când voi decide să scriu "cutare carte". Sunt doar un romancier ocazional. Multe dintre cărțile mele sunt alcătuite din texte scurte colectate împreună, nuvele, sau altfel, sunt cărți care au o structură de ansamblu, dar sunt compuse din diverse texte. Construirea unei cărți în jurul unei idei este foarte importantă pentru mine. Îmi petrec foarte mult timp construind o carte, făcând contururi care în cele din urmă se dovedesc fără nici un folos. Le arunc. Ceea ce determină cartea este scrisul, materialul care se află de fapt pe pagină. La început sunt foarte lent. Dacă am o idee pentru un roman, găsesc fiecare pretext imaginabil pentru a nu lucra la el. Dacă fac o carte de povești, din texte scurte, fiecare are timpul său de pornire. Chiar și cu articole, sunt lent în a le demara. Chiar și cu articole pentru ziare, de fiecare dată am aceleași probleme în a le începe. Odată ce am început, atunci pot fi destul de rapid. Cu alte cuvinte, scriu repede, dar am perioade imense de gol. Este ca în povestea marelui artist chinez - împăratul i-a cerut să deseneze un crab, iar artistul a răspuns: Am nevoie de zece ani, o casă grozavă și douăzeci de slujitori. Au trecut cei zece ani și împăratul i-a cerut desenul crabului. Mai am încă doi ani, a spus el. Apoi a cerut încă o săptămână. Și în cele din urmă și-a ridicat stiloul și a făcut un crab într-o clipă, cu un singur gest rapid, precis. 

Interviatorul

     -Începeți cu un grup mic de idei fără legătură sau cu o concepție mai mare pe care o completați treptat?

 
Calvino

     -Plec de la o mică idee sau imagine , apoi o lărgesc. Așa s-au născut "Orașele imaginare"  sau invizibile,  (1972) o colecţie de texte scurte dedicate unor oraşe fictive. Este considerat modelul de proză în versuri despre care autorul declară:

"este un spaţiu în care cititorul trebuie să intre, să se vânture, să se piardă ca spre sfârşit să-şi găsească singur ieşirea la lumină."

Iata câteva pagini din carte:

Memoria.

Celui ce călăreşte prin ţinuturi sălbatice i se face dor de un oraş. Ajunge la Isidora, unde palatele au scări în spirală, unde se fabrică ocheane şi viori meşteşugite, unde când străinul şovăie între două femei, întâlneşte o a treia.

Isidora este cetatea visurilor lui. Cu o deosebire, oraşul visat îl conţine pe el tânăr, la Isidora drumeţul ajunge la o vârstă înaintată. În piaţă  există un zid al bătrânilor, el s-a aşezat acolo în rând cu ei. Dorinţele au şi devenit amintiri. 

Zobeide

Oameni au visat că văd o femeie care aleargă noaptea despletită printr-un oraş necunoscut. Au visat că o urmăresc şi tot alergând, fiecare pe rând au pierdut-o. După vis, s-au dus să caute acel oraş; nu l-au găsit, dar s-au găsit între ei; au hotărât să construiască oraşul din vis.Fiecare a refăcut traseul parcurs, a rânduit spaţiile şi zidurile dar altfel, ca femeia să nu le mai poată scăpa. Acesta este oraşul Zobeide, oamenii s-au aşezat aşteptând să se repete scena.

Dar scena nu s-a mai repetat. Străzile erau acum folosite ca să ajungi la lucru, la piaţă, veneau noi veniţi şi se aşezau în oraş, primii veniţi nu înţelegeau ce-i atrage pe aceşti oameni la Zobeide, oraşul ăsta urât, capcana asta.

Octavia

Octavia este oraşul păianjen.O prăpastie între doi munţi abrupţi, oraşul st ă  peste hăuri, legat de creste prin funii, lanţuri şi pasarele. Mergi pe scânduri, ţinându-te de plasa de cânepă. Sub tine sute de metri dedesubt nu se află nimic, mai trece câte un nor răzleţ. Aceasta este temelia oraşului. O plasă care este şi punte şi suport. Totul atârnă dedesubt: scări de funie, hamace, terase în formă de bărcuţă , burdufuri de apă, coşuri legate de sfori, trapeze şi cercuri de jucărie. Lampadare. Peste abis viaţa locuitorilor este mai nesigură decât cea din alte oraşe. Ei ştiu că plasa nu poate ţine mult.

Ochii

Dispoziţia privitorului dă  oraşului forma sa. Există Zemrude de sus şi Zemrude de jos.  De jos în sus vei cunoaşte pervazuri, perdele-n vânt, fântâni arteziene. Cu bărbia în piept, cu unghiile înfipte în podul palmei  privirile vor mătura rigole, canale, oase de peşti, hârtii. Nu se poate spune care aspect al oraşului este mai adevărat, dar se ştie că locuitorii din Zemrude de sus afundându-se în Zemrude de jos, găsesc dimineaţa proasta dispoziţie din ziua precedentă , scrijelită la picioarele zidurilor. Pentru toţi, mai devreme sau mai târziu vine ziua în care coborâm privirea de la streşini dea lungul burlanelor şi nu mai izbutim să o desprindem de caldarâm. Ochii sfredelesc pe sub pivniţe, pe sub temelii, prin canale. 

Comerţul 

Barca legată, ancorată la Eufemia cu o încărcătură de ghimbir şi bumbac va ridica pânzele cu chila plină de fistic şi mac, iar caravana care a descărcat nucşoară şi stafide îşi leagă  baloturile pentru întoarcere, pline cu muselină  aurită. La Eufemia nu se vine doar pentru comerţ, ci şi pentru că, noaptea la focuri, aşezaţi pe saci sau butoaie pentru fiecare cuvânt rostit - lup, soră , comoară, bătălie, râie, ibovnică, fiecare îşi spune povestea lui cu lupi, cu surori, cu comori, cu râie, cu ibovnici, cu  bătălii. Iar tu ştii că, în lungul drum care te aşteaptă, pentru a rămâne treaz în legănarea cămilei sau a corăbiei începi să-ţi înşiri toate amintirile, una câte una, lupul tău va fi  preschimbat în alt lup,sora ta în altă soră, bătălia ta în alte bătălii, la întoarcerea din Eufemia, cetatea în care amintirile se schimbă la fiecare solstiţiu.

Cerul

Cine ajunge la Tecla nu vede un oraş ci un enorm şantier. Grilaje, punţi, sfori, instalaţii de ridicat găleţi, bidinele şi îngrădituri de scânduri. Călătorul întreabă: de ce durează atât de mult construcţia oraşului?

- Ca să nu înceapă năruirea. 

Lucrătorii se tem că odată scoase schelele, oraşul are să se dărâme şi se va face bucăţi.

- Şi nu numai oraşul...

Dacă tragi cu ochiul printr-o gaură   de gard vezi că macarale ridică alte macarale, structuri proptesc alte structuri, bârne sprijină bârne.

- Ce sens are construcţia se miră călătorul, ce rost este să construieşti un oraş dacă nu este oraş, unde este planul?

- Ţi-l vom arăta când se termină ziua, acum nu ne putem opri, răspund constructorii. Munca încetează la apus. Coboară noaptea cu cerul ei înstelat. 

- Iată proiectul, spun ei.

**

     Avem în această  minunată carte o declaraţie de dragoste făcută culturii urbane atacată de entropie şi de năravurile umane. Calvino nu scrie un roman, nu un eseu ci o enormă metaforă poetică catalizată de dialogul celor doi protagonişti: Kubilai marele han mongol şi călătorul Marco Polo care îi arătă primului esenţa distrugerii care îi devorează imensul imperiu. Polo observă şi surprinde dar nu sintetizează, el are o nostalgie a drumurilor, el speră că liantul uman va salva descompunerea dar şi barierele culturale şi lingvistice. Găsim aici un semnal de alarmă împotriva ritmului demenţial pe care l-a atins dezvoltarea. Calvino ne avertizează, melancolic dar ne-dogmatic despre amoralitatea modernităţii noastre. Plătim comoditatea cu înstrăinare. Oraşele devin carcase ale singurătăţii, distrugătoare de identitate, cimitire ecologice, traiul în aceste spaţii este o repetiţie generală a apocalipsei care va urma. Ne angoasează gândul că oraşele, devenite organisme autosuficiente, ar putea să-şi continue existenţa chiar şi după dispariţia ultimului om.

Adrian Grauenfels   2019

 _________________________

( *)   Text de Rowan Gaither, 1992, traducere si adaptare AG 

Blaise Cendrars- Note și poezii

Blaise Cendrars (nume real Frédéric Sauser) s-a născut la   La Chaux-de-Fonds, Elveția, în 1887. Tatăl sau era un afacerist, mama de origine scoțiană. Copilăria o face în Alexandria, Napoli, Brindisi, Neuchâtel și alte multe locuri, urmându-și tatăl în călătorii de afaceri, toate lipsite de succes. La vârstă de 15 ani, Cendrars își părăsește familia că să facă un tur prin Rusia, Persia, China – fiind ucenic la un bijutier; perioadă despre care va povesti ani mai târziu, în lungul sau poem, Transiberianul.  La Paris ajunge înainte de 1910,  acolo îl întâlnește pe Apollinaire, liderul avangardei literare al acelei vremi. Cendrars va conținua spre America, unde scrie primul sau lung poem “Paște la New York” ,Transiberianul (titlul complet fiind: Proza Transiberianului și micuța Jehanne a Franței) este publicat anul următor. Ambele poeme mimau “spiritul modern”, iar un al treilea lung poem, mai cristalizat se numește “Panama – Aventurile celor 7 unchi ai mei”(1918) este publicat, fiind tradus de John Dos Passos, în America, în anul 1931.
Cendrars își pierde brațul drept în primul război mondial, pe când servea armata-caporal în Legiunea Străină. El refuză un braț artificial, ca să braveze ulterior, a fi un invalid care cu o singură mână  scrie, trage cu pușca, conduce mașini de curse, scrie la mașină sau participă la cafturi. După război, se apucă să facă filme de cinema, ca scenarist și regizor, mai târziu devine  producător, ba milionar, ba falimentar.

La Belle Epoque este epoca descoperirilor în arte și litere. Perioada este pentru Cendrars benefică, ea este pictată și descrisă  de artiștii Léon Bakst,  Léger,  Modigliani,  Chagall; el însuși descoperă Arta Neagră, jazzul și muzica modernă a “celor șase” . În anii ’20 publică nuvelele Moravagine (1926) și “ Confesiunile lui Dan Yack iar în 1930 câteva biografii românțate și reportaje extravagante ca de exemplu “Aur” și “ Rom” despre viața și procesele lui Jean Galmont, exilat pe la 1926 în Guiana Franceză.
Publică în 1921, pe când era director la Revista Sirene, “Antologia Neagră” - prima din 3 volume care descriu călătoriile sale în Africa și America de sud; din păcate volumele 2 și 3 au fost distruse de germani în timpul războiului al II –lea mondial.
La revista “Sirena “  el reeditează pe Lautréamont care murise în 1870 la numai 24 de ani, îl glorifică astfel ca pe un semizeu al suprarealismului.  Îl asistă pe Abel Glance la filmările pentru “Roata” (1921) , aranjează setul unui tren în mișcare și îl convinge pe Arthur Hönegger  să compună muzica de fond. Scorul muzical pentru scena trenului devine celebra piesă Pacific 231.

În 1935 Cendrars îl descoperă pe  Henry Miller, al cărui prim articol “ Tropicul Cancerului” 1934 - apare în Franța exact de Crăciun cu mențiunea: “ Un scriitor American s-a născut: Henry Miller, care și-a scris prima sa carte în Paris. Este o carte regală, o carte atroce, exact genul pe care îl iubesc cel mai mult ….” Autorul, 100 % realist, solid, american… dar descoperind Parisul, respirând-ul, devorând-ul, îl înghite, furios, extaziat, îl vomită și îl urinează, îl adoră și îl înjură…”  
Dar apar și căderi:  Ferreira de Casto, o braziliancă tradusă de Cendrars în 1938,  
( Pădurea virgină ) sau alte piese literare aduse din America de sud, nu fac impresie Parisului. Cendrars călătorea adesea în America de sud (între 1924-1936) de multe ori luând cu sine mașina sa de curse - un Alfa Romeo (cu o caroserie desenată de Georges Braque), pretinzând mândru că Șoseaua Națională no. 10 leagă casa sa din Tremblay-sur-Mauldre direct cu Asunción, Paraguay. 
Dar reședința sa de baza era în Paris, câțiva ani a petrecut în Rue Savoie, mai târziu în Avenue Montaigne, iar la țară locuia la Tremblay-sur-Mauldre unde și lucra extensiv.
În primele luni ale celui de al doilea război mondial, Cendrars participă, atașat armatei Britanice, ca reporter de război. După căderea Franței sub ocupația germană în 1940, se retrage la Aix-en-Provence. Se oprește din scris în 1944 ca să adune amintiri ca de exemplu: L’Homme Foudroyé (1945), La Main Coupée (1946), Bourlinguer (1948), Le Lotissement du Ciel (1949), cărți care devin opera sa cea mai bună și mai importantă.
Ultima sa lucrare majoră apare în 1957: “Destul, ajunge”. Se îmbolnăvește și moare în 1961 la Paris. Din fericire, s-a păstrat un radio-interviu realizat  în 1950 cu Michel Manoll,  în care ni se dezvăluie  credoul lui Cendrars, prin reflexii asupra operei sale. Transcriem aici parțial  “Blaise vă vorbește”  - un script produs de editura Denoël.

***

     Scriitorii se plâng de condițiile grele și restricțiile scrisului la care sunt supuși, ca să pară interesanți ei se plâng, spune Blaise. Ar trebui să vorbească despre privilegiul norocos de a câștiga ceva bani numai din practicarea artei lor, chestie pe care eu o detest, eu zic în același timp, că mă simt remunerat în comparație cu majoritatea concetățenilor, care trăiesc ca niște mașini, care își consumă viața ca sa învârtă roțile unei societăți fără direcție. Îi compătimesc din toată inima. De la fereastra mea pariziană mă întristează să văd mulțimea anonimă înghițită de gurile metroului, la ore fixe.  Cinstit .. asta nu e viață. Nu e uman. Trebuie oprită cumva. E o sclavie … nu numai pentru cei săraci și umili, dar pentru absurditatea vieții în general. Eu, o persoană simplă ca mine, care crede în viața modernă, care admiră industria, mașinile ingenioase….mă abțin să judec unde vor duce toate acestea. E condamnabil că nu protestăm!  Dar, și eu mă scol foarte devreme și lucrez multe ore , dar nu uit că munca este și un blestem - de aceia nu fac din ea o regulă. Desigur aș vrea să lucrez ca toată lumea, un program fix, limitat, am peste 55 de ani și vreau să scot 4 cărți la rând. Dacă le termin mă voi odihni cu burta în sus. Nu am vreo metodă specială de lucru.  Am încercat o metodă un timp, a funcționat, dar nu trebuie adoptată pentru tot restul vieții. Am și alte lucruri de făcut cu viața mea. 
Un autor nu trebuie să se instaleze cu o panoramă în față, indiferent cât este ea de grandioasă. Ca sfântul Jerome, scriitorul să scrie în celula sa. Scrisul este o vedere spre spirit. “Lumea este peisajul meu” . Omenirea trăiește în ficțiuni.  De aceia un cuceritor vrea să transforme fața lumii în imaginea sa. Azi ,eu unul acopăr până și oglinzile.
Pe bulevardul Saint-Germain, Guillaume Apollinaire avea un mare apartament cu camere mari și o terasă cu vedere de pe acoperiș, dar prefera să lucreze în bucătărie pe o mică masă de joc de cărți, pliantă, inconfortabilă, de multe ori ascunsă sub ochiul mansardei, care și ea dădea spre curte.  Edouard Peisson, care poseda o mică căsuță de țară pe colinele de lângă Aix-en-Provence, nu lucra în camerele din față care aveau superbe priveliști spre vale, cu jocuri de lumina și nori la orizont, ci prefera o mică bibliotecă din spate, a cărei fereastră dădea spre un gard înecat de liliac. Eu însumi, în casa din Tremblay-sur-Mauldre,  nu muncesc în camera de sus care are priveliștea spre livezi ci în camera de jos care are priveliștea unui grajd ori alta spre zidul care înconjoară grădina casei. Dintre toți scriitori pe care i-am cunoscut, doar unul era celebru pentru freneticul său cult pentru Napoleon, instalase studioul său în fața unei vederi panoramice - una istorică – din care putea admira Arcul de Triumf. Dar această fereastră era mai mult închisă, omul realizase că spectacolul glorios al unui mare francez, mai mult îi tăia aripile creatoare decât să-l inspire. Era adesea auzit patrulând în studioul său, pocnindu-se de mobile, rostind fraze pompoase, repetând stanțe și cadențe, urlând, lăcrimând, dându-se bolnav ca Flaubert în “gueuloir” (*).  Soția sa calma servitorii: “ nu-l luați în seamă, domnul  caută un stil aparte…”

___________

(*) Gustave Flaubert, una dintre figurile cheie ale modernismului literar, era renumit pentru căutarea sa a perfecțiunii stilistice. Acest lucru a implicat în special încercarea de a elimina din proza lui tot felul de asonanțe, consonanțe și repetări, în mare măsură citind frazele sale cu voce tare - testul a ceea ce el a numit gueuloir (de la gueuler, a striga). Și totuși, atunci când examinăm îndeaproape proza din primul său roman, Madame Bovary, gasim de o serie de repetări care par a merge direct împotriva idealului său stilistic, dezvăluind un nivel de „refuz” al acelui ideal, chiar în inima procesului sau de scriere. NE

______________

De aceia consider că e necesar să citim cât mai mult. E pasiunea mea, în orice situații mă aflu, citesc tot felul de cărți. Devorez tot ce îmi cade în mâna. Astfel, cititul a devenit drogul meu, mă droghez cu cerneala tiparului. Mai ales dacă e vorba de o carte neobișnuită. Un exemplu ar fi o lectură din Căpitanul Lacroix, un marinar bătrân pe care nu am avut șansa să-l întâlnesc. L-am căutat la Nantes, la Saint-Nazaire. Mi s-a spus că are vârsta de optzeci de ani și că nu vrea să renunțe la mare. Când nu mai era capabil să navigheze, a devenit un agent de asigurări maritime și se pare că nu ezita să urce pe o platformă de scufundări în adâncime, pentru a vedea singur starea naufragiilor. La vârsta lui, era admirabil. Îmi imaginez că nopțile de iarnă i s-au părut lungi lângă șemineu, când furtuna a adus marea și s-a revărsat pe satul său din Loira de jos  și  vântul a pătruns în coșul lui de fum …cred că atunci ca  să omoare timpul, acest om, care a bătut toate cele șapte mări și la bordul tuturor navelor posibile și imaginabile, a înceaput să scrie cărți.
Este vorba despre cărți groase, puternic construite, pline de documentație solidă, uneori puțin aride, dar întotdeauna proaspete, deci niciodată obositoare, cu atât mai mult cu cât vechiul marinar căuta chiar și reproduceri de cărți poștale ilustrate și fotografii ale porturilor vesele din tinerețe și povestea lucrurile așa cum s-au întâmplat: experiențele lui și tot ceea ce a învățat și tot ce a văzut de la Capul Horn la Marea Chinei, de la Tasmania la Ushant, vorbind despre tot, despre faruri, curenți, vânt, recifuri, furtuni, echipaje, trafic, naufragii, pești și păsări, fenomene cerești și catastrofe maritime, istorie, obiceiuri, națiuni, oameni ai mării, relatând mii de anecdote intime sau dramatice, la un loc, toată viața unui marinar onest purtat de mișcarea mării, dominat de iubirea sa exclusivă pentru nave.
Desigur,  nu este o adevărată literatură. Tocul său este vârful ascuțit al unui pește spadă, fiecare pagină îți aduce ceva nou, și în total sunt 10 volume! E emoționant !
Dar și simplu ca  bună ziua. Miraculos,  poți atinge globul cu degetul.
Și aș  mai pomeni de catrenele profețiilor lui Nostradamus. Scrise într-o limbă magnifică, sunt o bucurie, chiar dacă rămân nedescifrate. Le citesc de ani, la gargarisesc, mă regalez, am plăcere… fără să le înțeleg. Ca poet Nostradamus e unul din cei mai mari. El cu filigranul scrisului convențional bate de departe  singurătatea dadaiștilor,  scrisul automat, suprarealismul sau decalcomania lui Apollinaire din Calligrammes.

 
 Poezii alese
 

Eloge de la vie dangereuse   

Elogiu vieții periculoase

Încă o dată, viața se schimbă complet și începe din nou. „Dă-mi cea de-a șaptea geană  de la pleoapa stângă, a șaptea din rândul superior, numărand de la  glanda lacrimară”, a spus înțeleptul indian. Contemplare. Ochiul pisicii, un obiectiv. Irisul ochilor săi cristalini crește, se repoziționează, se rotește ca cilindrul unui Bell-Howel. Ne întoarcem capul! Un smochin alb mare se prăbușește ca părul soarelui cu o mie de ramuri căzute pentru a prinde rădăcini imediat.

traducere- AG

 
Perforări

Evadate pe mare
Căderi de apă
Arbori păroși înspumați
Frunze grele lucioase de cauciuc
Lustruială a soarelui
Strălucire
N-am ascultat dialogul aprins dintre prietenii mei care își împărtășesc știrile mai mult decât ce am adus din Paris
Pe cele două fațete ale apropiatului tren sau atunci pe cealaltă parte a văii izolate
Pădurea este aici și mă privește și mă neliniștește și mă îmbracă precum masca unei mumii
Eu nu privesc
Umbra unui ochi

(traducere de Yigru Zeltil)



Insulele

Insulele
Insulele
Insule unde nu vom ateriza niciodată
Insule unde nu vei coborî niciodată
Insule acoperite cu vegetație
Insulele pândesc ca jaguarii
Insulele mute
Insule imobile
Insule de neuitat și fără de nume
Îmi arunc pantofii peste bord pentru că mi-ar plăcea să merg la tine

(Blaise Cendrars, Fișe rutiere)

 
Banchet

O oră cu taxiul de-a lungul plajei
Viteza, klakson, prezentări , râsete de oameni tineri
Paris
Rio
Brazilia
Interviuri, Franța, iar prezentări, râsete

Mergem la
Peștera presei

Apoi ne întoarcem la prânz în oraș
Mâncărurile nu sunt încă servite, cum deja ziarele
Vorbind despre mine și publică fotografia mea luată  mai devreme
Bucătărie bună a țării, cu  vinuri portugheze și desert

La ora pasisprezece fix sunt la bord
Un frumos tânăr poet simpatic se destramă pe pod
Il aduc  înapoi pe mal, unde partenerul său dispare la al său rând  
 
Ceilalți nu au putut urma
Mă urc, ca  să plonjez  în piscină în timp ce
Formosa apare...

Trăiască apa !

 Adrian Grauenfels

Editura SAGA -2019
 

 

 Povestiri macabre în literatura lui Gabriel Garcia Márquez  

GARCÍA MÁRQUEZ IN HIS HOME IN MEXICO IN 2003. PHOTO: INDIRA RESTREPO.

Regina Traducerilor - Alejandra Pizarnik  
autor: Patricio Ferrari * 

Acest text este o traducere, dedicată evenimentului   - Farmecul și meșteșugul traducerilor literare –  initiat de ICR Tel Aviv pentru Ziua Limbii Române, 
29-08-2019

 
În jurnalul său din mai 1959, în timp ce încă locuia cu părinții ei în Buenos Aires, și la scurt timp după publicarea celei de-a treia colecții de poezie, tânăra de 23 de ani, Alejandra Pizarnik, scrie: "Aș dori să trăiesc pentru a scrie. Nu mă gândesc la altceva decât la a scrie. Nu caut iubire și nici bani. Nu vreau să mă gândesc și nici să-mi construiesc viața în mod decent. Vreau liniște: să citesc, să studiez, să câștig ceva bani, astfel încât să devin independentă de familia mea și să scriu." Cu un ton asertiv și firm, tânăra își propune un plan operativ. Ce a determinat o argentiniană, vorbitoare de spaniolă , să renunțe la limba maternă în favoarea francezei? Cea mai mică dintre cele două fiice ale imigranților evrei care s-au stabilit în Argentina în anii treizeci, Flora Alejandra Pizarnik s-a născut la 29 aprilie 1936, în Avellaneda - un oraș-port situat în zona metropolitană a Buenos Airesului. Părinții ei, Ela Pizarnik și Rejzla Bromiker de Pizarnik, părăsiseră Równe, pe atunci în Polonia, cu doi ani mai devreme pentru a fugi de valul crescând de antisemitism care scălda  toată Europa de Est. Familia vorbea acasă idiș și spaniolă , iar cele două surori, Myriam și Alejandra, au învățat la o școală evreiască. Alejandra a crescut printre aceste două limbi, împreună cu noțiunea larg acceptată de America Latină:  că limba  franceză și  Franța - sunt  inseparabile de cultura înaltă, în special pentru artiști sau cei cu aspirații literare. Pizarnik și-a schițat un plan literar, în același jurnal personal, ea a notat:

"Trebuie să plec în Franța. O doresc puternic. Amintiți-vă că acesta este singurul lucru rămas de dorit, în această lume mare, largă  și profundă."

Această „obligație” a rezultat dintr-o condiție, dorită, dar și  provocată parțial de presiunile istorice. O privire rapidă la biografiile unora dintre marii scriitori europeni , nord-americani și latino-americani din secolul trecut dezvăluie adesea ,  o unica destinație comună - un oraș inegalabil, căutat pentru scena sa culturală, boemă- Parisul. Până la începutul anilor 20, când modernismul literar este la apogeu, Parisul era centrul creativ al lumii apusene, cu Ezra Pound, James Joyce și Cé sar Vallejo, pentru a numi doar trei, printre numeroșii autori străini care s-au stabilit acolo. Lista este extinsă. Unii chiar și-au abandonat limba maternă și au folosit limba franceză la scris, cum este cazul compatriotului lui Vallejo, César Moro, sau , la sfârșitul anilor treizeci, filosoful român Emil Cioran - unul dintre cei mai buni prozatori ai secolului XX în franceză. Parisul i-a ademenit pe bogați și pe săraci, pe cei consacrați cât și pe cei care aspirau la faimă , talentați sau neinspirați . În câteva decenii, Orașul Lumină devenise căminul unei mari comunități de autori și artiști expatriați de pe tot globul. Capitala franceză și, într-o oarecare măsură, geniul limbii franceze, au ajuns să fie echivalente cu un rit de convertire - un mit grandios și tangibil.

După  cel de-al Doilea Război Mondial, inima Parisului i-a întâmpinat pe acei scriitori latino-americani asociați cu Boom-ul (mișcare literară în anii'60 - '70 larg circulată în Europa de: Julio Cortázar, Mario Vargas Llosa, Carlos Fuentes , și columbianul Gabriel García Márquez ), precum și pe mulți scriitori-diplomați nomazi care veneau din cealaltă parte a Atlanticului (Miguel Ángel Asturias, Octavio Paz, Alejo Carpentier). Un curent poetic suprarealist circulă în sens opus spre Lumea Nouă; în Argentina, a marcat două generație de artiști și poeți francofili de avangardă, printre care și pictorul spaniol Juan Batlle Planas (în atelierul căruia tânăra Alejandra Pizarnik a studiat un scurt timp), poetul-pictor Enrique Molina și poeta Olga Orozco - toți s-au împrietenit cu Pizarnik până la sfârșitul anilor cincizeci. Obsedată din ce în ce mai mult cu meșteșugul și imaginea ei literară și încurajata de prietenii apropiați, Pizarnik, care avea rude în Franța, a mizat pe faima Parisului. La 11 martie 1960, fără obligații profesionale sau responsabilități reale, s-a îmbarcat pe transatlanticul Laenec. Nu pentru un curent anume. Nu pentru vreo școală teoretică, ci pentru un exil literar impus de sine. A plecat spre un oraș care nu era muzeul cultural în care este astăzi (mulți au ales să locuiască acolo cu mijloace foarte modeste). A plecat spre Paris - orașul mare,  vibrant și frumos. În primele luni însă, Pizarnik a trăit la periferia orașului visat. A ajuns în suburbiile vestice, inițial cazându-se în Châtenay-Malabry la unul dintre unchii ei paterni; apoi în Neuilly-sur-Seine cu un alt  frate al tatălui ei. Ambii erau imigranți evrei care fuseseră nevoiți să evadeze din Polonia natală, cu trei decenii înainte. Dezamăgită și nemulțumită, Alejandra știe că nu venise la Paris doar pentru a-și repeta viața ei obișnuită din Buenos Aires.

 În ciuda acestei situații, Pizarnik nu s-a descurajat. O viziune poetică a susținut-o, și rapid, printr-un calidoscop bazat pe repere literare, Alejandra a îmbrăcat o existență cotidiană neseparată de literatură: se plimba pe sub podul de fier unde se află La Maga, muza celui mai cunoscut roman al lui Cortázar, Hopscotch, unde muza și autorul însuși se încrucișează , un deceniu mai devreme; sau  la cafenelele de pe bulevardele Saint-Germain-des-Prés și Saint-Michel; sau pe malurile  Senei, unde vânzătorii de cărți vechi își strigau comerțul. A mers pe străzi, văzându-i și auzindu-i, iubind tot  ce întâlnea. Aici, în următorii patru ani, a întâlnit pe marii suprarealiști (Georges Bataille, Jean Arp, Max Ernst), s-a împrietenit și a tradus pe unii dintre cei mai notabili scriitori francezi ai timpului  (André Pieyre de Mandiargues, Henri Michaux, Yves Bonnefoy), a scris și, semnificativ, citește și recitește (în spaniolă și franceză) o gamă largă de autori din toate genurile. Durerea, hoinaritul noaptea târziu și sărăcia - Pizarnik credea că acestea sunt rădăcinile unei arte de durată. Și-a neglijat sănătatea și bunăstarea în favoarea poeziei și a misterelor limbajului. Cu toate acestea, tânjea după familie și prietenii din Buenos Aires.

Buenos Airesul ei natal a reprezentat sinele ei de tinerețe - așa cum se referă Pizarnik într-o notă în jurnal la 11 ianuarie 1961. Dorul o afecta; cu toate acestea, a ales să nu se retragă, în ciuda constrângerilor financiare, a îndoielii de sine, a perioadelor de slăbire a sănătății mintale și a fricii de a înnebuni. Primii doi ani din Paris au fost haotici. Încă necunoscută ca poet, Pizarnik și-a schimbat adresa de cel puțin cinci ori. Numai în '62 a găsit un pic de răgaz, un loc  permanent pentru a se concentra pe ceea ce conta pentru ea. S-a mutat într-o cameră de mansardă de la etajul al patrulea, în strada Saint-Sulpice, cu fereastra spre spatele Bisericii Româno-Catolice ( secolul  XVII-lea), unde "Lupta lui Iacob cu îngerul", de Delacroix, încă împodobește unul dintre zidurile sale. Ivonne Bordelois, studentă la Sorbona și una dintre cele mai apropiate compatrioate ale Alejandrei, descrie acest spațiu : "Barca beată a lui Rimbaud, fum intens de tutun și dezordinea colosală de cărți și hârtii, un magazin nomad unde domnea un samovar și atmosfera specială care crește în locurile unde crește și tăcerea, precum un o iederă invadatoare, nocturn ă , permanent ă ; o tăcere și o concentrare statică, vibrantă, în care vocea Alejandrei era regină". Aceasta a fost cea mai productivă perioadă a lui Pizarnik, anul lui Árbol de Diana (Arborele Dianei) - cea de-a patra colecție de poezie, însoțită de o prefață festivă  datorată prietenului ei și viitorul câștigător al Premiului Nobel, Octavio Paz. Publicată în decembrie '62 în Buenos Aires, această carte de poezii și proză în spaniolă și-a făcut intrarea imediată în panteonul poeziei latino-americane. A fost un moment de cotitură pentru formă dar și stil. Brevitatea textelor a sugerat o ființă impersonală, anonimă, care  în mod ciudat radia o aură de intimitate nocturnă.

Mitul lui Pizarnik ca Pythia, preoteasa, poetă, vizionară, a fost prezent. Sensual și oblic, meticulos, aluziv, în stilul sau modernist, "Árbol de Diana" a prezentat un discontinuu subiect liric : "Frica de a fi doi - calea oglinzii". Această imagine cutremurătoare a sinelui este urmărită de o propoziție pe care Pizarnik a conceput-o inițial în franceză în Paris: „J'aurai aimé me voir dans une autre nuit, hors du délire d’être deux chemins du miroir” („Cum aș fi iubit să mă văd într-o altă noapte, dincolo de această nebunie de a fi două părți ale oglinzii ”), găsită în„ Paroles du vent ” ( Cuvintele vântului ). Reușita  Alejandrei cu  Árbol de Diana, cât și experimentele sale în franceză, sunt relativ contemporane - datează mai ales din '62, în timp ce locuia în acel spațiu mic, nu departe de Cartierul Latin. Ea a aranjat  ultimele sale scrieri sub rubrica generică „poemas franceses” - cu o notă pe o pagină ruptă dintr-un volum a lui "Chemins de surréalisme" de criticul și istoricul de artă Patrick Waldberg. După ce  Pizarnik s-a întors la Buenos Aires, aproape că nu a mai scris niciodată în franceză. Unele dintre textele franceze nu au fost uitate, ea notează în jurnalul său  în iunie 1967 :     ("Carte: vezi poezii . Expresii. Tradu poezii în proză, în franceză. ”) „ Carte”s-ar fi putut referi la "Extragerea pietrei nebuniei", cea de-a cincea colecție de poezie, publicat în Buenos Aires anul următor. Interesant, strofe din două dintre poeziile sale sunt, de asemenea, reluate în pasaje din cartea sa "The Galloping Hour". Practic, aproape o duzină de texte spaniole apar incluse în cărțile Árbol de Diana și  El infierno musical (Un Iad muzical, 1971) și postumele "Texte de umbră și ultimele poezii", 1982 , conțin pasaje pe care Pizarnik le-a  scris în franceză și ulterior le-a tradus în spaniolă.

Scrise de mână pe hârtii împrăștiate, fără a ținti publicarea lor, aceste texte franceze explorează multe dintre cele mai profunde obsesii ale lui Pizarnik: limitarea limbajului, tăcerea, corpul, noaptea, natura intimității, nebunia, moartea. Era obsedată de intermediar, de subiectul liric dintre culturi și dintre limbi; a explorat ambele părți ale oglinzii. Aceste obsesii au continuat să o bântuiască pe Pizarnik pentru tot următorul deceniu, până la moartea tragică a acesteia la 25 septembrie 1972. Când Alejandra s-a sinucis,  la treizeci și șase de ani, în apartamentul ei din Buenos Aires, pe strada Montevideo, a lăsat pentru posteritate unul dintre cele mai neobișnuite moșteniri din literatură latino-americană. Este o arhivă care include un număr semnificativ de manuscrise nepublicate, dactilografii dar și caiete, care conțin poezii, poezii în proză, ficțiune, jurnale, fragmente, note  și desene. Ca și opera postumă a  marelui Fernando Pessoa (o figură cheie a modernismului european , ale cărui lucrări sunt încă cercetate de Biblioteca Națională a Portugaliei), arhiva Pizarnik conține comori ascunse și nestudiate. Există zeci de texte creative, lucrări vizuale și informații biografice. Vom mai auzi de dânsa , suntem siguri. Ca de exemplu în recenta sa carte "Orele Galopante".

* Patricio Ferrari  a tradus   Fernando Pessoa, António Osório, și Alejandra Pizarnik.   Poliglot și poet ,  traducător  și editor , locuiește în New York City, predă la universitatea Rutgers .  

RÂVNESC LA O LUME - ADINA ROSENKRANZ HERSCOVICI 

     În anul 1967  un disident român, disperat de starea și condiția culturii în România comunistă, inițiază în casa sa de la Păltiniș colocvii și seminarii în scopul a depista 20 de tineri talentați care să reconstruiască de la zero cultura și tradiția intelectuală Românească, sistematic distrusă de regim. Omul, o figură internațională, care avea  contacte cu mai toți exilații și refugiații români din străinătate, devine ținta supravegherii acerbe a securității. Totul era înregistrat și arhivat. Omul este anchetat, hărțuit, aproape arestat. Este folosit cinic în al atrage pe ilustrul Mircea Eliade înapoi în România,  în timp ce se refuza stupid repatrierea sculptorului Brâncuși, pe motivul că arta lui nu este o artă proletară. Din fericire, transcripția anchetelor și a documentele secrete colectate de  securitate, s-au păstrat și  azi pot fi accesate. Omul cu pricina se numea Constantin Noica. În cele ce urmează voi căuta să arăt, paralelisme între enunțurile făcute de Noica la "Cenaclul de la Păltiniș" și poezia Adinei Rosenkranz , așa cum am cunoscut-o eu, ca editor al cărții de poezii azi lansată,   "Râvnesc la o Lume". Ca și Noica, Adina râvnește la o lume ideală, cultă , polivalentă, în care ea orchestrează sentimente, legături de familie, iubiri, credința .. pe scurt un întreg univers uman și cultural în care se scaldă cu ușurința unei lebede într-o pictură franțuzească .

Spune Noica undeva : „
Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături.”     

 Iată pe Adina în poezia "Cu sufletul la gură " :

Sunt o bătaie de inimă

ce-mi zguduie trupul,

ce mă înspăimântă.

Ce-o fi cu mine?

Sunt o barcă

rătăcitoare pe unde,

pe undele trecutului

care mă cheamă,

mă absoarbe,

mă topește.

Continui cu un alt aforism, emis de Noica:
 
„Tu eşti o noapte, eu o stea. Eu sunt un haos, tu o lumină; eu sunt cuget, tu o problemă; caută-mă şi, mai departe, am să mă ascund în tine.”

Adina răspunde  în poezia "Noapte de Ianuarie" (fragmente):

Deodată, discutăm.

Pe o bancă lungă, îngustă,

nesprijiniți. Îndelungat.

Despre ce? despre cine?

Totul e tulbure...

Subit, te-ndepărtezi.

Am înțeles.

Încă nu mi-a venit vremea.

Ramân aici.

Tu, i-ai întâlnit pe cei patru

serafimi. Nu ești singur.

Aici jos, e frig. Îmi lipsești.

  **

Noica declară mai departe :

 „Trei lucruri ne pot lăsa indiferenţi: politica, istoria şi timpul. Tot ce este bun, tot ce e cultură iese din timp.”

 Adina  scrie (in poemul Regina Noptii):

 Încă din fragedă copilărie ramâneam trează până la ore mici împreună  cu oaspeții  părinților. Ei dansau, flirtau..... Îmi frecam ochii și eram fericită.

 Mă uitam la rochii și le admiram. Cred că-mi plăceau materiale moi, stofe fine. Odată, noaptea, am pipăit  rochia unei  doamne și i-am zis mamei: "Tu de ce n-ai ca asta? Vreau să ai și tu ca asta!”

"Asta" era mătase naturală. Eu nu știam.  Mi-am amintit de toate acestea astăzi în cursul unei  vizite la Biblioteca de Materiale din cadrul  Mediatecii  Holon, orașul în care locuiesc.

Am văzut acolo multe exponate, produse noi, interesante, unele stranii... Beton transparent, cu fibre de lumină strălucitoare; sticlă ce nu era sticlă,  lemn care nu era  lemn.

Am văzut că se poate crea totul din toate și de toate pentru  toți dacă ai imaginația neastâmpărată a unui savant sau a unui artist.

 Noica   :

„E o mutilare să-ţi dezvolţi o vocaţie unilaterală. E o mutilare a mutilării să n-o identifici şi să rămâi în sărăcia ta.”

Din contra, Adina Rosenkranz își extinde vocația : în teatru , în proză, în scriere creativă în câteva limbi: ebraică, franceză, română.. Iată ce ne spune autoarea despre dascălul și colegul ei, regretatul Iosef Eugen Campus, pe care îl cunoaște la liceul Ohel Shem în Ramat Gan:

    Timp de 10 ani am fost colegi și am asistat de mai multe ori la lecțiile sale, lecții care au fost pentru mine o revelație. Parcă era un jongleur, un artist de circ;  era svelt, se deplasa săltând, era  întotdeauna în largul său. Nu se rezuma la o explicație de text, ci  le îmbogățea elevilor orizonturile literare și filozofice. Nu-mi venea a crede cum predând un text al poetului Guillaume Apollinaire despre cubism, a intrat în explicații filosofice, le-a vorbit de Kant. L-am întrebat cum de nu se teme că elevii nu-l vor înțelege și poate vor da bir cu fugiții (franceza nefiind o materie obligatorie), iar el mi-a zis: "Predau de atâtea zeci de ani, că dacă n-aș face ceea ce fac, m-aș plictisi".

După cum vedem cartea Adinei conține pe lângă poezie; proză, amintiri, eulogie si regret  pentru cântărețul Aznavour... autoarea se arată  a fi o împlinită femeie-artist, despre care femei - Noica se lamenta: „Aţi observat, desigur, ce repede hotărăsc unii oameni în ce priveşte strălucirea sau mediocritatea semenilor lor. Cutare? spun ei. E un autor prost! Tipul celălalt, da, e niţel mai inteligent. Mult  mai rar auzim: ce inteligentă femeie! 

Multe poezii le dedică Adina familiei, relaților cu părinții și cu copiii săi.

Noica lansează  un alt credo:

„Omul care ştie să fie singur, acela te înţelege cu adevărat, acela care te iubeşte cu adevărat. 
Celălalt, prea aproape, îţi ţine doar umbră.”  


Sa examinăm viziunea Adinei in  “Flirtez cu poezia”:

Volumul meu de poezii

Stă să apară!

Și ce? Asta nu mă impresionează

Din cale-afară!

Ce-mi pasă mie dacă-ntr-o bună zi

Copiii mei  îl vor răsfoi

Sau nepoții vor face din pagini zmei

Ori avioane, și-așa vor afla

Că bunica lor a vrut să lase ceva

Posterității! Într-adevăr, big deal!

Mie de fapt nici nu-mi pasă dacă va veni

Potopul dupa mine  când n-oi mai fi!

"Poeții se nasc, nu devin".

O spune un proverb  latin

Și o spun si eu. Fraților,

Eu  chiar sunt poetă!

Din născare, evident!

 Și poeziile mele serioase

Întorc lumea pe dos!

Și din nou, Noica, despre poeți:

Am învăţat întotdeauna ceva mai mult de la poetul simplu decât de la cel inteligent. Poetul sincer e mai proaspăt, mai lipsit de prejudecăţi, mai surprinzător. El sare de la una la alta şi are câte o replică şi pentru o întrebare, şi pentru alta. Va fi, în final, inteligentul meu personal. *

Adina, multivalentă și poliglotă se îndoiește de erudiția cititorului ocazional. Multe poezii au note și trimiteri la subsol, o normă mai rar întâlnită în lirica modernă . Autoarea este extrem de pedantă dar și nesigură că o citim cu accentul necesar corect, ea va pune note despre pronunție , iar la poezia "era atât de frumoasă “se simte obligată să citeze titlul original  francez, celebrul cântec interpretat de  Alain Barriere. etc etc... 

Cred că ne vom opri aici, cu o concluzie care desprinde din însuși titlul cărții.. autoarea RÂVNEȘTE la O LUME  ideală, estetică, în care frumosul și cuvântul bine temperat produc valoarea suplimentară de care omul are atâta nevoie. Va sfătuiesc călduros să achiziționați cartea ca să-i savurați eclectismul  în liniște, la o cafea rece atât de necesară vara.. Felicitări Adina !

 AG 2019

*Despre nesuferita inteligenţă”   („Eseuri de duminică”, editura Humanitas)

 Note :

Coperta - "Flora" pictura  de Baruch Elron

Design: Adrian Grauenfels 

Text citit la ICR Tel Aviv la 25-7-2019

Carte noua la EDITURA SAGA :

RÂVNESC LA O LUME - ADINA ROSENKRANZ HERSCOVICI 

În anul 1967 un disident român, disperat de starea și condiția culturii în România comunistă, inițiază în casa sa de la Păltiniș colocvii și seminarii în scopul a depista 20 de tineri talentați care să reconstruiască de la zero cultura și tradiția intelectuală Românească, sistematic distrusă de regim. Omul, o figură internațională, care avea  contacte cu mai toți exilații și refugiații români din străinătate, devine tința supravegherii acerbe a securității. Totul era înregistrat și arhivat. Omul este anchetat, hărțuit, aproape arestat. Este folosit cinic în al atrage pe ilustrul Mircea Eliade înapoi în România,  în timp ce se refuza stupid repatrierea sculptorului Brâncuși, pe motivul că arta lui nu este o artă proletară. Din fericire, transcripția anchetelor și a documentele secrete colectate de  securitate, s-au păstrat și  azi pot fi accesate. Omul cu pricina se numea Constantin Noica. În cele ce urmează voi cauta să arăt, paralelisme între enunțurile făcute de Noica la "Cenaclul de la Păltiniș" și poezia Adinei Rosenkranz , așa cum am cunoscut-o eu, ca editor al cărții de poezii azi lansată ,  "Râvnesc la o Lume". Ca și Noica, Adina râvnește la o lume ideală, cultă , polivalentă, în care ea orchestreză sentimente, legături de familie, iubiri, credința .. pe scurt un întreg univers uman și cultural în care se scaldă cu usurința unei lebede într -o pictură franțuzească.

Spune Noica undeva:  
"Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.”     
 
Iată pe Adina în poezia "Cu sufletul la gură " :

Sunt o bătaie de inimă

ce-mi zguduie trupul,

ce mă înspăimântă.

Ce-o fi cu mine?

Sunt o barcă

rătăcitoare pe unde,

pe undele trecutului

care mă cheamă,

mă absoarbe,

mă topește.

Continui cu un alt aforism, emis de Noica:
 
„Tu eşti o noapte, eu o stea. Eu sunt un haos, tu o lumină; eu sunt cuget, tu o problemă; caută-mă şi, mai departe, am să mă ascund în tine.”

Adina răspunde  in poezia "Noapte de Ianuarie" (fragmente):

Deodată, discutăm.

Pe o bancă lungă, îngustă,

nesprijiniți. Îndelungat.

Despre ce? despre cine?

Totul e tulbure...

 '

' 

Subit, te-ndepărtezi.

Am înțeles.

Încă nu mi-a venit vremea.

Ramân aici.

Tu, i-ai intâlnit pe cei patru

serafimi. Nu ești singur.

Aici jos, e frig. Îmi lipsești.

Noica declară mai departe :

 „Trei lucruri ne pot lăsa indiferenţi: politica, istoria şi timpul. Tot ce este bun, tot ce e cultură iese din timp.”

 Adina  scrie (in poemul Regina Noptii):

Încă din fragedă copilărie ramâneam trează până la ore mici împreună  cu oaspeții  părinților. Ei dansau, flirtau..... Îmi frecam ochii și eram fericită.

 Mă uitam la rochii și le admiram. Cred că-mi plăceau materiale moi, stofe fine. Odată, noaptea, am pipăit  rochia unei  doamne și i-am zis mamei: "Tu de ce n-ai ca asta? Vreau să ai și tu ca asta!”

"Asta" era mătase naturală. Eu nu știam.  Mi-am amintit de toate acestea astăzi în cursul unei  vizite la Biblioteca de Materiale din cadrul  Mediatecii  Holon, orașul în care locuiesc.

Am văzut acolo multe exponate, produse noi, interesante, unele stranii... Beton transparent, cu fibre de lumină strălucitoare; sticlă ce nu era sticlă,  lemn care nu era  lemn.

Am văzut că se poate crea totul din toate și de toate pentru  toți dacă ai imaginația neastâmparată a unui savant sau a unui artist.

 Noica:

„E o mutilare să-ţi dezvolţi o vocaţie unilaterală. E o mutilare a mutilării să n-o identifici şi să rămâi în sărăcia ta.”

Din contra, Adina Rosenkranz își extinde vocația: în teatru , în proză, în scriere creativă în câteva limbi: ebraică, franceză, română.. Iată ce ne spune autoarea despre dascălul și colegul ei, regretatul Iosef Eugen Campus, pe care îl cunoaște la liceul Ohel Shem în Ramat Gan:

    Timp de 10 ani am fost colegi și am asistat de mai multe ori la lecțiile sale, lecții care au fost pentru mine o revelație. Parcă era un jongleur, un artist de circ;  era svelt, se deplasa săltând, era  întotdeauna în largul său. Nu se rezuma la o explicație de text, ci  le îmbogățea elevilor orizonturile literare și filozofice. Nu-mi venea a crede cum predând un text al poetului Guillaume Apollinaire despre cubism, a intrat în explicații filosofice, le-a vorbit de Kant. L-am întrebat cum de nu se teme că elevii nu-l vor înțelege și poate vor da bir cu fugiții (franceza nefiind o materie obligatorie), iar el mi-a zis: "Predau de atâtea zeci de ani, că dacă n-aș face ceea ce fac, m-aș plictisi".

După cum vedem cartea Adinei conține pe lângă poezie; proză, amintiri, eulogie si regret  pentru cântărețul Aznavour... autoarea se arată  a fi o împlinită femeie-artist, despre care femei - Noica se lamenta: „Aţi observat, desigur, ce repede hotărăsc unii oameni în ce priveşte strălucirea sau mediocritatea semenilor lor. Cutare? spun ei. E un autor prost! Tipul celălalt, da, e niţel mai inteligent. Mult  mai rar auzim: ce inteligentă femeie! 

Multe poezii le dedică Adina familiei, relaților cu părinții și cu copiii săi.

Noica lansează  un alt credo:

„Omul care ştie să fie singur, acela te înţelege cu adevărat, acela care te iubeşte cu adevărat. 
Celălalt, prea aproape, îţi ţine doar umbră.”  


Sa examinăm viziunea Adinei in  “Flirtez cu poezia”:

Volumul meu de poezii

Stă să apară!

Și ce? Asta nu mă impresionează

Din cale-afară!

Ce-mi pasă mie dacă-ntr-o bună zi

Copiii mei  îl vor răsfoi

Sau nepoții vor face din pagini zmei

Ori avioane, și-așa vor afla

Că bunica lor a vrut să lase ceva

Posterității! Într-adevăr, big deal!

Mie de fapt nici nu-mi pasă dacă va veni

Potopul dupa mine  când n-oi mai fi!

"Poeții se nasc, nu devin".

O spune un proverb  latin

Și o spun si eu. Fraților,

Eu  chiar sunt poetă!

Din născare, evident!

 Și poeziile mele serioase

Întorc lumea pe dos!

Și din nou, Noica, despre poeți:

Am învăţat întotdeauna ceva mai mult de la poetul simplu decât de la cel inteligent. Poetul sincer e mai proaspăt, mai lipsit de prejudecăţi, mai surprinzător. El sare de la una la alta şi are câte o replică şi pentru o întrebare, şi pentru alta. Va fi, în final, inteligentul meu personal.

Adina, multivalentă și poliglotă se îndoiește de erudiția cititorului ocazional. Multe poezii au note și trimiteri la subsol, o normă mai rar întâlnită în lirica modernă . Autoarea este extrem de pedantă dar și nesigură că o citim cu accentul necesar corect, ea va pune note despre pronunție , iar la poezia "era atât de frumoasă “se simte obligată să citeze titlul original  francez, celebrul cântec interpretat de  Alain Barriere. etc etc... 

Cred că ne vom opri aici, cu o concluzie care desprinde din însuși titlul cărții.. autoarea RÂVNEȘTE la O LUME  ideală, estetică, în care frumosul și cuvântul bine temperat produc valoarea suplimentară de care omul are atâta nevoie. Va sfătuiesc călduros să achiziționați cartea ca să-i savurați eclectismul  în liniște, la o cafea rece atât de necesară vara.. Felicitari Adina !

Coperta: Baruch Elron

sursa citatelor: Despre nesuferita inteligenţă”   („Eseuri de duminică”, editura Humanitas)

 AG 2019

 Cartea se poate achizitiona aici:

http://www.lulu.com/shop/adina-rosenkranz-herscovici/ravnesc-la-o-lume/paperback/product-23991241.html

30 de ore la Cracovia

 

Orașul evreiesc 

La sud est de orașul vechi, flancat de Vistula și de cimitirul evreiesc la est  se află cartierul evreiesc Kazimierz. Refăcut, renovat după războiul II ,care l-a distrus sistematic, a devenit un central punct de atracție pentru turiști. Timp de 500 de ani a înflorit Kazmierz, ca să decadă în timpul administrației comuniste.După căderea acesteia dar mai ales datorită filmului lui Steven Spielberg, "Lista  Schindler", cartierul revine cu brio în peisajul excitant al marelui oraș. Sinagogi, librării, cafenele și galerii sunt accesate de turiști pietonali sau purtați de vagonete electrice în care șoferul este și ghid turisitic în câteva limbi curent vorbite.

De la șoferul nostru, un tânăr polonez de 25 de ani, fluent în engleză,  aflăm că în oraș mai există circa 200 de evrei ortodocși care folosesc pentru rugăciuni o sinagogă (Sinagogă Remuh)  aflată în piață Nowy. Din piață, nimerim în strada Szeroka în care s-au păstra 3-4 vechi magazine evreiești: Benjamin Holcer- tâmplar, Nowack - băcănie, Krawiec Szymon - Salon de modă etc. Tot pe această stradă      găsim și "Vechea sinagogă"  construită în secolul 15-16 .

În sinagogă funcționează o expoziție de istorie și tradiție iudeo-poloneză. Un grilaj de fier forjat minunat lucrat, plasat în centrul sălii de rugăciuni izolează " Bimah" de restul spațiului. Plin de grafitti, restaurante tradiționale, o piață de antichități și nenumărate alte curiozități (de exemplu cârciuma Singer unde băutura se servește pe mesele unor vechi mașini de cusut marca Singer). Cartierul evreiesc merită fără îndoială o vizită diurnă sau chiar și de noapte când viața boemă e în toi.
La întoarcerea din Kazimierz o nouă surpriză, Dumincă 2 iunie se serbează "Sărbătoarea Marelui Dragon". Străzile sunt pline de părinți și copii care așteaptă o defilare cu fiorosul dragon, subiectul unei celebre legende: Un dragon teroriza de ani orașul și împrejurimile castelului Wawel. Un cizmar curajos oferă dragonului o oaie umplută cu sulfur și semințe de muștar care îi produc o teribilă sete. Dragonul bea enorme cantități de apă și explodează în milioane de fragmente. Legenda este jucată pe străzi de actori de la Teatrul Grotesc, cățărați pe picioroange, costumați, angajați într-o procesiune veselă, zgomotoasă, prin oraș și pe malurile Vistulei.

Castelul Wawel

 

Ultimele ore de vacanță le petrecem la castelul Wawel, cocoțat în vârful unei coline cu același nume. Azi reprezintă cea mai importantă colecție de clădiri istorice din Polonia.Un grup arhitectonic care reunește stilul Romanesc cu cel Gotic și Renascentist a fost ridicat începând din secolul 14. La interior găsim o catedrală       (datând 1000 AD, edificiul fiind inițiat de episcopia orașului), apartamente regale, Camerele Statului, Cripta regală, un parc și un turn  impozant - Sandomierska- construit în jur de 1460 ca să servească artileria , depozit de arme de foc și închisoare pentru persoanele nobile, sus puse. "Camerele Statului" erau vaste încă- peri destinate întâlnirilor cu publicul și cu demnitarii străini. Sala curierilor este împodobită cu un plafon care conține casete cu zeci de capete omenesti, sculptate . În adiacenta sală a "Senatorilor" aveau loc baluri  pentru rege și senatul său. Sunt remarcabile tapiseriile flamande care folosesc aur și mătase, produse în Bruxelles între 1550-1560, special pentru castel. Mai găsim tablouri datorate maeștrilor italieni și olandezi cât și mobilier renascentist și francez. Responsabili pentru această reverberație cultural europeană sunt regii dinastiei Jagielloniene: Alexander, Sisgismund I și II care au transformat un castel medieval într-o piesă renascentist- italiană de prima clasă. Din păcate lumina este foarte slabă iar  fotografiatul la interior interzis cu strictețe. Castelul a decăzut când regele Sigismund III Vasa a mutat curtea sa  (1609 - 1611) la Warsovia, desemnând castelul să devină locul de odihnă veșnică a regilor Poloniei.

Text si foto : AG

Expozitia Baruch Elron la muzeul Khan - Ashkelon

Cel mai vestic oraș al Israelului este frumosul Ashkelon aflat la circa 50 de km sud de Tel Aviv. Oraș de origine neolitică și antic port  la mare, a fost disputat extensiv de Egipteni, Canaaniti, Filistini, Babilonieni, Greci, Fenicieni, Romani , Persieni , Arabi și Cruciați, ca să fie distrus de Mameluci în anul 1270. Numele Ashkelon este probabil de origine vest-semitică și pare a avea rădăcina ebraică s-k-l  „a cântări”, de unde și cuvântul shekel, probabil legat de importanța orașului ca centru portuar și comercial în antichitate. Un soi de ceapă produs de localnici capătă denumirea grecească „askolonion”, adică de la Ascalon sau Askolon, cum era cunoscută localitatea la eleni și apoi în tot evul mediu. În cartierul numit Migdal, o ruină a distrugerii mameluce, este Khan-ul,  o clădire  renovată, azi muzeu al orașului, (ne atrage privirea un elegant minaret și largi arcade interioare). Khan-ul  gazduiește azi, sub egida primăriei orașului, galerii și expoziții temporare. Am avut plăcerea să asistăm la vernisajul expoziției de pictură Baruch Elron, curator dr. Dalia Hakker Orion. Împreună cu Lydia Elron (soția regretatului pictor), cele două doamne au ales din vasta colecție de artă Elron, tablouri care au ca temă  marea, anotimpurile, natura.  În cuvântul de introducere dr.Hakker a subliniat apartenența lui Elron la grupul " Hexagon" unde își catalizează stilul său distinct, numit de criticii de artă  "Realism magic". Cercetând tablorile din expoziție vom descoperi elementul temporal, puternic accentuat, cum este în alegoria "Cele patru anotimpuri" în care ceasul, clepsidra, evoluția personajului central (pictorul însuși), toate semnalizează efectul trecerii timpului și declinul inerent al artei și al artistului. În alt tablou (Iona și balena) celebra poveste biblică este proiectată direct în lumea noastră modernă. Iona, în costum de scafandr, cu masca  pe față, este regurgitat de o balenă de culoarea metalică, care părăsind scena amintește alura unui submarin modern.

Plaja naufragiului este poluată cu stigle goale, cu corturi haotic abandonate și cutii de coca-cola, care la un loc,  ne conving că povestea se întâmplă azi, iar Iona este de fapt un soldat care își salvează dischetul militar pe care îl prezintă privitorului. 

 La fel și povestea biblică "Moise și tufa în flăcări" anulează axa timpului, convingându-ne că omul poate întâlni divinitatea în orice moment și situație. În Biblie - exodul -3 găsim descrisă astfel scena cu pricina:

"Moise păştea turma socrului său, Ietro, preotul din Midian. El şi-a dus turma dincolo de pustie şi a ajuns la Horeb, muntele lui Dumnezeu.   Acolo i S-a arătat Îngerul Domnului într-o flacără de foc care ieşea dintr-un tufiş. Moise s-a uitat într-acolo şi a văzut că, deşi tufişul ardea, totuşi nu se mistuia.  

În tabloul lui Elron, Moise este pictat cu spatele spre noi, el contemplează tufa în flăcări. A pus radioul pe jos, sacul cu efecte,  iar pe umeri el poartă nelipsita pereche de bocanci militari, pictați în distincta culoare  a parașutiștilor israelieni.

Postmodernismul are o influență considerabilă în opera pictorului. Desfințarea granițelor, melanjul artelor și al sentimentelor produc un anume haos bine reprezentat în tabloul " În the middle of nowhere"- 1978" . În acest nicăieri vom găsi forma unui trunchi de copac cu ramuri care se ridică spre cer de parcă ar fi mâini umane, unele sugerând rugăciune sau cerșind îndurare.

Dar mâinile nu sunt mâini ci devin corolele unui regn vegetal. Din scorburile copacului apar mâini adevărate ocupate să atingă penajul unei păsări, alta prezintă o plantă - floare ca o a treia să susțină o colivie din care, prin portița deschisă, o pasăre pornește spre libertate. Bule transparente, cristaline, plutesc  în mai toate planurile sugerând o prezența mistică și unificatoare. Iată cum dintr-o singură răsuflare artistul sintetizează regnul animal cu cel vegetal, omul și dorința de eliberare,  captivitatea și zborul...

 O alta lucrare semnificativa este "Pictorul  naturii"  (2001)

Tabloul sintetizează cu brio rolul  pictorului în a reda  natură  pe care o  adaptează la  lumea  sa  de fantezie  şi  glumă.   Cu o privire serioasă, Elron  ne arată că toate vietăţile care apar  în lucrările sale ca de exemplu:  peştii,  păsările, şopârlele,  fluturii, etc…  sunt   mai intâi tratate de  imaginaţia  sa, cu o vopsea  aurie, pe care artistul  o aplică  pe toate  subiectele, dorind  să le schimbe, să facă lumea  şi viaţa mai  frumoase.

M-a bucurat prezența în expoziție a unui tablou special, numit "Primăvară în toamnă" -1980.  Avem aici superpoziția a două dimensiuni paralele, o poveste construită din două lumi - una internă și alta externă - un tablou inclus în alt tablou. Cel mare ne prezintă o splendidă scenă de toamnă cu culori exuberante aur și bronz, pe un cer înnourat, cu munți falnici în zare. Al doilea tablou conținut de primul și atârnat în cerul acestuia, are o ramă pe care a poposit un fluture venit din lumea exterioară . În tabloul mai mic, plante cresc din semințe roșii. Din cer cad bule de cristal ca o ploaie venită din altă lume. În tabloul mai mare bulele au ajuns la sol și le zărim răspândite pe pajiști sau plutind pe suprafața lacului. În ochii artistului tabloul înrămat devine o parte a naturii din care se inspiră, și care ne instigă cu mirosuri, strigăt de păsări și clipocit de ape. Dar Elron va aplica o enigmatică floare albă, legată cu ață roșie de rama de lemn, împreună cu fluturele poposit pe ramă, astfel căpătăm legătura între cele două realități care coexistă armonios cu o a treia, cea a consumatorului de artă. Mă voi opri aici, încântat de ocazia  vizionării unei reușite și importante expoziții plasată într-un atât de potrivit spațiu-timp, cu o lume atât de bine captată și apoi redată de imaginația, erudiția și penelul marelui pictor israelian care este Baruch Elron.

Adrian Grauenfels

 Pictura pe sticlă – o tehnică milenară

    Nu vom ști niciodată în mod cert momentul în care sticla - splendida materie translucidă creată de spiritul inventiv al omului, născut în Orientul Apropiat și deja cunoscută, cu 2500 de ani înainte de epoca noastră, a fost folosită de fenicieni, egipteni, palestinieni și babilonieni ca suport pentru pictură. Această descoperire ar fi putut fi accidentală sau rezultatul experimentelor unui pictor, deoarece mica placă de sticlă s-a oferit cu generozitate pentru acest scop, deoarece era posibil să fie copiat orice model - desenat anterior - prin simpla suprapunere pe suprafața de sticlă. Se stabilește că tehnica picturii de sticlă era cunoscută încă din secolul al doilea înainte de era noastră, difuzarea largă fiind atestată de arta elenistică. Noutatea și caracterul specific al acestei tehnici se datorează faptului că straturile de vopsea sunt aplicate în succesiune "inversă" (în comparație cu vopsirea obișnuită) pe una din fetele panoului de sticlă; astfel, această parte  devine "fața interioară" a picturii care apare, prin corpul transparent al plăcii de sticlă, pe "fața exterioară". Sticla are astfel funcția dublă a suportului și a stratului de protecție. Imaginea este construită în mai multe etape distincte, straturile de vopsea - care nu pot fi corectate - fiind suprapuse. Prima etapă constă în aranjamentul liniar al subiectului, urmărind contururi clare, care formează o rețea formată dintr-un număr mare de suprafețe mici, perfect delimitate. În cea de-a doua etapă, desenul interior  și detaliile sunt introduse pe suprafețele mici; ele formează accentul cromatic care se opune fundalului colorat (tonul local) care, într-o a treia etapă, umple toate suprafețele delimitate prin desen. Datorită faptului că imaginea este executată invers ca și cum ar fi văzută printr-o oglindă, astfel încât să apară reală pe suprafața plăcii de sticlă, această tehnică necesită un model, un model care este transferat prin suprapunerea plăcii de sticlă. Prin urmare, ar fi mai potrivit să o descriem ca fiind "pictura de pe spatele plăcii de sticlă", o analogie a termenului german de Hinterglassmalerei. Se poate obiecta că o placă de sticlă nu are nici "partea interioară", nici "partea exterioară", ca una din fețele sale devine "partea interioară" numai atunci când este utilizată pentru acest scop special.
 În plus, orice pictură cu un cadru obișnuit, plasată sub o placă de sticlă, este o pictură "sub" sticlă.  

      Combinația de cuvinte "pictură  pe sticlă" exprimă o noțiune mult mai precisă, adică suportul pe care este executată pictura, spre deosebire de alte suporturi, cum ar fi panouri din lemn, pânză, carton etc. termen care a câștigat o circulație largă în România, deși nu indică și a doua funcție a sticlei, și anume funcția unui strat de protecție. Sticla, ca suport, a început să fie utilizată cu 2000 de ani înainte de a fi folosită ca strat de protecție pentru opere de artă executate pe alte suporturi decât sticla. Servind atât ca strat de suport, cât și ca strat protector pentru pictură, sticla dă o strălucire deosebită culorilor aplicate pe "partea interioară", astfel că  aerul și stratul de praf care apar între placa de sticlă și pictura încadrată, sunt excluse. Culorile, în tonuri pure, care acoperă suprafețele cu un strat uniform sau aplicate sub formă de straturi subțiri transparente sau din nou în nuanțe umbrite, devine mai luminoase când o tentă de aur sau de argint este așezată sub pictura, oferindu-i  luciu metalic. Datorită suprafeței sale vălurite, sticla veche produsă în multe fabrici poseda o strălucire cristalină nemaipomenită. Diferitele planuri de înclinație reflectă lumina fiecare în felul său, producând efectul unor valuri care curg, ca un voal magic, așa cum a fost aruncat asupra imaginii care pare să capteze mediul înconjurător pe care il reflectă prin lumină. Această interfață fermecătoare cu o dublă realitate - imaginea și lumea exterioară - conferă picturii pe sticlă o viață secretă, agitată și mereu schimbătoare. Calitățile fine ale picturii pe sticlă, inaccesibile altor tehnici de pictură și care se află chiar în structura sa, i-au permis să supraviețuiască prin două milenii, să revină la viață din nou și  cu aceeași prospețime viguroasă în  continua schimbare a diferitelor stiluri – întotdeauna adaptate la gustul epocii.
      În Italia, unde această tehnică fusese pierdută, ea a apărut din nou, importată din Bizanț, abia în secolul al XIV- lea și de acolo s-a răspândit în centrul și vestul Europei. Potrivit cercetătorilor, o dovadă din această perioadă este răstignirea din anul 1320-30, aflată astăzi în Germania la Muzeul Schwerin. Cea mai veche lucrare în această tehnică este un altar de casă mică datând din secolul al XIV-lea, astăzi în biserica Sfintei Cruci din Rostock, în nord-estul Germaniei. Pentru următoarele două secole, această artă, împreună cu arta grafică, au servit doar pentru teme religioase. Ar trebui să menționăm aici că splendidele vitralii, de care se bucură marile catedrale ale Europei, nu au nimic de-a face cu pictura pe sticlă . În România, sticlă era produsă din secolul 16, adusă de meșteri germani, în Transilvania. Printre cele mai vestite vechi icoane pomenim cea de la biserica din Ribnicioara (1778). "Virgină cu copilul" pictat de Ioniță pictor la Brașov -  1780. Profetul Elijah, Nicula - 1790, Sfânta treime de la Alba Iulia, semnată de Petru zugravu - 1795 și un "Sf. Nicolae" aflat la biserica Joseni - 1798.

Note
  

Mănăstirea Nicula este un important centru de pelerinaj din Ardealul de Nord. Vechi loc de pelerinaj greco-catolic, biserica mănăstirii a adăpostit de-a lungul timpului renumita icoană pictată în anul 1681 de meșterul Luca din Iclod. Conform unui proces-verbal întocmit de ofițeri austrieci, icoana ar fi lăcrimat între 15 februarie și 12 martie 1699. În anul 1713 guvernatorul Transilvaniei Sigismund Kornis a dus icoana la reședința nobiliară de la Castelul Kornis, de unde aceasta a ajuns la Cluj. După care, icoana se întoarce la Nicula, în bisericuța de lemn nou construită, pentru a adăposti odorul bisericesc.  Prin intermediul școlii de meșteri iconari de la mănăstirea Nicula, a pătruns în Transilvania tehnica picturii pe sticlă, acest obicei avându-și originea în Boemia, Austria și Bavaria, zone în care tradiția manufacturilor de sticlărie s-a împletit cu religiozitatea populară catolică.

Artiști moderni ai icoanelor pe sticlă

Se evidențiază în România artista Karmen Zaharia care produce serii de icoane pe sticlă (dar și în alte medii) care denotă o cromatică agreabilă, un tonus optimist și o execuție impecabilă. Am ales pentru exemplificare câteva icoane  reproduse din cartea dânsei "Sfințească-se numele tău" -  Editura SAGA 2019

Aprecieri 

Pictorii Nicula au folosit  culori extrem de violente, totuși vibrante, calde, sincere. Icoanele lor reprezintă cele mai neașteptate și izbitoare opere, create de popor, de o emoție artistică de neuitat și extremă vigoare. GEORGE OPRESCU

Multe icoane pe sticlă sunt de obicei frumoase; muzeele, oamenii cu un simț sincer al frumosului le adună cu atenție, iar istoricii de artă le studiază. GEORGE CĂLINESCU

În icoanele pe sticlă, în special în cele ale lui Nicula, prezintă un expresionism folcloric, atât naiv, cât și tragic, care ne bucură și ne atinge ... PETRU COMARNESCU 

Cine ar putea să nu realizeze farmecul irezistibil al picturilor noastre populare pe sticlă sau să fie captivat de tonul lor cordial și puternic? Compoziția, ingenuoasă și rafinată, colorată nobilă, atât de viu în același timp, ne transpune la opera lui Matisse. DAN HAULICĂ 

Prin autenticitatea puternică, umanismul, farmecul decorativ, culoarea strălucitoare și tradiția acestui gen de artă, atât de aproape de viața oamenilor (aceste icoane) merită toată admirația noastră. Hans Redeker- Olanda

**

Text:  Adrian Grauenfels

icoane si fotografie: Karmen Zaharia

PETER USTINOV

Peter Ustinov a murit în 2004, când avea 82 de ani.  A scris, a jucat film și teatru, a regizat, vorbea curent șase limbi.   A câștigat două premii Oscar și o diplomă de masterat. Timp de 30 de ani, Ustinov a fost un ambasador al bunăvoinței pentru UNICEF .  Ustinov a fost și desenator și caricaturist. În 1961 , la Editura Atlantic Little Brown  a publicat această carte: "We were only human"

Ustinov a încercat să folosească umorul în încercarea de a face față perioadei naziste. Iată un fragment din introducerea sa la carte, în care explică de ce a ales să se ocupe de acest subiect, de neconceput ca umor . Există evenimente, care sunt atât de departe de experiența umană, încât nu se poate ghici cum vom reacționa la ele. O veste despre moarte rareori cauzează o schimbare a modului în care este prezentată în cinematografie și în teatru. Atunci când dezastrul este prevestit într-un mod serios și   reținut, avem tendința să ne gândim la modul în care ar trebui să răspundem știrilor. Numai după un timp vom simți impactul știrilor asupra noastră. Și unii oameni, poate mai sensibili, au auzit vești proaste, doar că au râs la primirea lor.
Râsul și plânsul sunt supape de siguranță, gardienii sănătății, la fel cum transpirația protejează corpul. A devenit un clișeu să spunem că râsul și plânsul nu sunt contradictorii, în timp ce, există multe piese slabe, în care eroii au aceleași gânduri despre dragoste și ură. Aceste paradoxuri simple au avut odată un anumit farmec, iar acum par a fi desuete și departe de adevăr. Fapt este  că un clișeu devine  clișeu, pentru că  se bazează pe un adevăr.  S-a scris și s-a vorbit  mult despre perioada nazistă, o mare parte din texte fiind grave, reținute și de bun gust, astfel încât faptele îngrozitoare vorbesc de la sine. Printre victimele acestei epidemii literare, găsim nenumărate tragedii personale, iar atunci când toate aceste tragedii personale  fuzionează într-un unic peisaj, plasat la un anume timp, ele devin prea copleșitoare, impersonale și pare banal să fie adevărate. Iată un exemplu cantitativ: Un om cu un milion de dolari este bogat, dar pentru că mai există lucruri pe care nu le poate cumpăra, percepem o anumită legătură între el și omul obișnuit de pe stradă.
    O persoană care are cinci miliarde de dolari nu mai este bogată, pentru că este imposibil să-i percepem  bogăția. Așa a fost și cu naziștii și cu aventura lor dezgustătoare. A durat atât de mult timp, iar numărul victimelor a fost atât de astronomice încât, chiar dacă există un element de groază în jurul fiecărui caz în parte, suma totală este de neînțeles și nu o putem digera.  Deci, cum se poate ajunge la motivarea acestor crime, care sunt în afara experienței justiției și pentru care nu există o răzbunare corespunzătoare? Nu există nici o modalitate de a trata cu decență oameni sau partide indecente. Ca și consumatorii de pornografie care cedează dorințele lor, criminalii de război  nu au văzut sau simțit vreo  necesitate de a-și calma pasiunile, crimele,  deoarece țara lor a fost condusă de un guvern condus de  câțiva fanatici, care încet încet, au expus și încurajat cele mai întunecate părți ale psihicului uman. Cartea lui Ustinov conține 23 portrete-caricaturi ale  naziștilor, probabil anonimi (deși este posibil ca unele sunt în conformitate cu oameni reali, care mai corect ar trebui numiți monștri).
   Lângă fiecare desen apare un text despre care se știe că a fost emis de caracterul
desenat. Iată nouă dintre ele:

Doctorul meu mi-a spus că nu sunt apt pentru judecată. Sufăr de anemie căci nu sunt bine hrănit.




Săpunul este făcut din grăsime de om? Pot explica. Mulți habar nu au ce lipsă teribilă de săpun exista în acea perioada în Vaterland.

Dacă omul e deja mort, ce-i pasă lui dacă făcem din pielea lui un abajur? Cel puțin e de folos la ceva.

Neînțelegerea noastră nu este îndreptată specific, asupra unui evreu anume, ci la mod colectiv.

 

Este o greșeală să spun că atunci
când eram guvernatorul Rutheniei,
am fost responsabil pentru moartea
a 6000 de oameni. Am condamnat
7251 de oameni la muncă grea,
pe viață.
Un calcul foarte simplu dovedește că
datorită mie exista1251 de oameni
care  au supraviețuit, așa că declar
că atitudinea voastră este
incomprehensibilă și inumană.

Nu am avut acces la informații despre câți deținuți au murit, dar declar că exagerați.

 E o mare diferența între crimă și eutanasie. Majoritatea celor care au murit, doreau să moară.

    Toată viața mea am lucrat neobosit
    pentru pace. Dacă nu s-ar fi opus
    Polonia, Franța, Marea Britanie,
    Rusia și America, nu era nevoie de
    război. Și din moment ce posibilitatea
   de a păstra pacea a fost în alte mâini,
   nu este corect să dăm vina pe
   Germania pentru că a provocat       războiul.

Și la această afirmație anexez
o cerere pentru grațiere

  .

După câte știu eu, cuptoarele acelea erau pentru copt pâine

Text, traducere : Adrian G 

Herman Victorov- Sub aripa neagra a razboiului- Refugiul la Bacău

Pe fondul atmosferei general antisemite, viața familiei lui Herman Victorov continuă la Bacău, unde băiatul este înscris la școală. Are prilejul să cunoască figuri ale mișcării sioniste, are interacții cu localnici, creștini omenoși, care ajută familia. Vom descoperi scene, prietenii și afecțiuni care s-au grefat adânc în memoria autorului. Își amintește numele profesorului de ebraică Zigu Schwartz, care le relata cu pasiune despre crearea statului Israel și despre munca noilor veniți în kibuțurile din Palestina. Sau despre Joseph Trumpeldor, eroul sionist, care, în timpul războiului Ruso-Japonez a continuat să lupte, chiar după ce și-a pierdut un braț.  După ce s-a întors din Japonia, a înființat o organizație sionistă de tineret, care pregătea emigranții pentru „alia”. A plecat în Palestina și a murit în timp ce, împreună cu membrii mișcării Hașomer , a apărat unul din primele kibuțuri înființate de evrei. A devenit un erou al Israelului și un simbol al sioniștilor. Zigu, profesorul îndrăgit, dispare după un timp ca să se îmbarce pe vasul Struma  care primise aprobarea autorităților de a transporta evrei în Palestina. După câteva luni, au aflat că nava se scufundase în Marea Neagră și toți pasagerii s-au înecat. "Cu tristețe m-am gândit la profesorul nostru, care nu și-a mai împlinit visul de a ajunge să construiască o țară nouă pentru evrei în Ereț Israel" scrie Victorov.

               Desen de Baruch Elron pentru cartea lui Efraim Ofir "Povestea Strumei"
 

Narația urmează cu descrierea evenimentelor din noaptea de 28/29 iunie 1941, când Antonescu ordonă  masacrul populației evreieșți din Iași, acuzată că ar fi colaborat cu aviatorii sovietici urcându-se pe acoperișuri și transmițând semnale luminoase. Evreii sunt arestați din casele lor de chestură și  împușcați la întâmplare. Cei care au scăpat au fost înghesuiți în vagoane de vite.  Au bătut scânduri în geamuri să nu între nici o adiere de vânt și i-au plimbat câteva zile spre Călărași, fără să le dea apă și fără să oprească. O scenă eroică are loc  în gara   Român, o femeie ( este vorba de Viorica Agarici, președinta „Crucii Roșii”,  pentru curajul și omenia sa a fost omagiată post mortem de către statul Israel cu titlul de „drepți între popoare.”) a cerut autorităților să oprească trenurile și să dea apă și mâncare oamenilor. "Milostivă și curajoasă femeie, fapta ta va rămâne pentru totdeauna în sufletele poporului celor față de care ți-ai arătat bunătatea și milă", s-a rugat cu evlavie cumnata Ana, cea care relatează grozăvia. "Vara și căldura înăbușitoare au încins vagonul și oamenii nu au mai putut respira. S-au călcat în picioare, unii și-au pierdut mințile, mulți au murit. Printre ei, și băiatul meu. Trupul lui zace acum într-o groapă comună". Cumnatul a reușit să rămână în viață. A fost închis într-un lagăr la Călărași și s-a întors acasă prin noiembrie. Alt tren a fost plimbat către Podul Iloaiei. E doar la 15 km de Iași, dar au făcut manevre, mutându-l de pe o linie pe altă. Când l-au deschis, mai mult de jumătate din oameni erau morți".
De la gazda Tanciu, unde se simțeau bine, familia este nevoită să se mute. Spectrul deportării în Transnistria este prezent, iminent. Pe o stradă zăresc o casă cu un anunț "de închiriat". Le deschide o femeie într-un halat înflorat. Văzând “Steaua Galbenă,” a întrebat răstit: „Ce vreți?” „Căutăm casă. Am văzut afișul.” „Nu închiriez la jâdani, cărați-vă de-aici!”  Dar salvarea vine de pe strada Lupașcu unde exită un imobil liber. Proprietarul un anume domn "Opincă" îi primește generos și nici nu cere chirie. Vrea pe cineva să păzească locul și casa. Familia se mută în strigătele unor copii de pe ulițe: "Veniți, mă, să vedeți! Pleacă jidanii.” Relațiile cu Opincă sunt excelente și lucrurile se liniștesc pentru un timp. Ba chiar familia se împrietenește cu familia Smaranda și Titus Avram vecinii de alături. Titus era director la o bancă, dar iubea istoria și filosofia. Cuplul are trei copii cu nume pe măsura pasiunii: Cezar, Ludovic și Remus. Cu Remus, Herman se împrietenește și împrumută un volum de versuri de George Topârceanu. Tot de la el a citit cartea lui Ionel Teodoreanu „În casa bunicilor“, care îl încântă. Autorul discerne lecturi antisemite (poezii de  Octavian Goga ) și află că există scriitori antisemiți alături de cei normativi. Desigur erau și oameni normali. O doamnă Groza, fostă profesoară , la care Herman presta diverse servicii (spart lemne, cărat coșuri cu legume) pentru prețul unei pâini pe zi , îi interzice să poarte Steaua Galbenă. Ba chiar îi face rost de o muncă mai bine plătită la sora sa, care era medic. Seara, familia asculta Radio Londra, ca să afle despre mersul războiului. Auzeau discursurile lui Hitler despre rasa ariană pură și rasele inferioare. Așa află familia că la București, conducătorii evreilor, Filderman  și Marele Rabin, Alexandru Șafran, încearcă să salveze evrei pe calea diplomației. Filderman îi scrie mereu lui Antonescu pentru a arăta starea jalnică a populației evreiești și a cere oprirea măsurilor antisemite.

Filderman  era Președintele Uniunii Comunităților Evreiești. I-a scris lui Antonescu, arătând vandalismul și atrocitățile săvârșite de legionari în timpul rebeliunii, protestând împotriva „trenurilor de la Iași”, cerând oprirea deportărilor și a măsurilor discriminatorii. Dar mai erau și alte forțe care se opuneau discriminărilor și soartei evreilor. Iuliu Maniu  –  prestigios om politic  din istoria României. A fost  prim ministru al României de mai multe ori, președintele Partidului Naţional Țărănesc, membru al Academiei Române. A luptat pentru  realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 și s-a opus  instaurării comunismului în România. Apoi aflam ca au intervenit pentru evrei și Regina-Mamă Elena, mitropolitul Transilvaniei, conducătorii evreilor, Filderman, Marele Rabin, A. L. Zissu, șeful sioniștilor din România. 
Filderman a cerut lui Carol al II-lea și lui Antonescu să lase evreii să lupte pe front, dar a fost refuzat.  Iuliu Maniu susținea cauza populației evreiești si a stăruit pentru ei în multe situații. Se opunea deportării și l-a avertizat pe mareșal că dacă nemții vor pierde războiul, îi va fi greu să justifice deportarea evreilor.  Wilhelm Filderman și Marele Rabin, Alexandru Șafran, au reușit să plece din țară, dar conducătorii sioniști A.D. Zissu, Mișu Bevenisti și alții au fost arestați și anchetați sub tortură în închisorile comuniste. 
Zissu era scriitor.  În Piatra Neamț a redacta  o publicație în ebraică. După scurtă vreme, a înființat la Iași publicația Floare albastră. A scos la Galați revista Hatikvah 
(Speranța) și a colaborat la revista Sicht din Iași. În 1919 fondează gazeta Mântuirea. A mai colaborat cu revistele Egalitatea, Opinia, Integral,  Bilete de papagal și a fost prieten cu Gala Galaction și Tudor Arghezi. 
Între 1941-1944 a condus un oficiu semilegal de emigrare. După al doilea război mondial a fost arestat, acuzat de spionaj și condamnat în 1951, rejudecat în 1954 și condamnat la viață pentru înaltă trădare. În 1956 este eliberat și, ajuns în Israel, moare la doar câteva săptămâni după eliberare.  Este unul dintre personajele principale ale romanului De două mii de ani și a Jurnalului lui Mihail Sebastian.
Cartea continuă cu peripeții și vicisitudini până în anul 1943 când germanii încep să fie respinși de ruși. Trupele sovietice se apropiau de Moldova iar  înfrângerea de la Stalingrad, în care-au murit aproape două sute de mii de ostași români,  creaseră în țară o lipsă enorma de forță de muncă. Cea mai mare parte a lucrărilor de interes public sau comunitar în anii războiului s-a efectuat cu ajutorul detașamentelor de muncă, la care era mobilizată o parte din populație, dar mai ales evreii. În primăvara anului 1944 a fost dată o lege prin care evreii erau chemați la muncă de la vârsta de cincisprezece ani. La Bacău, elevii de la Liceul Evreiesc precum și ceilalți băieți de cincisprezece ani sau chiar mai mici, au fost repartizați la aerodromul din Gherăiești, unde nemții începuseră construirea unor tranșee largi, în pantă, pentru camuflarea avioanelor. Dudu, fratele lui Herman  este  mobilizat la muncă obligatorie. În primăvara aceea împlinise paisprezece ani. După prima zi de muncă se întoarce acasă cu mâinile rănite. Dudu a început să plângă. Herman intervine :
       " - Merg eu în locul lui, mamă, sunt mai obișnuit cu munca.   
Ochii mamei s-au umplut de lacrimi. N-am să uit niciodată privirea ei când, fără să mai spună un cuvânt, s-a dus să îmi pregătească pachetul cu mâncare.  Când s-a făcut apelul, am răspuns „prezent” la numele lui Dudu." 
Există scene de mare emoție și tensiune în viața eroilor noștri. La 23 august 1944 România este eliberată de armata Rusă. Iată cum relatezăacest eveniment Herman:

"A doua zi dimineața, am aflat că rușii trecuseră de Roman și se apropiau de Bacău. Se vorbea că un grup de artileriști nemți îi așteptau la podul de peste Bistrița cu un tun antitanc. Am plecat împreună cu tata și Dudu spre centrul orașului. Artileriștii germani loviseră câteva tancuri rusești, dar între timp fuseseră capturați și împușcați. Grupuri de soldați ruși, întinși pe iarbă în grădina publică, își uscau uniformele la soare. Era avangarda trupelor rusești care trecuse Bistrița. Coloane de tancuri au intrat în oraș într-un zgomot asurzitor. Au urmat trupele terestre. Pe marginea trotuarelor, locuitorii orașului, creștini și evrei, îi întâmpinau, unii cu urale și flori, alții cu priviri speriate. Îi priveam captivat pe soldații obosiți și bărboși cu cămăși lungi și cizme de pânză prăfuite.  Erau atât de diferiți de soldații germani cu uniformele lor curate, perfect întinse și ranițele frumoase. O unitate de cazaci a apărut în galop și chiuind.  Deodată, câteva avioane germane de vânătoare s-au lăsat în picaj, mitraliind. Am luat-o la fugă spre casă, bocănind cu sandalele cu talpă de lemn, făcute de tata. Aveam impresia că gloanțele cădeau pe lângă noi și că avioanele ne urmăresc."
**
Ne vom opri aici, urmarea destinului lui Victorov în anii de comunism merită un capitol separat. La numai 13 ani se maturizase și percepe lumea și hoasul războiului cu mintea unui adult. Începea comunismul și sechelele antisemitismului se fac auzite prin vocea lui Mircea, un prieten creștin care povestește ce a scris Păstorel Teodoreanu, zilele trecute, în ziare:
„Căpitane, nu fi trist,
Garda merge înainte
Cu partidul comunist.”
Ieri erau legionari, azi sunt membri de partid, a încheiat cu tristețe în glas Mircea.


AG 2019
 

 job, job


A stat ploaia
E seară și ascult la radio știrile zilei
încă doi omorâți și un grav rănit

Habar nu am de ce undele de radio aduc numai știri rele
apăs butonul să caut jazz, nimic în eter
politică, regresie, anarhie, asta da

job, job ... unul da, altul nu
scumpiri, teroare, bariere, a murit un artist ...
un soț a ucis încă o femeie cu 4 sau 5 copii 
cine mai numără? Depresie…

Deschid o sticlă de bere și beau cu furie 
direct din ea, ca vara la mare
viața e scurtă, la ce bun un pahar civilizat

și uite, am găsit o stație cu muzică clasică
vă place Brahms? 
acum pot zace fără să fac nimic, las gândurile să zboare
vorbesc cu cineva, un călător

nu mai îmi dau seama dacă folosesc ebraica sau româna
Sufletul dorește clipe de vid, dar îl bănui de falsitate,
e un abil trișor, nu am pic de încredere 

există real? absurd? melancolie?
doar trecearea clipei e convingătoare
ca vocea de la radio, care tremură de emoție
țara asta ar fi trebuit să fie o femeie frumoasă
mângâiată, alintată de grâne și cer
cu flori pretutindeni, cu oameni calmi, cuvincioși care știu să asculte
și joburile lor să fie numai  pace

job, job
job, job 

AG

Rețeta de urgență

25% strontium fosfat
18% calcium carbonat
3 părți pământ din țara sfântă
aer tare de Ierusalim
doi nori pufoși cu forma mamei
un stop de sare din mare
nisip de joacă, pentru copii - 8%
o bilă de sticlă din copilărie
lumina unui fulger peste Cnaan
mângâierea soției când vin de la război...

AG