Cap.24

Rezumat cap. 23

Cei doi părăsesc pentru scurt timp muntele, Agnisia, pentru a răspunde citației organelor de anchetă în cazul Hociung, George Apostol, pentru achiziționarera ultimelor lucruri necesare dării în exploatare a hexagonului. Totul decursese perfect, inclusiv reîntoarcerea cu elicopterul în vârful muntelui, la Stația meteorologică.

Jandarmii dăduseră o mână de ajutor la descărcarea mobilierului şi a altor cumpărături făcute de Agnisia Mărgărit şi George Apostol. Ajutaseră chiar şi la depozitarea lor în magazia staţiei. Pe munte sufla un vânt rece dinspre răsărit, iar senzația neplăcută de frig era accentuată de căderea in tempestivă a primului strat de zăpadă. Se apropia cu pași repezi iarna, așa cum progrozase Agnisia, care mai apucase câteva ierni timpurii de-a lungul anilor. Era imperios necesar ca George Apostol să grăbească finalizarea hexagonului și să se mute acolo cât mai repede. Drumul îi istovise pe amândoi, motiv pentru care amânaseră pentru a doua zi trecerea la despachetarea cumpărăturilor, având în vedere că mobilierul, cel puțin, trebuia reansamblat, iar caloriferele, țevile, boilerul și multe altele necesitau operați mai ample. Aveau nevoie de câteva săptămâni pentru a duce totul la bun sfârșit, dar nu era o problemă care să-i sperie prea tare, deoarece munceau înăuntru, într-un spațiu închis, departe de meandrele vremii. Pe de altă parte, exista și clădirea stației, unde trăiseră până atunci, adusă la parametrii optimi, care le putea asigura supraviețuirea în cazul în care ar fi apărut o situație de urgență.

- Am trecut eu prin ierni și mai grele, îi spuse Agnisia, sorbindu-și cafeaua înainte de culcare, dar n-am murit! Iarna trecută s-a stricat centrala electrică, în altă iarnă am rămas fără acoperiș și fără alimente, da, cum auzi, nu ești niciodată pe deplin prergătit să înfrunți „hachiţele”vremii!

George Apostol zâmbi.

- În curând, foarte curând, vom fi!

- Să dea Dumnezeu! Ultima tornadă îmi dă încă frisoane!

- Mă mir că tornada a luat doar acoperișul și ați scăpat cu viața! Cu hexagonul e altceva. Forma geometrică a acestuia  permite eliberarea presiunii vântului, iar fixarea zidului în tulpinile brazilor, rămase cu rădăcinile înfipte profund în pământ, la care se adaugă lipsa unui acoperiș clasic, exclude orice posibilitate de destructurare a construcției. Puteți să stați liniștită de acum!

- Ești sigur?

- N-am nicio îndoială. De la bun început m-am gândit la acest lucru. La fel de sigură este alimentarea cu apă și cea cu energie electrică, fără să mai vorbim de asigurarea unei siguranțe alimentare prin sera amplasată în cea de-a doua jumătate a hexagonului.

- Să știi că ador grădinăritul.

- Și mie îmi place.

- De asta ai adus sacii aceia cu pământ?

- Da, pământul de aici nu se pretează agriculturii. E un fel de amestec de praf și nisip, purtat de vânturi (de mii de ani), laolaltă cu semințele de conifere care s-au adaptat încetul cu încetul acestui tip de sol.

- Te-ai gândit la toate!

- Am avut tot timpul din lume și ținea de proiect. Mi-e greu să accept că la înălțimea aceasta nu poți să trăiești pe propriile picioare.

- Și crezi că se poate?

- Nu știu ce să zic, dar sunt optimist.

- Au mai încercat și alții, din câte îmi mai amintesc, numai că au renunțat, rând pe rând, înainte de a finaliza ceva.

- Da, am găsit multe materiale aici, și mi-am dat seamă că ideea a existat demult și chiar nu-mi dau seama de ce s-a renunțat. Oricum, Stânca Vulturești, nu-i un loc din care ai vrea să ieși la pensie!

- Este valabil și pentru tine?

- Nu cred, fiindcă eu nu mă gândesc la pensie. Am alte priorități.

- Cum ar fi?

- Să finalizez, proiectul acesta, de exemplu, și, de ce nu, să încep altul.

- Nu văd ce s-ar mai putea face pe aici.

- Eu simt că mai există destule lucruri de făcut și că nu trebuie să mă rezum numai la acestea. Ceva îmi spune că merită să aștept.

- Faptul că eu aștept de aproape treizeci de ani nu-ți spune nimic?

- Mă îndoiesc că ați așteptat degeaba. La un moment dat, mă gândesc, se va întâmpla ce vă este scris să vi se întâmple! Eu cred în destin.

- Cândva credeam și eu.

.

Ansamblarea mobilierului se dovedise o treabă pe cât de istovitoare, pe atât de provocătoare. Agnisia îl lăsase de capul său, deși ajutorul ei i-ar fi fost de ajutor, fie și numai prin a-i da cele necesare la mână. Nu încercase nici măcar să-i sugereze acest lucru, știind că se ocupa singură de treburile stației, el fiind musafir pe acolo. Începuse cu box-office-ul, camera de lucru, unde instalase cal culatoarele, terminalele pentru senzori și conexiunile wireless. Având un spaţiu generos (3 m lăţime şi peste 6 m lungime), instalarea unui birou de aproximativ 5 m și a două fotolii ergonomice din piele, nu-i ridicase probleme. Abia la doritoarele lui (aprox. 3x3 m) și Agnisiei (aprox.3x4m) apăruseră primele probleme în sensul că paturile erau foarte mari și necesitau prezența a doi oameni,  la montarea cadrului. Se chinuise singur câteva zile, improvizând în fel și chip, dar până la urmă izbutise. Adăugase saltelele din spumă cu memorie, confecționate exact pe dimensiunile paturilor, câte un șifonier, o masă, două scaune și un covor pentru fiecare dormitor, mergând pe stilul minimalist, plus măștiele din inox pentru băi. În hexagonul mic instalase doar o masă rotundă cu blatul din sticlă și cinci tabureți rotunzi, îmbrăcați în catifea verde. Jumătatea cealaltă a hexagonului, destinată grădinăritului, se dovedise și cea mai dificilă, deoarece trebuia să care sacii de pământ din magazie, să-i împrăștie pe o suprafață de aproximativ 50 m pătrați, să niveleze pământul, apoi să amenaje cărări de acces din piatră ornamentală, din metru în metru, să plaseze becurile cu infraroșii în toate punctele serei, pentru a acoperi întregul perimetru, lucruri migăloase, care-i luaseră aproape o săptămână de muncă. Boilerul rămăsese pe ultima sută de metri. Locul acestuia fusese gândit și amplasat dinainte în interiorul camerei electrice și îi servise ca reper în proiectare. Exista, așadar, tot ce trebuia fixării lui, urma doar să monteze caloriferele și țevile de transport a apei calde, pe care nu uitase să le cumpere, împreună cu holenderele de legătură. Prevăzuse, de asemenea, găuri în pereții hexagonului pentru trecerea țevilor, astfel că în mai puțin de o săptămână pusese instalația de încălzire la punct, racordase boilerul la rețeua de energie și apă, apoi pornise instalația de producere a curentului electric, deschizând toate robinetele în spatele cărora ținuse în frâu forța dezlănuțuită a apei. Mai rămăsese acolo câteva ore să vadă dacă totul era în ordine. Luminile în hexagon se aprinseră imediat, apa din boiler se încălzise la 70 de grade, răspândidu-se fără probleme  prin toate caloriferele, în amândouă băile exista apărece și caldă, totul era în regulă. Aproape de miezul nopții se întoarse la Stație dezmierdat de primii ful de zăpadă din anul acela. În camera Agnisiei lumina era stinsă.

Întâlnirile mele cu diminețile  iernii

mă entuziasmează la nebunie

așa sunt eu

mă bucură primul fulg de zăpadă sfios

care mi se topește pe tâmplă

ador răsuflarea tăioasă a vântului

țurțurii de pe streșina casei

albul zăpezii și a fumului de la țevile de eșapament

adesea mă dau fără să mă vadă nimeni

pe gheață

lăsând deoparte sobrietatea scorțoasă

a poetului

mângâi steluțele argintii de pe ferestre

cu buzele

în timp ce pisica își schimbă culcușul din pod

la gura sobei

chiar și mașinile sunt parcă un pic mai umane

pe șosele acestea ca niște coli uriașe de hârtie

n-ai cum să nu-ți lași sufletul  moleșit de căldurile verii

să zburde printre munții împodobiți de omături

unde ecoul se sparge în mii de bucăți și nu se mai întoarce

GPS-ul îmi spune să fac la stânga

deși nu mai văd nicio urmă de drum

fac stânga, totuși,

spre cer

și simt cum îmi cresc aripile...

Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale
la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie

și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui  vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,

este ca la ruleta rusească

pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu

nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...

la dracu`!

Cap. 23

Rezumat cap.22

Agnisia Mărgărit se simte prinsă în vârtejul acela mediatic, iscat din acțiunile criminale ale fostului ei soț, care, pare, s-o afecteze într-o anumită măsură și împotriva căruia începe propria ofensivă. Atât ea, cât și George Apostol, sunt în așteptarea elicopterului, ea fiind deja citată la Poliție și Parchet, el fiind preocupat, în continuare, de definitivarea proiectului său.

Femeia rămase la Stânca Vulturești în timp ce George Apostol merse mai departe, spre capitală. Urma ca Agnisia să-l ajungă din urmă în câteva ore cu o mașină de serviciu a institutului, după întâlnirea cu directoarea Institutului Național de Meteorologie în legătură cu acele concedii de odihnă restante. Și el trebuia să facă o mică oprire la Bitere, apoi să-și continue drumul, vreo douăzeci de kilometri, cu o ocazie. Bitere îl primise cu brațele deschise, observând că George Apostol mai slăbise.

- Boilerul tău, amice, îi zise el, e gata de vreo săptămână. Am ținut cont de toate indicațiile, să știi, în plus i-am adăugat o supapă de evacuare pneumatică, în cazul unei căderi intempestive de tensiune, ca să nu-ți explodeze „măgăoaia” în cap.

- Eram sigur, zâmbise George Apostol. Sper că îmi dai și niște instrucțiuni de montaj și exploatare?

- Nu, nu-i cazul. Ai în lateral un ștuț de racord la apă, iar în față două butoane: unul de pornire, roșu, și altul de oprire, negru, asta-i toată șmecheria! Te costă cât ți-am spus!

George Apostol îi plătise pe loc și săltase boilerul, destul de greu, pe umăr.

- Crezi că mă ia cineva la ocazie cu ”măgăoaia”?

- Nu, dar te duc eu până la institut! Gratis!

Ofițerul de poliție o primise extrem de politicos. Se informase despre trecutul și prezentul ei, sperând să afle mai multe informații despre Hociung.

- Îmi pare rău, domnule inspector, îl temperă ea, după ce aflase ce urmărea polițistul. Ne-am despărți de aproape douăzeci de ani, nu mai știu ce-a făcut sau n-a făcut ulterior. Este adevărat că a încercat de mai multe ori să se împace cu mine, lucru care, după cum știți, nu s-a mai întâmplat. Ca om era afemeiat, pervers, laș, dispus să facă oricând compromisuri ca să-și atingă scopurile, un gunoi!

- Știți de ce este acuzat?

- Da. Era previzibil să ajungă și la crimă. Când ne-am despărțit nu avea nimic, stătea undeva la o femeie, în chirie. Acum, înțeleg, are o avere de peste un milion de euro! Credeți că adunat-o din salariu său de merceolog?Vă spun eu că nu putea. Pesemne că a omorât și traficat sute de femei.

- Aveți cunoștință despre cineva?

- Nu, speculez numai. De acolo, din vârful muntelui, nici n-ai cum!

- Înțeleg și îmi cer scuze. Aveam obligația să „bifez” și această pistă, ca și procurorul, de altfel. Nu cred că mai trebuie să treceți pe la Parchet.Voi face eu informările necesare.

Agnisia ieșise din Poliție cu capul sus, sfidându-i pe ziariștii adunați acolo, care tăbărâseră pe ea.

- Erai complice cu Hociung?o întrebase direct o ziaristă obraznică, băgându-i microfonul în nas. Unde ai dus fetele?

- Știi că lucrez la stația meteorologică „Stânca Vulturești”, la opt mii de metri distanță de pământ, zise, cum poți să mă întrebi așa ceva?N-am fost niciodată complice cu nimeni și n-am „dus” pe nimeni nicăieri! Atât am vrut să vă spun!

Trecu printre ei fără să le mai răspundă la nicio întrebare și urcă în primul taxi.

Pe ecranul telefonului apăruse imaginea Agnisiei.

- Da, răspunse, George Apostol.

- Să nu te apuci de cumpărături fără mine! îl rugă ea. Am terminat la Poliție, acum merg la institut! Nu mai durează mult.

- Bine, vă aștept! Cum a fost la Poliție?

- N-am stat decât cinci minute. Au fost foarte amabili. Mai greu a fost cu ziariștii, care au tăbărât pe mine precum ciorile!

- Și?

- Le-am spus unde muncesc și i-am rugat să nu-mi mai asocieze numele cu Hociung! Sper s-o rezolv și cu „șefa”.

- Succes!

„Șefa”, Cornelia Ispas, o primise cu exclamații de admirație.

 - Înflorești de la un an la altul, draga mea! Ce faci ca să te menții atât de bine?

- Nimic, „șefa”, îmi văd de treburile mele!

- Cu noul asistent cum te împaci?

- Bine, merci.

- De acum îți poți lua și tu concediul de odihnă ca lumea! Și restanțele, bineînțeles!

Agnisia afișă un zâmbet rece.

- N-am niciun fel de restanțe, „șefa”! Mi-am făcut toate concediile la vremea lor, mi-am luat chiar și banii! Nu mai am nimic de luat!

- Eu știu altceva!

- Nu te contrazic, dragă Cornelia, dar eu știu mai bine! E adevărat că n-am avut om și se putea presupune asta, numai că eu mi-am făcut concediul acolo, la „Stânca Vulturești”, și n-am înaintat nicio cerere de amânare sau de alt fel.

Cornelia Ispas ridică din umeri.

- Treaba ta, scriptic figurezi cu toate concediile la zi. Faci cum vrei! Eu doream să-ți întind o mână de ajutor.

- Mulțumesc. Mai avem ceva de lămurit?

- Nu, din câte știu! zise Cornelia mirată de graba ei. Unde fugi ca o căprioară?

- Trebuie să mă întâlnesc cu George, să facem niște cumpărături personale. I-am promis!

- Măi, măi, măi!

- Are nevoie doar de sfatul meu, nu e ce-ți trece ție prin cap!

-  De unde știi tu la ce mă gândesc eu?

- Ți se citește pe față.

George Apostol o aștepta într-unul dintre cel mai mari magazine de bricolaj din capitală. Văzuse câteva lucruri deosebite, care îi plăcuseră, dar nu luase nicio decizie, fiindcă  era curios să afle și părerea ei. O zărise sosind în fugă la intrarea în mall.

- N-am vrut să te fac să aștepți prea mult, îi explicase Agnisia, cu mâna la inimă.

Abia am scăpat de „șefă”, care avea chef de vorbă!

- Cum a rămas cu restanțele?

- Ca și până acum, a lăsat totul la decizia mea, așa cum mă așteptam! Ai aruncat o privire prin magazin?

- Da, sunt de toate, chiar peste așteptări! E foarte greu însă să te hotărăști asupra culorilor!

- Ca să nu pierdem timp, eu zic să mergem pe galben muștar pentru fotolii, paturi, mese, scaune, care este o culoare caldă și veselă, cu o mare încărcătură energetică, la modă acum, și care se asortează perfect cu griul covoarelor, cu albul perdelelor sau al lenjeriei, dar și cu nuanțele mai închise, mahon, de pildă, un fel de roșu înăbușit, al mobilei.

Ce zici?

- Perfect, sunteți foarte practică!

- Atunci, la treabă! Presupun că știi să le și ansamblezi, fiindcă aici mobilierul vine, de regulă, demontat, în cutii de carton, iar spațiu din elicopter este limitat!

- Nicio problemă. Să trecem, mai întâi, de faza aceasta!

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

Un bărbat nu are nevoie doar de iubire
prea multă sau prea puțină dragoste îl poate ucide
dragostea trebuie să fie undeva la mijloc
în primul rând, are nevoie de un loc în care să se poată întoarce
de o femeie pentru a face dragoste
(La urma urmei, marea iubire de altădată înseamnă să faci dragoste!)
mai are nevoie de un cal pentru a merge la luptă cu toate morile de vânt ale dimineților
și dacă este posibil, dar nu neapărat obligatoriu, de  un loc de muncă
un cont bancar, fără limită de credit
loțiuni de bărbierit (after shave), pentru a scăpa de muștele agresive,
și nu în ultimul rând, de un pieptene
nu este deloc ușor să fii bărbat în zilele noastre
(întotdeauna a fost dificil!)
dar acum s-a ajuns la ultima limită
am devenit sclavii unor reflexe inconștiente

a unor obsesii

restrânse la bani și femei, pe scurt
un bărbat are întotdeauna nevoie și de puțină mângâiere
iar în final, ca tot omul, de un loc în spatele bisericii...

în ultima carte de poezie

am adunat toate insectele tăcute și netăcute

din viața mea

câte zece-douăzeci pe o pagină

pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie

pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat

în propriu sânge

Doamne

cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori

infestând cu otrava dorințelor noastre

altarele spiritului

alunecând cumva pe scara comună a evoluției

de câte ori răsfoiesc câte o pagină

plonjez în întunericul voluptos al trecutului

cu exuberanța poetului ucigaș de greieri

dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă

a copilului care înfige un bold într-un fluture

în cartea mea a mai rămas doar un loc

pe ultima pagină

destul pentru a lăsa să curgă acolo

o lacrimă

Cap. 22

.

Rezumat cap.21

George Apostol prezintă Agnisei noua construcție în formă de hexagon, iar ea se arată de-a dreptul uluită. Urma de amărăciune de pe fața ei îi trădează nemulțumirea de a fi fost soția criminalului Hociung, devenit vedetă națională, așteptându-se să intre în atenția mas- media și să sufere serioase prejudicii de imagine.

.

Lenevise până aproape de amiază, evitând să dea ochii cu Agnisia, deși îi auzea tocurile pantofilor chinuind dușumeaua. La hexagon nu mai avea ce face, iar în stație nici atât. Efortul depus în ultimul timp îl marcase serios, iar corpul își cerea drepturile. Adormea de cum așeza capul pe perină, nu mai avea vise și nu mai reușea să se trezească la cântatul cocoșilor. Era adevărat că nu prea existau cocoși pe acolo, dar asta era altă poveste, ceasul său biologic se dereglase vizibil, dând o altă dimensiune vieții și timpului. Știa însă că lucrurile vor reveni la loc încetul cu încetul, cum i se mai întâmplase, important acum era să învețe ceva din această experiență și să cumpănească mai bine atunci când lua asemenea decizii. Încă nu găsise răspunsul la întrebarea pe care i-o pusese și Agnisia cu privire la hexagon, probabil și din cauza timpului, dar spera să-l găsească înainte de venirea iernii, deoarece nu-l mai oprea nimic, nici măcar Agnisia, care fusese citată telefonic la Poliție, urmând ca institul să-i trimită în zilele următoare un elicopter. Erau printre puținii oameni din lume care foloseau ca mijloc de deplasare elicopterul, nu pentru că vanitatea i-ar fi dat afară din casă, nici vorbă, ci pentru că nu aveau altă cale terestră. Agnisia se împotrivise ca el s-o însoțească la Poliție, dar nu avuse nimic împotrivă să profite de ocazie și să-și cumpere din capitală lucrurile de care mai avea nevoie la hexagon. Aranjase, în prealabil, și o întâlnire cu prietenul său, Nelu Bitere, pentru conceperea ultimei piese de forță din hexagon: boilerul. Bitere se și apucase de treabă, dar mai avea nevoie de unele detalii și-i ceruse să vină la dânsul personal. Nu uitase nici de mobilier, (paturi, scaune, fotolii ergonomice, saltele cu memorie, pături, perine, plapume, covoare), nici de aparatura de bucătărie, apreciind că banii de pe cardul său erau suficienți pentru a-și duce la capăt proiectul. Agnisia îi puse la dispoziție și cardul ei de anul trecut, pentru orice eventualitate, așa că era liniștit. Nu excludea posibilitatea să facă împreună cumpărăturile, s-o elibereze de tensiunea aceea traumatizantă, mocnită, acumulată de-a lungul anilor, dar și de-alungul ultimilor zile. Insistase să nu se implice în viața ei, iar el înțelese. Era o chestiune pur personală și dorea s-o trăiască singură.

Știrile despre Hociung curgeau în valuri, acaparase toată media și crease o emoție puternică pe plan național. Își văzuse fotografia apărând în emisiunile de știri alături de fotografia lui Hociung, sub care se titrase cu litere mari „fosta soție a monstrului” și, desigur, nu-i căzuse prea bine. În fond, ziariștii spuneau adevărul, n-aveau nicio vină, trăise ani buni cu el și nimeni nu putea schimba acest lucru. Ceea ce o deranjase de la bun început fusese atitudinea lască a anchetatorilor, favorabilă„monstrului”, care acredita explicit și implicarea lor. Comerțul cu carne vie, vechi de când lumea, aducea traficanților miliarde de euro anual, beneficind de sprijinul autorităților statului. Nu-și explica cum se infiltrase în acea lume sinistră a mafiei și cum ajunsese până acolo încât să omoare oameni. După ce îl părăsise trăise cu mai multe femei, care îl părăsiseră rând pe rând, și ea înțelegea de ce. Hociung luase asupra sa crimele, două la număr, deși unii credeau că fuseseră mai multe, susținând că incinerase cadavrele într-un butoi. Era mai mult decât penibil, ca să faci așa ceva trebuia să ai sânge în vene, iar el nu avea. Îl cunoștea bine. Procurorii mergeau pe cartea nebuniei, invocând desele internări ale „monstrului”în spitale de psihiatrie, o gogoriță, desigur, Hociung o făcuse și când era cu ea pentru banale puseuri de insomnie sau angoasă (un fel de lene cronică!). Medicii psihiatrii, ca toți medicii, erau în stare să pună diagnostice

din burtă dacă autoritățile închideau ochii la excesele și inconștiența lor. Mii de persoane cu afecțiuni psihice grave circulau liber pe străzi în clipa aceea la cererea și șpăgile întreținătorilor, punând în pericol mii de oameni nevinovați. Unul în plus nu mai conta. Parcă totul era făcut împotriva cetățeanului de rând. Intuia că lucrurile aveau să fi tegiversate mult timp, păstrând-o în atenția media alături de „monstru”, cu „pagubele” de imagine inerente. Simțea un sentiment de rușine față de George Apostol, mai ales, și încerca din toate puterile să-și justifice alegerea făcută în tinerețe, deși n-o ajuta cu nimic. Cu toate acesta, era important pentru ea să fie înțelesă exact de către acesta, cel puțin, fiindcă în privința celorlalți nu avea prea multe așteptări. Se temea de întâlnirile cu jurnaliștii și procurorii, dar nevoia de a face clarificările necesare, fie și numai pentru tânărul ei colaborator, era mai puternică.

Un telefon de la institut, sosit mai spre seară, o luase pe nepregătite. Directoarea Institului de meteorologie o informa oficial că trebuia să-și ia concediul de odihnă pe anul în curs, plus restanțele din anii trecuți, adică alte vreo douăzeci de concedii aflate în stand by, și să-l lase la „butoane” pe George Apostol. Nu spuse nici da, nici nu, urmând să treacă pe la institut și să se pună de acord.

- Asupra ce? o întrebase George Apostol. Legea interzice renunțarea salariatului la concediul legal de odihnă!

- Legea era valabilă și înainte de a veni tu!

- Da, dar acum situația este complet diferită!

Agnisia abia își stăpânise un zâmbet.

- Nu te contrazic, dar legea nu se aplică retroactiv. Pe de altă parte, eu am primit banii pe toate concediile de odihnă ca și când le-aș fi luat. Iar eu susțin că le-am luat!

-?!

- Contrar, ar trebui să ies la pensie din concediu, ceea ce mi se pare aberant. Nu obiectez asupra concediului pe anul în curs! Chiar îmi doream să petrec o lună cu mama!

- Sper să aveți succes.

- Sânt prea bătrână ca să mă dea afară.

- Mie nu mi se pare că sânteți bătrână deloc, o contrazise George Apostol, și cred că v-ați greșit vocația. Trebuia să vă faceți avocat!

.

o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul

fratele ei geamăn

mai leneș
sau cerul
o altă necunoscută inexplicabilă a ochiului nostru omenesc
în această dimineață, o rază de soare traversase geamul
și trecuse din ochii tăi în ochii cerșetorului de pâine

nelipsit dintre noi
transformându-l într-o magnolie purpurie
într-un copac al vieții
nu voi înțelege niciodată cum o rază de lumină care vine din Calea Lactee
printre milioane de ani tereștri și obstacole

se sparge ca un pahar de cristal la cea mai mică atingere

de irisuri

.

incompresibil...

Cap.21

Rezumat cap.20

George Apostol aproape terminase noua clădire în formă de hexagon, având doar de proiectat mobilierul, altfel spus de căutat pe internet și de comandat, fiindcă nu-l putea construi singur. Bucuria ducerii proiectului la bun sfârșit îi fusese umbrită de supărarea Agnisiei Mărgărit, care aflase de la PolițIa din Vulturești că fostul ei soț, Toader Hociung, era un criminal în serie, acesta fiind reținut de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate și terorism (DIICOT) pentru trafic de carne vie.

În dimineața aceea răcoroasă de septembrie, George Apostol, însoțit de Agnisia, se întorse la locul faptei, adică la hexagon, ca să-și privească opera la lumina zilei. Răsucise cu satisfacția propietarului de drept cheia în broasca ușii, intrând într-un hol lat de un metru și lung de șase metri, cu acces dinspre vest spre est, trecând printr-un hexagon mai mic, de circa patru metri pătrați, alt hol, orientat în L cu primul, pe direcția sud-nord, și ajungând în cabinetul de lucru, un spațiu sub formă de trapez, cu latura mică de șase metri, cea mare de șapte, iar lățimea de doi metri, dar și la cele două dormitoare de pe laterale, de  șaisprezece metri pătrați fiecare. Ecranul uriaș al Samsung-ului ocupa jumătate de perete din partea de nord a cabinetului. Pornise unitatea și pe mijlocul acestuia apărură parametri meteorologici ai vremii, aliniați frumos unul sub altul, de sus până jos, două pagini de scris Word, la capete, și două posturi de televiziune, unul românesc și altul străin, CNN, în partea de sus.  Aceasta era prima jumătate a hexagonului. A doua parte, cu intrare din hexagonul mic, reprezenta un spațiu gol, de circa patruzeci de metri pătrați, gândit ca o microseră pentru cultivarea legumelor,   necesare consumului propriu pe toată durata anului, iluminată natural din trei părți. Din seră, se intra în „sala motoarelor”, unde se producea energia electrică, un loc în care se auzea, destul de estompat, de altfel, forța apei, care învârtea roata și care la rândul ei antrena axele generatoarelor. Agnisia o ținuse dintr-o exclamație în alta, bucurându-se ca un copil. Bănuise că George Apostol lucra cu pasiune la ceva deosebit, dar ceea ce realizase, în sfârșit, îi întrecea toate așteptările.

Cazul lui Toader Hociung căpătase o anvergură națională după dispariția unei fete de cincisprezece ani, care apucase să sune la 112. Operatoarea de serviciu  transferase apelul la Poliție, unde agentul-șef, Costi Nicoară, nu prea avea chef de muncă și încerca să afle dacă fata nu era prostituată. De la 112 i se comunicase că minora fusese răpită, sechestrată și violată, neștiind nimic despre agresor, nici unde se află, iar el, tocmai el, trebuia să caute acul în carul cu fân, deoarece STS-ul îi indica un perimetru de vreo zece-cincisprezece kilometri. Devenind un caz de interes public, la insistențele unchiului victimei, care „ieșise pe televiziuni”, Poliția se puse în mișcare, măturând orșelulul dintr-un capăt în altul, fără nici un rezultat. DIICOT-ul local trimise un procuror dubios, suspectat de legături dubioase cu membrii unor clanuri mafiote, a cărei sarcină era să „tempereze”elanul polițiștilor și să-i protejeze pe traficanții de carne vie. Deși mai avea un dosar similar de dispariție, în care apărea mașina răpitorului, nu se obosise să verifice dacă nu era tot acela, iar când polițiștii, prin serviciile lor secrete, aflaseră adresa unde era sechestrată fata, se prezentase la judecătorul de serviciu pentru a primi un mandat de percheziție, întârziind încă o dată intervenția, deoarece mandatul stabilea ora 6, dimineața, ca oră de punere în aplicare a acestuia, altfel spus, permițând infractorului să-și ducă treaba la bun sfârșit. Așa cum se așteptase, victima nu era acolo, ziariștii însă descoperiseră în timp record imagini de pe camerele de luat vederi din oraș, cu răpitorul, Toader Hociung, care, desigur, fusese reținut. Implicate în traficul de persoane, fără niciun dubiu, autoritățile locale declinaseră ancheta DIICOT central, cei mai mulți alegând să se pensioneze sau să se dea la fund. Se pare că implicarea în afacere era la nivelul cel mai înalt, deoarece și DIICOT-ul central își dăduse cu stângul în dreptul de multe ori, iar INML-ul se făcuse de tot râsul, extrăgând AND-ul din niște dinți care nu aparțineau victimei. Unchiul fetei anunțase că va contesta rezultatul raportului și că va solicita o analiză independentă, în afara țării, ceea ce determinase responsabilii INML să-și reconsidere rezultatele ori să fie mai prudenți în declarații. Senzația generală era că DIICOT-ul îl proteja pe Hociung, determinându-l să recunoască două crime și să abată atenția de la rețea, dar și sub acest aspect străveziu persistau o mulțime de neclarități, unele mai penibile decât altele.

- Ai zice că trăim într-un stat mafiot! spuse Agnisia Mărgărit. Toți se acoperă unul pe altul! Când m-am despărțit de Toader, parcă ți-am mai zis, era un pârlit. Acum are ditamai „viloaia” de câteva sute de mii de dolari! De unde?

- În nici un caz din salariu de la Institut!

- La viața pe care o duce nu i-ar fi ajuns nici pentru un centimetru din hardughia aia!  Sigur e implicat până peste cap în mizeria asta!

- Da, admise George Apostol, n-o putea face singur. Se vede cu ochiul liber că are o susținere ocultă, un amestec nociv dintre autoritate și contrariul ei.

- Cât de nenporocit poți să fii să ucizi un copil și să-l arzi ca pe o bucată de carne într-un butoi?murmură Agnisia, ducându-și mâinile la ochi. Doamne, și mi-a fost soț!

- Probabil că n-a fost dintotdeauna așa!

- Nici nu mai contează, tot el e! N-a lipsit mult, cred, să nu ajung și eu în butoi!

- Mie mi s-a părut un om cumdecade când l-am întâlnit!

- Aceasta e masca lui.

- Atunci e diabolic!

- Nu, îl creditezi prea mult!. El e un executant servil și o face pentru bani, teleghidat de alții. E și prost, pe deasupra!

- Sau o face pe prostul?

- Poate în faza aceasta, dar, pe fond, e așa cum îți spun. Abia aștept să ajung la Poliție!

- Mă luați și pe mine?

- Exclus. S-ar putea înterpreta și nu vreau. Apoi, trebuie să rămână cineva la stație.

- Am înțeles.

- Mă bucur că ești înțelegător.

- Nu cred că am de ales!

- Nu, nu trebuie să te implici mai mult decât este necesar. Iar acum nu este necesar!

un om cade din neatenție de  la etajul zece

sinucidere

urlă ziarele

nefericitul e procuror sau a fost

asistenta de la Urgență  își șterge transpirația de pe frunte

după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare

îl declară mort

Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață

murmură un discipol al lui Socrate

din mulțimea adunată pe margini

de pomană o iei

de pomană o dai

cui îi pasă

mai  încolo un om al străzii juisează în văzul lumii

lua-v-ar dracu de curve

un câine se târâie  pe strada cu o căpățână de cal în gură

moartea cailor bucuria câinilor

femeile-și scuipă consternate în sâni

atingerea flegmei  e ca mâna lacomă a amantului peste pubis

ca un orgasm

un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat

și face infarct

cei doi îndrăgostiți nici nu observă

deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ

Dumnezeu să-l ierte

pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat

doctore

cu bisturiul tău de rahat

de nu ți-ar muri mulți înainte

omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii

ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească

 „Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...

ne întrepărtundem viețile tixiiți în cutii de chibrituri

în acele abominabile blocuri ceaușiste

moștenite din tată în fiu

și devenim încet-încet niște oameni din plastilină

modelați după zgomote

un fel de comis- voiajori antropofili

gen Gregor Samsa

gravitând  perpetuu între un creier bolnav

și o inimă devastată de temeri

într-o lume-a lui Kafka

în care te poți trezi dimineața din om

într-un gândac negru de bucătărie

pe femurul manichiuristei de la parter

ea însăși o femeie gândac

care plimbă în fiecare dimineață un câine lup

și-un iepure

( uneori absurdul e mai cumplit decât realitatea!)

corpul femei cu boua de blană

atârnat de perete

este ultima amintire despre trecut

de pe vremea când încă mai eram niște oameni

în niște cutii de chibrituri…

Cap.20

.

Rezumat cap.19

George Apostol se apucă de amenajarea interiorului noii construcții, începând cu prelucrarea lemnului. Gândise placarea pereților cu profile din lemn, îmbinate nut și feder, lucru anevoios de realizat cu dotarea precară pe care o găsise în magazie. Cu toate acestea reușește aducerea profilurilor la forma corespunzătoare, urmând să se concentreze pe îmbinarea lor.

.

Cu ușile și ferestrele închise munca devenise mai plăcută decât fusese până atunci. La fel, pregătirea prealabilă a materialului, îi asigura un ritm bun de lucru. Marginile profilurilor, fixate la îmbinările în unghi drept dintre pereți, îi ridicau o oarecare dificultate, în sensul că fiecare element trebuia introdus înclinat în feder, apoi presat cu un ciocan de cauciuc până ajungea la orizontală. În apropierea tavanului, lucrurile se complicaseră din nou, deoarece constatase că nu mai putea înclina elementul pentru a-l fixa în federe, fiind nevoit să renunțe la un nut și să realizeze prinderea cu un holtzsurub. Pierduse foarte mult timp până găsise și aplicase soluția la toți pereții, fără să împieteze asupra aspectului estetic general, la care se adăugase alt timp pentru șlefuire și lăcuire. Trei luni îi luase placarea pereților, tavanelor și pardoselilor, inclusiv a degajărilor pentru amplasarea uriașului ecran a telivizorului Samsung, a prizelor, întrerupătoarelor, lustrelor, caloriferelor, etc. Între ziduri și partea ornamentală din lemn lăsase un spațiu de jumătate de metru pentru mascarea cablurilor electricie și conexiunilor acestora ( prize, întrerupătoare, becuri, ventilatoare, aparatură electronică, etc.), ultima operație importantă, asupra căreia se concentrase după placarea interiorului. Găsise în magazie câțiva colaci de cablu monofilar din cupru, de 6 mm, suficient de gros pentru a suporta o tensiune mai mare decât puteau să producă generatoarele sale, dar și un colac cu cablu de 0,8 mmm, tot din cupru, pretabil la conectarea și transmiterea semnalelor de la senzori. Agnisia îi explicase despre regulile de amplasament ale aparaturii meteorologice pentru viteza vântului, presiunea admosferică, umezeală, temperatură în aer și sol, precipitații, etc., făcând o paralelă între aparatura veche și cea nouă. Așa descoperise că putea folosi amplasamentele vechi, montând senzori pe terminalele aparatelor existente. Urma doar să introducă conductorii de legătură în țevi din plastic, cuplate etanș între ele și îngropate în pământ. În dreptul hexagonului practicase cu flexul un șanț în zid, în care îngropase țeava, acoperind-o cu mortar, apoi făcuse o gaură la baza geamului, între zid și tocul ferestrei, pe unde trecuse cu țeava îndoită, în prealabil, către interior. Spațiu lăsat între zid și „lambriul” din lemn îi dăduse ceva bătaie de cap atunci când săpase cu flexul alte trei șanțuri pentru cele două fire groase de curent, fază și nul, separate unul de altul, și al treilea pentru celelalte, cu care urcase vertical spre tavan, traversase tavanul și coborâse în dreptul degajării lăsate pentru televizor. Fiind despărțite de ștraifuri de beton între ele, nu mai era cazul să le acopere sau să le izoleze. Odată terminată și această fază, cuplase lanțurile de antrenare de pe axele roții hidraulice la roțile dințate de pe axele generatoarelor, începând producerea efectivă a curentului electric. Hexagonul fusese invadat de o lumină intensă, îndulcită de nuanța alb-gălbuie a lemnului lăcuit.

.

Telefonul pe care-l primise Agnisia avuse un efect devastator asupra ei. Bărbatul de la celălalt capăt al firului o întrebase dacă fusese soția lui Toader Hociung.

- Mai întâi, îl luase ea la rost, ar fi trebuit să vă prezentați, apoi să-mi puneți o asemenea întrebare!

Bărbatu înghiți în sec.

- Da, îmi cer scuze, admise el rece, sunt căpitanul Vicol, de la poliția Stânca Vulturești. Confirmați ce v-am întrebat?

- Confirm, dar nu înțeleg de ce!

- Fostul dvs. soț a fost arestat de către DIICOT, pentru crimă și aderare la un grup infracțional. Avem nevoie de câteva informații de la dvs.

- Sunt douăzeci de ani de când ne-am despărțit, domnule căpitan! Nu mai știu nimic despre dânsul!

- Știm că mai venea din când în când cu provizii la stație!

- În interes de serviciu, domnule, nu venea la mine!

- Așa credeați dvs.!

- Mă rog, nu vreau să intru în polemică sterilă cu dvs. Dacă vreți să aflați mai multe, veniți aici!

- Bine, doamnă.

- La revedere!

Închise telefonul și pornise televizorul. Chipul lui Toader Hociung, neîngrijit și buhăit, umplea tot ecranul.

- Individul, relata crainica, o răpise din spatele școlii, de la liceul din Stânca Vulturești mai exact, folosindu-se de o mașină cu geamuri fumurii, o lovise, apoi o forțase să intre în casa lui, o adevărată cazemată, unde o violase. După viol o legase de mâini și plecase în oraș, descriind un traseu haotic, terminat cu achiziționarea unei cartele telefonice și sunarea părinților fetei, pretinzând că era logodnicul ei. În acest timp, fata se dezlegase la mâini, privise pe un geam minuscul și sunase la Serviciul de Urgență, 112, care n-o prea luase în serios. Intervenția abruptă a unchiului fetei, dublată de preluarea știrii de către televiziuni, declanșase la scurt timp nebunia, adăugase reportera, insistând pe imaginea lui Grigore  Păun, unchiul fetei.

.

George Apostol o găsise înmărmurită în fața televizorului. Îi trebuise câteva minute să înțeleagă ce se petrecea, uluit, la rându-i, de imaginea lui Toader Hociung.

- Spuneți-mi că nu văd bine! articulă el într-un târziu. Acesta nu-i fostul dvs. soț?

- Știi bine cine e, murmură ea gata să izbucnească în plâns. Nu el te-a adus aici?

- Tocmai de aceea.

- M-au sunat adineauri de la Poliție, continuă ea. Nu mai există nicio îndoială, dar parcă tot nu-mi vine să cred! Auzi, să facă trafic de carne vie!

- De minore, mai exact.

- Nu l-aș fi crezut în stare de așa ceva! Avea el păcatele lui, ți-am mai spus, însă ce aud acum depășește orice imaginație!

- Presa mai exagerează și ea.

- Nu, nu cred. Ultima dată când am vorbit cu mama, de curând, oricum, mi-a spus că are o vilă cât un palat. De unde? Din salariu lui de administrator?

- Eu zic să nu ne pripim.

- E prea târziu! N-ai auzit că lucra mână în mână cu polițiști, procurori, chiar și cu judecători, dacă-ți vine să crezi, și că aceștia se dau acum de ceasul morții ca să-l scape. Deja l-au lăsat o zi să-și șteargă urmele!

- Unii spun că e un criminal solitar!

- Exclus. Nu-i omul care să-și asume ceva, să lucreze pe cont propriu, toată viața a fost un executatant jalnic, sigur îl manevrează și acum cineva! Tu ce mai faci?

- Tocmai am terminat. Asta voiam să-ți spun când am intrat, dar n-am mai apucat!

- Glumești?

- Nu-mi prea arde de glume într-un moment ca acesta, credeți-mă! Mâine facem recepția și, poate, bem o sticlă de șampanie!

de obicei, trăiesc fără ochii pe ceas

mă mulțumesc să privesc din când în când Soarele

am împărțit cerul în două

încercând să despart diminețile de amezi și de nopți

de constelații

să-mi fac o idee despre timp

în rest n-am nicio legătură cu acesta

el își vede de drumul său fără întoarcere

eu de al meu

cu suișuri și coborâșuri

sunt prea ocupat să-mi aliniez inima după Steaua Polară

sau după ceasul astronomic de la Strasbourg

mi-e greu să mă alinniez și cu mine însumi uneori

cu piramida lui Keops și Eversetul

care-și bat joc în neclintirea lor milenară

de timp

de ce mi-ar păsa mie

oglinda așezată între mine și lume

e spartă demult

atunci am abolit pentru totdeauna dictatura odioasă a ochiului

îmbrățișând democrația inimii

care mă ajută să-mi simt viața

nu s-o măsor

să-mi păstrez nealterat curajul de a trăi

până la capăt

ca un fluture care își trăiește fericit viața

într-o singură zi…

Cap. 19

.

Rezumat cap. 18

George Apostol desface coletele trimise de prietenul său Bitere, cu subansamblele hidrotehnice cerute, trecând imediat la montarea lor în Anexa electrică, în timp ce Agnisia Mărgărit are o trăire emoțională intensă, indusă, probabil, de reproșurile fostei logodnice a lui George Apostol, Iulia, și încearcă să-și clarifice sentimentele, negate mereu până atunci, față de acesta.

.

Pereții hexagonului căpătaseră vinețiul acela impersonal al betonului, dat de uscare și de trecerea timpului, iar polistirenul, încastrat în interiorul zidului, asigura o izolare termică foarte bună. Cu toate acestea locul acela imens, compartimentat riguros, nu exercita atracția necesară care să te îndemne să-l locuiești. Se impunea, așadar, aplicarea unui strat de glet și vopsirea pereților ori placarea lor cu lambriu. George Apostol optase pentru cea de-a doua variantă, gândindu-se la cei doi paleți cu grinzi 10x10 din magazie. Observase acolo și un abric amărât, „înjghebat” pesemne de vreun „meseiaș” amator, niște pânze de debitat și câteva freze rusești pentru nut și feder. Nici nu avea nevoie de mai mult.

Trase o priză de la eoliană spre a verifica dacă curentul produs de aceasta putea „duce” motorul de 0,35 kw a abricului. Spre surprinderea sa motorul se pusese în mișcare din prima, dezvoltând o turație fantastică, ceea ce explica „secretul” folosirii lui. Făcuse și proba pe două grinzi, obținând în mai puțin de cinci minute două piese care se îmbinau perfect.

.

Afară era o vreme rece și sufla un vânt năprasnic, care te ardea la inimă. Eoliana lucra la parametri maximi, iar el nu ezitase să se apuce de prelucrat grinzile, despicându-le, într-o primă fază în două, apoi începând să le frezeze nut și feder, una câte una. Suprafața de acoperit de circa 35-40 de metri pătrați însemna peste 700 de grinzi  5x5, adică multe, multe zile de muncă. Cum era la mijlocul zilei și

se lămurise asupra prelucrării grinzilor, decise să monteze până la lăsarea întunericului părților mobile ale ușilor și ferestrelor, în număr de câte 6 fiecare, tocurile acestora fiind deja îngropate în zid. Fiind o tâmplărie gen termopan și având toate elementele de prindere la îndemână, nu întâmpinase niciun fel de probleme, astfel că la sfârșitul zile încercase o satisfacție deosebită când răsucise cheia în broasca ușii de la intrarea în hexagon.

.

Operația de prelucrare a grinzilor se dovedise a fi mai dificilă decât crezuse. Grinda de 10x10 trebuia despicată în două, fiecare parte urma să treacă apoi prin faza de frezare de tip nut sau feder, pentru ca în final totul să fie șlefuit, lustruit fin, în vederea aplicării unui strat de lac. O lună întreagă muncise de dimineața până seara la pregătirea lemnului, asurzit de zgomotul pânzei circulare de despicat și aproape înăbușit de praful înecăcios de rumeguș.

- Parcă ești Moș Crăciun! îi spuse Agnisia într-o seară, amuzată de felul în care arăta. Nu era mai ușor să dai cu var?

- Era mai simplu, desigur, îi răspunse el, dar mie nu-mi plac lucrurile simple. Nu vă mai spun de factorul termic!

- Ține mai cald?

- În mod cert. Apoi, nuanța ambientală, ca să zic așa, de la alb până la alb gălbui, nu se compară cu nimic!

- Mi-ai adus amintea de bisericuța din lemn din satul meu! Tot ce era acolo avea un aer misterios, aceleași nuanțe de alb și galben, poate ceva mai închis, spre maro, din cauza timpului, mă gândesc.

- Posibil, lemnul e ca un organism viu. E mai greu de lucrat, înr-adevăr, dar  merită tot  efortul.

- Termini până la iarnă? se interesase ea, schimbând brusc cursul discuției. Nu cred că-ți imaginezi cum e să trăiești cinci-șase luni pe an la minus patruzeci de grade!

- Nu, nici nu vreau să-mi imaginez! Până atunci însă trag nădejde să ne mutăm în hexagon!

- Să sperăm, deși, calendaristic vorbind, suntem în toamnă. Ar mai fi trei-patru luni! Am uitat să-ți spun că luna cealaltă sunt chemată la Centru.

- Vor să te schimbe?

Agnisia izbucnise în râs.

- M-aș mira. Așa mă cheamă în fiecare an ca să-mi fac fișa medicală.Gândește-te până plec la o listă de cumpărături, fiindcă ultima cursă cu elicopterul pe anul acesta este în septembrie!

.

Făcând o simulare pe perete, constatase că grinzile trebuiau prinse la capete, păstrând unghiul drept dintre un perete și altul. Era necesară o piesă de trecere de tip mamă, pe de o parte, și de una tată, la capetele grinzilor, care să se îmbine perfect. Aceasta însemna să mai ia o dată la mână fiecare grindă și, în plus, să confecționeze piesele de legătură, vreo douăzeci de bucăți. Același lucru se impunea pentru tavane și pentru pardoseli, alte vreo douăzeci de bucăți, ceea ce necesita încă o săptămână de muncă. Nu se așteptase să fie atât de complicat.

la capătul drumului nu mai există nimic. despre cer nici nu poate fi vorba. cerul  e doar o iluzie cum ne spun oamenii de știință. cele lăsate în urmă la fel. nu-s decât niște imagini într-un stik de memorie. dimensiuni  mnezice de prisos. ce mai poți face cu aceste imagini abracadabrante la capătul drumului? acolo unde trecutul  prezentul și viitorul se întâlnesc într-un punct. acolo unde lumina și întunericul se anulează receproc și unde speranța abia mai pâlpâie ca o lumânare în mâinile protectoare ale unui Dumnezeu intangibil.  singurul care se mai gândește la tine. la sufletul tău călător aflat mereu în căutarea altui corp liber. de trăit. trecând succesiv dintr-o viață în alta. supravețuind morții. și te așezi pe ultima bancă. nu că ai fi ostenit. nu te întreabă nimeni dacă ești ostenit. la capătul drumului dăinuiește o regulă strictă. nu poți să mori la întâmplare. nu. trebuie să-ți aștepți rândul. să ai bănuțul de aur în palmă pentru vămi. acolo nu există o zonă liberă de acces. Un Spațiu Schengen. toată lumea se încolonează supusă la porțile Înaltei Curți de Casație a păcatelor. fără nicio excepție…

Cap. 18

.

Rezumat cap. 17

Plecat într-o scurtă  expediție pe munte, cu scopul de a găsi și renconfigura cursul deviant al celor trei izvoare, de o parte și cealaltă a muntelui, George Apostol ratează confruntarea explozivă dintre Agnisia și Iulia, fosta sa logodnică, sosită acolo intempestiv, împinsă de regrete și gelozie.

.

Desfăcuse nerăbdător cele două colete trimise de Bitere, primul cu roata și o carcasa circulară de protecție a incintei la împroșcare, al doilea cu axul roții, terminat, la rându-i, cu două roți dințate și două lanțuri de antrenare, plus  generatoarele. Toate erau, așa cum ceruse, din inox. Roata, cu zece cupe elipsoidale, cântărind vreo cincizeci de kilograme, picioarele de susținere, axul, de circa 3o-35 milimetri în diametru pe  rulmenți cu cilindri, protejați de o carcasă prinsă pe ax, la capete, respectiv o placă de fixare în suport, arătau excelent. Următoarele două colete conțineau legume rădăcinoase, ambalate în vid, respectând cu scrupulozitate comanda. În ultimul colet, căptușit pe toate părțile cu polistiren, găsiră aparatura meteorologică de ultimă generație, inclusiv un televizor modular uriaş, Samsung, cu diagonala de 230 de centimetri, care explica dimensiunea atipică a cutiei de carton.

- Ești mulțumit? îl întrebase Agnisia impresionată, pur și simplu, de ceea ce îi fusese dat să vadă. Poți să pui tu totul cap la cap?

- Sigur. Nu-i chiar așa de complicat!

- Nu știu ce să zic,George, merg pe mâna ta, pe mine, oricum, chestiile astea noi mă sperie!

- Mai aveți puțintică răbdare, o liniștise el, o să vă obișnuiți repede. Imaginați-vă cum ar fi să aveți toți parametri pe ecran și să puteți trimite raportul cu un singur clik!

- Pare science fiction!

Șanțul săpat de apă în stâncă era mai adânc cu vreo patruzeci- cincizeci centimetri în zona din dreptul hexagonului, unde se termina canalul natural de fugă și începea zona de scurgere. Fusese inspirat când amplasase anexa pentru partea electrică acolo; canalul avea o adâncime de peste un metru, suficient cât să permită căderea forțată a apei din conductă în cupele roții. Trecuse chiar din clipa aceea la treabă, fixând de o parte și de cealaltă parte a canalului picioarele de susținere a roții în beton. Cum roata avea în diametru un metru și jumătate, suporții de susținere cu rulmenți ajungeau puțin peste buza canalului, ceea ce era perfect. Adăugase încă o țeavă în prelungirea conductei de fugă spre a îndepărta apa de frontul de lucru și pentru a permite betonului să se usuce. Bitere intuise dificultatea trecerii axului prin suporții cu rulmenți, astfel că secționase axul la capete, diagonal, pe o distanță de zece centimetri, la 45 de grade, realizând două pene: una fixă în ax, iar alta detașabilă, cu posibilitate de atașare și prindere în șurub, după trecerea axului prin rulmenți. Turnase și suporții de fixare a generatoarelor din cele două secțiuni excentrice ale anexei, măsurând lungimea lanțurilor de antrenare, montate pe roțile dințate de antrenare de la capetele axului principal și al fiecărui generator. În așteptarea uscării suporților, urcase pungile cu legume în cămara stației, trimise câteva email-uri Iuliei, lui Bitere și altor cunoscuți, după care se culcase ca să-și refacă forțele.

Întâmplarea din ziua aceea o bulversase pe Agnisia Mărgărit într-atât încât adormise cu fruntea pe birou. Voise să nu se mai gândească la nimic, pentru că unele gânduri, fără nicio legătură cu realitatea, venind dintr-un inconștient nebulos, sub tot felul de deghizări, încercau să-i ofere un substitut. Iulia, cu toate insinuările și răutățile sale, explicabile până la un punct, pusese degetul pe rană.

Chiar dacă în viața reală îi era greu să admită existența unui sentiment față de George Apostol, în sinea ei nu-l excludea întru totul, atribuindu-i duplicitar altă valență. Avea încă o dată vârsta lui și era femeie, ceea ce n-o încuraja prea mult, deși, trebuia să recunoască, îi apărea în mai toate visele, și, cel mai adesea, într-o postură erotică. Crezuse că acel capitol din viața ei de femeie, destul de scurt, de altfel, se încheiase după despărțirea de Toader. Apariția acelui tânăr hotărât făcuse o breșă uriașă în inima ei, lăsând-o, practic, fără apărare. La drept vorbind, nici nu prea avea ce să apere.

Picioarele roții se întăriseră perfect în beton, iar axul intrase ușor în suportul cu rulmenți. Trebuise doar să fixeze penele mobile, strângând șurubul, și să înlăture țeava provizorie de la capătul conductei de fugă, apoi să monteze carcasa de protecție la împroșcare. Apa pusese foarte repede  în mișcare roata, revărsându-se cu forță în cupele acesteia. Bitere montase pe una din carcasele rulmenților un dispozitiv minuscul de măsurare, care indica un debit de 2975 m pe minut, cu 500 mai mult decât minimul necesar pentru obținerea unei tensiuni de 15 kw. Nu cuplase lanțurile de antrenare ale generatoarelor, fiindcă nu avea unde distribui curentul în construcția nefinisată, iar, după ce se asigurase că roata funcționa impecabil, repuse țeava prelungitoare de ghidare a apei mai încolo de anexă.Urma operațiunea de amenajare a interiorului, optând pentru placarea pereților cu lambriuri din lemn, pe care, trebuia, în prealabil, să le confecționeze singur cu micul abric din magazie. Nu știa dacă eoliana producea suficient curent electric pentru a-l acționa, dar nu-și făcea griji pentru că putea folosi unul din generatoarele proaspăt instalate.

Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi

în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu

exat în nuanța apusului care mă învăluie

cumva  apa de ploaie și sângele meu se amestecă

într-un cenușiu tulbure

aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole

curgând ireversibil

din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele

în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr

țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului

(uhu, uhu, uhu!)

mă cutremură

ridic ochii spre cerul nopții fără contur

agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri

înjunghiat de fulgere

și te văd

în sfârșit

cum te apropii călare pe un cal alb

și-mi smulgi cuțitul din inimă…

Cap.17

Rezumat cap.16

George Apostol definitivează construcția exterioară a hexagonului și conducta de aducțiune a apei. Într-o discuție cu Agnisia Mărgărit îi mărturisește că proiectul început era mult mai complex decât părea, având la origine un imbold lăuntric, imposibil de descifrat și controlat.

În timp ce George Apostol plecase într-o expediție de căutare a locului din care izorau cele trei surse de apă din preajma stației meteorologice, indicat de Agnisia ca fiind la câțiva kilometri spre sud, cu mențiunea că o parte din apă se pierdea în alte două izvoare din partea cealaltă a muntelui, elicopterul trimis de la centru ateriza la locul marcat cu vopsea roșie. Din el coborâse fostul soț al Agnisiei, pilotul, câțiva jandarmi și o femeie. Centru livra comenzile făcute de șefa stației, reprezentând rezerva trimestrială de hrană și aparatura tehnică modernă, care urma s-o înlocuiască pe cea veche, uzată moral. Totul era ambalat în folie din plastic și polistiren, paletizat, astfel că descărcarea și transferul în magazie se desfășurase rapid sub privirile reci ale Agnisiei. Desigur, nu acordase nicio atenție fostului ei soț sau pilotului, preferând să se întrețină cu jandarmii și cu femeia, o oarecare Iulia, după cum se prezentase la coborârea din elicopter. Așa aflase că tânăra nu era altcineva decăt logodnica lui George Apostol, care ajunse acolo fructificând o informație „dezinteresată”, dată de Toader Hociung, în speranța că va reuși să-l determine pe logodnic să se întoarcă în lumea normală. Fusese extrem de dezamăgită când aflase că George Apostol nu era acolo și că elicopterul urma să plece foarte repede.

- Mâine se întoarce sigur, o asigurase Agnisia, înduioșată de ghinionul ei.

- Cu el nu poți fi niciodată sigură! replicase femeia, făcând un gest a lehamite. Nici nu știam până mai ieri pe unde umblă! Apoi n-am înțeles ce l-a adus și ce-l ține aici. Acum înțeleg!

Agnisia Mărgărit își încruntase sprâncenele.

- Adică?

- Adică d-ta! Întotdeauna i-au plăcut femeile mai coapte.

- Și ce legătură am eu cu „plăcerile” lui? Nu ți se pare că ești cam obraznică?

- Deloc, îl cunosc eu. Recunosc că arăți beton pentru vârsta ta și că nu m-ar mira să aflu că trăiți împreună!

- N-ai să afli niciodată așa ceva.

- Mă crezi proastă?

- Nu-mi dau seama dacă ești proastă sau numai orbită de gelozie, i-o tăiase Agnisia indignată, n-am nicio relație amoroasă cu el, dacă asta insinuiezi!

- Te și cred! Un bărbat s-ar culca și cu o vacă la înălțimea asta!

- Asta este opinia ta.

- Nu chiar, este și opinia fostului tău soț!

- Mi-am închipuit, ești și credulă, pe deasupra! Gata, nu mai avem ce discuta!

Femeia îi întoarse spatele și se îndreptase spre elicopter, de unde pilotul îi cerea insistent să se grăbească. Rămasă singură, Agnisia, se întoarse la stație abia stăpânindu-și lacrimile. Nimeni n-o jignise atât de direct și vulgar, cum o făcuse femeia aceea.

George Apostol revenise abia a doua zi. Găsise izvoarele și se chinuise cu mâinile goale să le devieze spre nord, adică spre stație, îngrămădind pe cursul opus o mulțime de pietre. Apa crescuse la câțiva centimetri, reținută de zid, apoi își făcuse loc spre albia principală, dublându-i debitul. Cu lopățica de excursie, adăugase rulori de iarbă și pământ, sperând ca locul să fie acoperit în scurt timp de vegetație înaltă. Auzise elicopterul zburând spre stație, dar nu se lăsase distras de la obiectivul său, deși tentația era mare. Agnisia îl aștepta pe terasa stației într-o stare de nervozitate maximă, pe care George Apostol nu putea să n-o remarce.

- Să nu-mi spui că directoarea Centrului n-a fost de acord cu solicitările noastre!

- Nu știu, răspunse ea, fără să pară interesată de subiect, nici nu m-am uitat în colete.

- V-a supărat cineva!

- Da, logodnica ta, Iulia, care a fost aici!

George Apostol păli la față.

- Nu-mi vine să cred! abia reușise să articuleze. Și ce  voia?

- Te căuta pe tine, bineînțeles.

- Mă mir, nu mai ținem legătura de aproape un an! Am fost, într-adevăr, logodiți

cu mult timp înainte, apoi ne-am certat. Nu v-a spus?

- Nu ne-am făcut asemenea confidențe, replicase ea înțepată. M-a acuzat că eu stau în calea fericirii voastre, dacă poți să crezi!

- Nenorocita!

- Ar trebui să ai o discuție cu ea și să lămurești lucrurile.

- Nu cred că mai am ce lămuri, credeți-mă, lucrurile au fost lămurite demult! Mă săturasem, la un moment dat, de reproșurile și răutățile ei! Are un caracter mizerabil!

- A pomenit și despre fostul meu soț, care i-o fi îndrugat verzi și uscate, habar n-am!

- E foarte posibil! Și mie mi-a împuiat capul pe drum. Pot să se ia de mână!

 Posibilitatea exprimată de George Apostol o făcuse să izbucnească în râs.

- Nu m-am gândit la asta, dar e foarte sugestiv! Ai găsit izvoarele?

- Da.

- Și ai reușit să le deviezi cursul?

- Foarte greu, dar am reușit. Vedeți la ce distanță țâșnește apa din conductă?

- Aproape s-a dublat față de ieri!

- Abia aștept să văd ce mi-a trimis Nelu!

Agnisia începuse deja să coboare scările.

- Atunci, hai să vedem!

urmele pașilor tăi prin nisipul fierbinte
se pierd în valuri ca un stol de cormorani
înșirați pe o linie imaginară a orizontului
te văd încercând apa cu vârful degetelor de la picioare
ca atunci când îmi atingi buzele
cum te abandonezi albastrului infinit al cerului risipit printre valuri
râzând
țâșnesc lacrimi din ochii delfinilor otrăviți cu materiale radioactive
la atingerea mâinilor tale de înger
de aici
de pe țărm
pari o zeiță a mării
înveșmântată într-o rochie translucidă
țipetele pescărușilor îmi amintesc de prima noastră noapte de dragoste
unică
mai ții minte
în noaptea aceea căzuse o stea undeva în mijlocul mării
și cerul întunecat izbucnise în lacrimi
un val uriaș mușcase apoi din digul cu stabilopozi și iederă
împroșcând malul cu albatroși diafani
iar tu îți pierdusei șiragul de mătănii din chihlimbar
și pantoful de aur al Cenușeresei
Doamne
ce noapte de vis
în noaptea aceasta ne vom întoarce din nou
în locul acela de odihnă al cormoranilor cu pene verzui spre albastru
vom arunca cu pietre în stihiile mării
ne vom întinde pe lespezile calde cu fața spre cer
așteptând să mai cadă vreo stea
sau vreun albatros ostenit
în drum spre Capul Bunei Speranțe...