S-a întors după mulți ani de pribegie petrecuți împreună cu alți aventurieri ca și el, oameni care își spuneau cavaleri, oameni care de cele mai multe ori își lăsau oasele în deşerturile Orientului Apropiat în speranța că vor reuși izbânda finală și sufletul lor va ajunge undeva sus, lângă Creator. Avea încă în sânge războiul, iar mirosul și gustul morții îi bântuiau toate simțurile de care era în stare un asemena om. Nisipurile și pietrișurile Asiei încă îl mistuiau. Arșița acelor locuri îi ardea și acum carnea, și toate mădularele și le simțea cuprinse de un ireversibil putregai, care îi cuprindea încet, dar sigur, toată ființa. În munți era o răcoare pe care nu o simţea, dar pe care spera să o atingă îndată ce focul deşertului îl va lăsa în pace.. Șiroaie de apă i se scurgeau pe spate și îi inundau fruntea ca și cum ar fi intrat într-un mare cuptor.

,,Oare se va întâmpla vreodata? Și dacă da, când? Dacă nu, de ce?” se întreba uneori, iar în acele momente credea că cedează. Simțea că își pierde rațiunea și toate gândurile îi dispăreau într-o ceață densă ca un nor de praf, așa cum dispăreau taberele selgiucizilor în vârtejurile aprigilor furtuni de nisip. Zile întregi de foc, zile întregi de arşiţă. Se credea pierdut, iar ajutorul întârzia să apară. În depărtarea gândurilor sale, doar imaginile opace ale clădirilor şi templelor din Oraşul Sfânt îi alinau suferinţa pe care credea că încă nu o cunoaşte pe deplin. Rugăciunile nu îl ajutau. Spera că este doar începutul, iar undeva, peste timp acestea vor avea efectul dorit. Zâmbea când îşi aducea aminte de războaiele în care fusese atras, de acele  posibile victorii şi eroisme la care putea lua şi el parte. ,,Copil! Un copil bezmetic cu arme şi zale, călare pe un armăsar nebun, atras în măcelurile care nu au ajutat pe nimeni cu nimic. Nisipul a rămas roşu în urmă. Singurul lucru de care au fost în stare hoardele noastre de binevoitori şi slujitori.”

    Pe drumul ce şerpuia către micul platou de la poalele munţilor, cavalerul întâlni un copil ce îngrijea o turmă de capre. Acesta se uită curios la călătorul îmbrăcat în armură, care urca cu greu, ţinându-şi calul de căpăstru.

-          Bună ziua, micuţule!

Copilul se uită curios. Nu îi răspunse.

-          Cum merge păstoritul? Văd că ai capre frumoase şi iezi blânzi!

-          E iarbă din belşug. Nu ne plângem.

-          Este turma ta?

-          Turma tatălui meu, răspunse scurt păstorul.

-          Şi poţi tu singur să îngrijeşti de acestea?

-          De ce nu? Tata este prin preajmă mereu. Dacă apare vreun pericol, îndrept acest corn către cer, suflu şi tata cu calfele lui imi sar în ajutor...

-          Şi când vei fi mare tot de capre vrei să ai grijă?

-          Nu!

-          Dar...?

-          Aş vrea să călătoresc, să devin cavaler ca tine şi să ajung la tărâmurile sfinte...

-           Dar de unde ştii ca vin de acolo?

-          Despre toţi, care au mai trecut pe aici şi erau îmbrăcaţi la fel, oamenii din târg  spun că au venit sau pleacă într-acolo.

-          Aşa este...

-          Dar ştiu  că cei care ajung acolo sunt oameni viteji, câştigă războaie şi devin eroi.

-          Câţi eroi ai văzut printre cei care au trecut prin sat ?

Copilul se gândi o clipă apoi răspunse.

-          Nici unul!

-          Nici eu nu am văzut vreunul în toţi anii în care am rătăcit prin acele locuri.

-          Nu te cred, cavalerule. Sau dacă nu ai văzut însemnă că nu ai avut ochi să îi vezi.

-          Eşti isteţ, dar acolo sunt lucruri pe care trebuie să le faci sau să nu le faci. Cât despre eroi ... nu ştiu nimic.

-          Ce trebuie să faci acolo?

-          Puţine lucruri şi nimic mai mult decât poţi face şi aici.

-          Dar ce nu trebuie să faci acolo?

-          Nu pot să îţi spun decât că acele locuri sunt blestemate şi cel mai bine este să nu pleci.

-          Dar ce se mai întâmplă de numeşti acele locuri blestemate?

-          Nu se mai întâmplă nimic, se răsti Francois iritat. Se simţea vinovat, ca şi cum ar fi minţit la judecata cea de pe urmă.

Băiatul se uită pentru câteva clipe cu tristeţe în ochii cavalerului, apoi se îndepărtă de acesta. Câteva lacrimi îi curgeau pe obraz. Privi îngândurat la turma de capre ,, Oare ce motive are să nu vrea să imi spună ce se întâmplă acolo?” Plecă mai departe, mânându-şi turma spre locurile doar de el ştiute. După ce se depărtă, îşi îndreptă privirea spre Francois.

-          Să ai o zi buna, străinule! rosti păstorul, ridicând tonul vocii când pronunţă ultimul cuvânt.

Călătorul porni pe drumul ce urca în munţi. Se simţea vinovat. Auzise urarea copilului. Chiar începuse să se simtă străin. Străin de el însuşi. Un sentiment care nu îi dădea pace.

      Seara se lăsa peste crestele munţilor, iar în vale micul păstor îşi îndruma caprele către staul. Francois mai avea mult până la mănăstirea din munte unde era stareţ maestrul său din tinereţe. Drumul era anevoios şi nu îl cunoştea. Întunericul se lăsa peste pădure. Trebuia să înnopteze sub o stâncă, lângă micul platou de la poalele Alpilor. Îşi spuse ultima rugăciune din acea zi şi se aşeză pe snopul de fân uscat pe care îl purta cu el. După atâtea măceluri, începuse să ducă o luptă, un război aproape sfânt pentru sufletul său şi contra nedreptăţilor pe care credea că le făcuse în ultimii ani ai vieţii lui. Lupta aceasta îl tulbura. Nu putea să adoarmă. Ştia că undeva sus, în munte, maestrul său îl aştepta pentru a-i încredinţa o nouă şi ultimă misiune.

*

*            *

    După câteva zile de odihnă şi reflecţie asupra ultimilor ani din viaţa sa, Francois fu primit de către Gustave pentru o spovedanie de care nu mai avusese parte de foarte mult timp. Intră temător în biserica mănăstirii, unde îl aştepta senin şi calm bătrânul preot. Totul parcă se nărui în jurul său când văzu chipul blând al acestuia. Preotul făcu semnul crucii, iar Francois înclină capul în semn de respect şi supunere. Se aproprie. Afară era senin, iar prin vitralii lumina soarelui se revărsa peste chipul maestrului dându-i o culoare translucidă, asemeni îngerilor pictaţi pe pereţii bisericii. Trecură câteva ore de când cei doi discutau despre viaţa şi păcatele lui Francois.

-          Ce voia să afle copilul?

-          Cum este acolo, despre lupte şi cavaleri...

-          Şi?

-          Nimic. L-am minţit şi l-am sfătuit să meargă acolo decât ca pelerin... să nu îşi părăsească turma.

-          Îţi aminteşti când ai plecat şi nu ...

-          ... şi nu ţi-am ascultat sfaturile. Da, ştiu, dar...

-          Acel păstor eşti tu!

Francois îşi dădea seama unde voia să ajungă Gustave. Aşa era. Plecase după ce învăţase temeinic meşteşugul armelor, fără să ţină seama de sfatul bătrânului maestru. Îşi amintea şi acum vorbele acestuia la despărţire:

,, Dar plec pentru sufletul meu păcătos.”

,,Minţi. Pleci pentru glorie. Aşa faceţi toţi după ce învăţaţi să ţineţi o sabie în mână. Vă duceţi singuri la moarte sau, şi mai rău ajungeţi să trăiţi doar ca să ucideţi.”

,,Dar sufletul....?”

,,Dacă te gândeşti doar la sufletul tău, rămâi. În acest caz  cei de acolo sau de oriunde nu mai au nevoie de tine.”

,, Dar rugăciunile...?”

,, Pentru tine nu sunt decât nişte cuvinte ca şi celelalte ale celorlalţi. Vorbe în vânt, strigăte de ajutor în furtuna viselor tale deşarte. Strigăte care se vor transforma în urlete de disperare, pe care nu le va mai auzi nimeni ...”

Cu aceste cuvinte, maestru şi ucenic se despărţiră cu mulţi ani în urmă. Sângele tânăr al lui Francois fierbea şi raţiunea îi era tulburată de dorinţa de a face acte de vitejie de care nu mai auzise nimeni până atunci şi de care, cu siguranţă, va auzi o lume intreagă peste veacuri.

Înainte de a se întoarce, Francois, într-o ultimă scrisoare către maestrul său, îi ceru sfatul: ,,Dacă aş rămâne aici pentru totdeauna, în nisipurile acestea străine şi departe de locurile atât de dragi mie, ar trebui să îmi ascut tăişul sabiei chiar şi pe patul de moarte, şi nu ştiu dacă în momentele în care aş părăsi această lume, nu aş fi nevoit să curm viaţa cuiva ca să mor de moarte bună şi nu de pumnalul vreunui necunoscut care năvăleşte peste mine, ştiindu-mă muribund, în ultimele clipe din viaţa aceasta. Deci ce mă sfătuieşti, preabunule părinte? ” După doi ani primi răspunsul pe care îl aştepta cu nerăbdare. Era sfătuit să se întoarcă să îi fie de  ajutor în mănăstire. Pentru început avea să fie paracliserul şi lumănărarul bisericii.

*

*             *

      Într-una din zile, Francois işi aduse aminte de micul păstor şi coborî la poalele muntelui să îl caute. Cutreieră toate văile şi platourile. Nu îl găsi. Seara se hotărî să se întoarcă. Ştia că va ajunge spre dimineaţă sus în munte, dar nu se temea. Acum era odihnit şi putea să meargă toată noaptea fără să se oprească. Un sunet de corn îl trezi din contemplare. Departe, pe celălalt versant al muntelui, zări un punct negru înconjurat de pete albe care se mişcau  continuu înspre vale. Era păstorul în mijlocul turmei sale. Ar fi vrut să se ducă la el, dar renunţă la acest gând. Îşi propusese să revină zilele următoare. Aşa şi facu timp de câteva săptămâni. De fiecare dată se întorcea fără nici un rezultat. Păstorul şi turma i se arătau mereu pe versantul opus şi întotdeauna în depărtare. După un timp renunţă. Se simţea pentru prima dată înfrânt definitiv. Ieşise învingător în zeci de lupte, iar acum nu întelegea de ce. Voia să îi răspundă păstorului la întrebări şi să îi spună adevărul despre măcelurile şi crimele la care luase şi el parte în acele locuri blestemate.

       Era o zi frumoasă de august. Francois tocmai se întorcea din plimbarea lui matinală în mijlocul pădurii, unde obişnuia să îşi făca rugăciunile de dimineaţă, fără să fie deranjat de nimeni.  La poarta mănăstirii îl aştepta micul păstor.

-          Buna ziua, cavalerule!

Francois se uită atent la acesta.

-          Într-adevăr copile, să ai şi tu o zi bună! Ce gânduri te aduc pe la noi?

-          Am auzit că m-ai căutat.

-          Aşa este. Îţi eram dator cu nişte răspunsuri.

-          Nu mai este nevoie. Am aflat între timp acele răspunsuri

-          Şi atunci ce mai doreşti de la mine, răspunse enervat Francois.

-          Să îmi povesteşti despre războaie şi despre oameni. Despre vitejia ta şi a celorlalţi.

-          Eu sunt doar un laş. Am fugit din propria-mi cale şi m-am avântat în lupte fără folos.

Copilul îl privi nedumerit.

-          Vreau să merg acolo..

-          Nici să nu te gândeşti. Rămâi lângă turma ta şi ...

-          Vreau să fii maestrul meu.

-          Nu voi lăsa pe nimeni care îmi iese în cale să urmeze drumul pe care am fost eu.

Păstorul se aşeză în genunchi.

-          Voi face şi voi învăţa tot ce imi vei cere.

Francois se uită neinduplecat în ochii băiatului şi văzu aceea dorinţă pe care ştia că nu i-o va lua nimeni, aceea determinare care îl va face să nu asculte sfaturile nimănui şi să îşi indeplinească visul în ciuda tuturor piedicilor care i se vor pune în cale. Cunoştea foarte bine aceste lucruri, care îi aduceau aminte de el şi de adolescenţa sa în care fusese ucenicul lui Gustave.

*

*               *

După trei ani de ucenicie, micul păstor învăţase meşteşugul armelor mai bine şi mai repede decât se aşteptase Francois. Acum ştia să citească în latină şi greacă. Mai mult, fusese învăţat de stareţul mănăstirii astronomie şi chimie, iar  Francois îi dezvăluise tainele comerţului din Orient.

-          Când o să îmi dai drumul să plec ? a fost întrebat Francois de către ucenicul său.

-          Înainte să pleci în această călătorie trebuie să mai ştii ceva.

-          Ce?

-          Meşteşugul lumânărilor.

-          De ce?

-          Ca să înveţi să aprinzi lumini pentru vieţile pe care o să le iei în cruntele tale războaie.

-          Domnule judecător, clientul meu nu a intenţionat să privească conţinutul acelei bucăţi de hârtie.

-          Domnule avocat, inculpatul nu numai că a văzut sau a privit acea mizerabilă bucată de hârtie, dar chiar a îndrăznit să o admire cu pasiune.

-          Dar…

-          Şedinţa se încheie. Juriul va delibera, iar în douăzeci de minute vom pronunţa sentinţa.

În sala de judecată se făcu întuneric. Aikin se trezi. Visase. Era dimineaţă. Lumina soarelui pătrundea prin ferestre, după ce cu greu străbătea norii groşi şi otrăvitori  ce învăluiau oraşul. Se ridică din pat şi opri alarma care anunţa că tuburile de oxigen erau complet încărcate. Pe un ecran era atenţionat că în câteva minute va trebui să servească micul dejun, iar într-un colţ al camerei, dintr-un difuzor ascuns, o voce metalică îl avertiza că mai are oxigen în tuburi pentru opt ore, treizeci şi şapte de minute şi zece secunde. Privi pe fereastră. Totul era învăluit într-o ceaţă gri cu o consistenţă acidă. Aşa era şi mintea lui tulburată de visul în care era unul din avocaţii apărării care polemiza cu judecătorul.

Brusc îşi aminti de Clara. Plecase într-o secţiune învecinată în interes de serviciu. Urma să se întoarcă peste câteva zile când aveau fixată de către autorităţi ziua căsătoriei. ,,Dacă se va întoarce teafără, îl va mai găsi pe el viu?”, era întrebarea pe care el şi-o punea în fiecare dimineaţă de câteva zile. Începuse să îi pese, iar el nu ştia asta sau nu îşi dădea seama ce înseamnă acest lucru, tot aşa cum nu ştia că lipsa lui înseamnă nepăsare. În Oraş, viaţa era nesigură. Nimeni nu ştia când Congregaţia care guverna de mai bine de un secol va porni acţiuni de pedepsire a rebelilor. Asta se întâmpla când ei ocupau o zonă întreagă şi populaţia era decimată şi înlocuită cu imigranţi din teritoriile învecinate. Oraşul era împărţit în sute de secţiuni în care oamenii trăiau într-un automatism perfect. Nu aveau voie să părăsească secţiunea în care locuiau decât cu aprobarea specială a administraţiei. Cine nu respecta decizia era acuzat de rebeliune şi condamnat la moarte. Aikin se linişti. Îşi aminti că acolo unde locuia nu mai fusesese semnalată o activitate a rebelilor de mai bine de cincizeci de ani.

     Un sunet metalic îl trezi din contemplare. În nişa din peretele sudic îi fusese adus micul dejun. Hrana locuitorilor era asigurată de către Congregaţie, iar în schimbul muncii pe care aceştia o prestau în cadrul diverselor companii li se asigurau energia electrică şi oxigenul necesar supravieţuirii în oraşul toxic. După ce servi micul dejun, Aikin mai verifică o dată buteliile de oxigen şi aparatul de respirat. Erau în regulă, iar astăzi era liber şi voia să facă o plimbare pe plaja ce se întindea de-a lungul  laturii estice a secţiunii. Îşi puse costumul antichimic, apoi reglă masca şi aparatul de respirat. Verifică pentru ultima oară nivelul oxigenului şi işi încheie fermoarul de siguranţă. Reglă la un debit minim aparatul care alimenta locuinţa cu aer proaspăt. De la ultimul război chimic, aerul devenise letal. Concentraţia de gaze otrăvitoare era aşa de mare încât un om ar fi murit în câteva minute dacă s-ar fi plimbat neprotejat în Oraş. Doar în interiorul clădirilor se putea trăi fără costum şi mască de respirat, deoarece erau protejate împotriva infiltrării aerului  de afara, iar sistemul de alimentare cu oxigen era singurul lucru bun ce părea că mai rămăsese după instaurarea dictaturii în Oraş.

   Aikin ieşi din clădire şi se îndreptă spre zona portului vechi, acum o ruină. Travesă artera principală, după care intră pe prima stradă ce şerpuia în jos, spre ţărmul oceanului. Se gândea la Clara şi nu ar fi trebuit. Ştia că încalcă legea, dar mai ştia că guvernul încă nu îşi permitea să monteze dispozitive de scanare a gândurilor, aşa cum se întâmplase în oraşele învecinate. Acesta era şi motivul pentru care Oraşul era încă asaltat de imigranţi. Nu ştia ce înseamnă faptul că se gândea aşa des la ea, dar era neliniştit.  Nu avea voie să se gândească decât la propria persoană şi la nimeni altcineva. Codexul definea aceste lucruri ca slăbiciuni ale speciei umane şi le pedepsea ca atare. Totuşi nu se putea abţine să nu se gândească şi asta îl făcea să simtă ceva plăcut în toată fiinţa. Totul a început când a primit de la guvern ordinul de căsătorie pe care bărbaţii de vârsta lui erau obligaţi să îl îndeplinească. Acesta conţinea numele, vârsta şi fotografia persoanei cu care urma să se căsătorească, data şi numele reprezentantului Congregaţiei care oficia căsătoria.  Cei doi trebuiau să locuiască în aceeaşi secţiune, iar la o perioadă de câţiva zeci de ani erau permise căsătoriile între indivizi din secţiuni diferite pentru a se evita consangvinitatea. Durata căsătoriei era de cel mult zece - douăsprezece luni până se năştea primul şi unicul copil al cuplului. Atunci copilul era preluat şi crescut de către guvern, iar cei doi primeau ordinul administrativ de divorţ. Mai demult, copil fiind, cineva îi povestise prin semne că, în vechime, oamenii se foloseau de un cuvânt pe care îl denumeau ,,iubire”, iar în unele zone ale planetei acesta se numea ,,dragoste”. Nimeni nu găsise vreodată un astfel de obiect, aşa că în conştiinţa lor totul rămăsese o legendă  interzisă. Se gândea că în curând se va naşte o nouă fiinţă care va avea aceeaşi viaţă chinuită. Se întristă şi nu ştia ce înseamnă asta. O viaţă trăită între patru pereţi şi în interiorul unui costum greu  pe care de cele mai multe ori nu îl suporta. Uneori ar fi vrut să spargă geamurile sau să rupă costumul de pe el, dar asta ar fi fost sinucidere sigură. Se calmă la gândul că oricând i se poate întâmpla asta dacă Congregaţia considera că este necesar, iar el, Aikin, nu mai este de folos sistemului.

La marginea oceanului vântul bătea intens, iar valurile se izbeau puternic de ţărm. Ceaţa acidă învăluia cea mai mare parte a platformei continentale. Apa  căpătase o nuanţă cenuşie, iar pe o suprafaţă de sute de mii de kilometri pătraţi, în apropierea ţărmului, nu mai trăia nicio vietate de cel puţin o sută de ani. Prin ecranul panoramic al măştii de respirat, Aikin privea în depărtare şi încerca să îşi imagineze cum ar fi viaţa dincolo de ocean, împreună cu Clara şi pentru totdeauna... Îşi dădea seama că îşi permitea prea multă libertate şi îşi propuse să-şi cenzureze gândurile. Era conştient că risca totul dacă cineva i-ar fi scanat sentimentele. Ultima oară când se plimbă pe plajă, un amic îi povesti desenând cu degetul pe nisip că în partea cealaltă a oceanului, pe pământurile vechiului continent ar mai exista câteva zone în care mai trăiesc şi alte vieţuitoare în afară de oameni şi şobolani. În Oraş, doar şobolanii se adaptaseră la mediul toxic şi reuşiseră să supravieţuiască. Pe străzi puteai vedea doar autovehicule, oameni îmbrăcaţi în costume antichimice şi şobolani. Undeva în laboratoarele de cercetare se studiau factorii care au dus la supravieţuirea şi adaptarea lor în acest mediu. Savanţii sperau că în urma acestor cercetări vor putea face acelaşi lucru cu oamenii şi nu va mai fi nevoie de incomodele costume de protecţie. Aikin era unul din aceşti savanţi. ,,Vom deveni asemeni şobolanilor dacă vom continua în acest fel. Imuni la orice rău din jurul nostru. Oare este bine?” Simţi din nou că încalcă legea şi îndrăzneşte să gândească prea mult. ,,Oare cum era dincolo?’’ Nimeni nu ştia acest lucru pentru că nimeni nu mai îndrăznise să evadeze dincolo de foarte mult timp. Şi asta se întâmpla de mai bine de un secol. Acest gând era una dintre cele mai mari crime incluse în Codex. Brusc renunţă să mai gândească. Trecea pe lângă el un grup de oameni. Se mai plimbă o vreme pe malul oceanului, după care se îndreptă spre casă pe alt drum. Intră pe o stradă largă, cu clădiri înalte şi ferestre multe ce semănau cu ochii unei creaturi ucigaşe. În spatele lui auzi un zgomot de motor şi un claxon scurt. Se dădu într-o parte, iar vehiculul trecu  pe lângă el lăsând în urmă o perdea de fum. Prin praful toxic, zări un obiect cu formă pătrată. Era o carte căzută din camionul care ducea la crematoriu şi ultimele volume confiscate din zonele controlate de rebeli. Se aproprie de aceasta. În acel moment o rafală de vânt o deschise, iar dintre paginile cărţii se desprinse o filă care căzu la picioarele lui Aikin. Acesta se aplecă şi ridică bucata de hârtie, o desfăcu şi o privi atent. Văzu desenat cu o mare fineţe şi precizie un trandafir roşu sub care era scris caligrafic: ,,Rosa Linnaeus”. Roşul petalelor îl tulbură şi simţi cum ţepii de pe tulpina în dreptul căreia ţinea degetul îl răneau. Pe obraz i se scurse o lacrimă. Se simţea rănit şi devastat. În spatele lui, undeva la una din ferestrele ce semănau cu ochii unui animal de pradă, cineva îi urmărea fiecare mişcare.

 A doua zi a fost condamnat la moarte pentru că îndrăznise să admire o roză.

Alexandru Şerban

*

*           *

O nouă viziune SF inclusă în acest număr,

     În schiţa Oraşul, două teme distincte absorb substanţa epică: poluarea catastrofică a globului pământesc şi permanenta supraveghere instituită de ‚,Congregaţie”. Între ele, personajul principal descoperă fiorul necunoscut al celei dintâi iubiri şi sfârşeşte tragic.    Alexandru Şerban creează imaginea artistică a unei posibile lumi viitoare, aflată sub apăsarea extincţiei. O dramă individualizată şi un limbaj expresiv vestesc un posibil nou nume în universul ficţional al prozei autohtone.

Ion Bălu