Cap.16

Rezumat cap. 15

George Apostol își urmează cu încăpățânare instinctele, lăsându-se acaparat de realizarea proiectului său, uneori până la epuizare. Descoperă între timp latura feminină a Agnisiei Mărgărit, și află că ursul, care dăduse buzna la stație, fusese crescut de dânsa. Se gândește la următoarele provocări după finalizarea exteriorului construcției în formă de hexagon, în special la aducțiunea de apă și la producerea curentului electric.

Cimentul se întărise oarecum în zidurile hexagonului, dar procesul acesta era de lungă durată într-un mediu neprielnic ca cel de la Stânca Vulturești. Probabil că pe la sfârșitul lunii va fi posibil să îndepărteze cofrajul și să se apuce de interior. Până atunci putea să se apuce în liniște de aducțiunea de apă. Mergând la izvoare, trei la număr, observase că acestea, de-a lungul anilor, săpaseră în piatră cam în aceeași direcție, întâlnindu-se chiar în buza stâncii, de unde, cu o forță sporită, își croiseră drum la vale ,formând un tunel de fugă de aproape cincizeci de metri. În magazie avea peste douăzeci de țevi de trei metri fiecare, suficient pentru a-și face treaba. Problema era că nu avea o soluție de lipit țevile între ele, dar problema se rezolvase după ce găsise o lampă de benzină și o canistră de carburant. Prin încălzirea țevii la un capăt și lărgirea ei, putea îmbina foarte ușor cele 16-17 țevi, ceea ce și făcuse o zi întreagă, consolidându-le la îmbinări cu un prag de ciment. Mai înainte ridicase un stăvilar din scânduri pentru a devia cursul apei spre cele două margini și pentru a putea lucra în voie. După ce îmbinase țevile se gândise să dubleze stăvilarul cu alt rând de scânduri și să toarne beton, obținând în final un zid de circa cinci zeci de centimetri cu o gaură la mijloc de dimensiunea țevii de scurgere. Trei zile mai târziu decopertase zidul și scoase cepul din gaură, lăsând apa să intre în matca ei, adică în conducta de fugă. La capătul celălalt al conductei debitul crescuse de câteva ori, apa țâșnind cu forță la circa zece metri distanță, lucru care-l încântase. Tot atunci îi venise ideea să toarne alte două ziduri, la o margine și alta a barajului, apoi să acopere totul cu o placă de beton

spre a proteja izvoarele de îngheț și de ochi străini. Folosise în acest scop o plasă groasă de sârmă și un mortar consistent, ca să nu se scurgă în albie. Fiindcă se și întărise suficient peste noapte, împrăștiase pământ adus din apropiere peste placă și semănase semințe de iarbă, găsite în magazie, camuflând perfect locul.

Decofrarea hexagonului fusese și mai ușoară. Zidul era neted și lucios, fără defecte de turnare. Tocurile ușilor și geamurilor se așezaseră foarte bine și precis în beton, zidurile interioare de separare, la fel, tavanul și pardoseala ieșiseră impecabil, peste așteptări. Nu luase în calcul amenajarea unei incinte pentru adăpostirea instalației de producere a energiei electrice, deși încastrase în zidul din spatele hexagonului o ușă pentru așa ceva. Rămânea să construiască o anexă peste albie, legată de zid, în care să monteze roata și generatoarele. Cum nu prea mai avea ce face, trecuse la punerea ideii în practică, turnând trei ziduri, înalte de doi metri și late de trei, apoi alte două în interior, despărțind incinta în trei secțiuni, una mai mare, pe mijloc, pentru roata de angrenare, iar celelalte două, de pe margini, pentru generatoare, care trebuiau ferite de apă. Locul ales, o pantă naturală de scurgere a apei, asigura spațiul necesar pentru funcționare roții, pe de o parte, și posibilitatea aducțiunii de apă potabilă în hexagon, pe de altă parte. Pierduse încă o săptămână cu aceste adaptări, dar era fericit. Apa curgea vertiginos prin conducta de fugă, așteptând să fie pusă la treabă, iar hexagonul devenise o realitate, chiar și pentru Agnisia, care nu-și ascunsese nicio clipă scepticismul cu privire la împlinirea acestui vis.

- Încă nu-mi vine să cred! îi spuse ea într-o zi, admirând de pe terasa stației noua construcție.Trebuie să-mi spui neapărat ce mai ai în cap, ca să știu la ce să mă aștept!

- Deocamdată mă gândesc doar la ce mai am de făcut, îi răspunse el.  Proiectul acesta e mai complex decât pare!

-  Mă faci curioasă?Ce mi-a scăpat?

- Motivația.

- Și care ar fi motivația?

- Nu e ceva cuantificabil, de genul „de asta”, e ceva mai profund! Sper să înțeleg și eu într-o zi!

- Foarte interesant! Faci ditamai căsoaia și nu știi de ce-ai făcut-o!

- Chiar așa!

- Nu te cred. Ai tu ceva în cap?

- Poate, admise el de dragul discuției, dar sub o formă destul de vagă! La început a fost nevoia de comfort, bănuiesc, apoi au mai apărut și altele, pe care mi-e greu să le definesc acum!

din înaltul cerului lumea pare un mușuroi de furnici

o desfășurare haotică de linii strălucitoare

de corpuri

de ființe minuscule cu capete mari și picioare nefiresc de subțiri

aflați într-o mișcare brauniană

efectul de paralaxă restrânge spaţiul la un punct chirurgical

în jurul căruia se aliniază tot Universul

imaginarul se suprapune insidios peste realul concret

într-o desfășurare de planuri perpendiculare multiple

și devine credibil

percepția lumii diferă de la omul înrobit de Pământ

la omul de pe schela fragilă a gândului

(în absența unor elemente de comparație)

 amândouă  reprezentări sunt la fel de plauzibile

de sus tumultul vieții îți apare ca un vortex polar

femeia

în general

ca o curbă

dragostea ca o tangentă la cerc

omul de jos amestecă mortarul în malaxorul ruginit al timpului

și-l ridică cu un scripete spre celălalt

niciun moment al prezentului nu seamănă unul cu altul

fațada realității e ca un mozaic bizantin dintr-o catedrală medievală

omul de pe schelă drișcuiește tinciul încă moale a zilei

peste plasa înșelătoare de gânduri

la știrile de seară se anunță că un om fără identitate terestră

căzuse în gol de la etajul o mie

dispărând în prăpăstiile nopții…

Cap. 15

Rezumat cap. 14

George Apostol pregătește terenul și materialele pentru turnarea zidurilor. Îi sugerează Agnisiei Mărgărit să comande tehnică digitală pentru dotarea stației și are un vis incredibil.

A doua zi sesizase de la prima oră că uitase să introducă armăturile din oțel și plasele duble de sârbă înăuntru cofrajului. Norocul său fusese că lăsase trei metri între tulpinile brazilor, de care prinsese cele două părți ale cofrajului, și că lățimea arăturilor era la fel. Le introduse în interior, folosindu-se de scripete și de scară, însă nu terminase mai repede de amiază. Altă problemă apăruse după încărcarea malaxorului cu doi saci de ciment, constatând că nu se gândise la apă. Găsise în magazie câteva găleți din plastic. Pârâul era la câțiva metri de locul cu pricina, așa că nu-i fusese greu să urce pe acoperiș apa necesară preparării mortarului. Malaxorul era acționat manual prin intermediul unei manete și avea o capacitate de trei metri pătrați. La fiecare cincisprezece minute golea conținutul înăuntru cofrajului, adăugând și o cantitate de pietre, și încărca din nou. Acoperișul din scânduri îi permitea să miște foarte ușor malaxorul și să toarne până la sfârșitul zilei aproape o treime din zid. Îi ridicase probleme turnarea cimentului în dreptul primei ferestrei, fiind obligat să umble la consistența materialului, pentru ca acesta să se scurgă ușor în partea de jos a tocului. În timp ce turna și urmărea cursul vijelios al celor trei izvoare, care se adunau la un loc undeva în susul muntelui, se gândea că singura cale de creștere a debitului ținea de dimensiunea țevii de aducțiune, care nu putea fi mai mare de 200 mm. Țevile din magazie era perfecte și suficiente, iar cele vreo douăzeci de baxuri cu plăci de polistiren îi puteau servi la izolarea țevilor de aducțiune, pentru a le feri de îngheț pe timpul iernii. Simpla acoperire cu pământ nu asigura protecția necesară.

.

Se culcase imediat ce ajunse în stație. Nu-i era foame. Își luase la plecare o bucată de slănină afumată de mistreț, lăsându-i și Agnisiei o bucată, și mâncase puțin după prânz. În camera ei lumina era stinsă. Probabil că se culcase cu vreo jumătate de oră mai devreme. Se tot răsucise în pat, cu ochii deschiși, până când se enervase. Își zise că era din cauza frigului și merse să alimenteze centrala cu lemne. Spre mirarea sa, în spatele stației observase ceva mișcând. Nu dăduse importanță și-și continuase drumul. După alți câțiva pași descoperise conturul unei entități mătăhăloase, care se ridicase în două picioare, scoțând niște sunete joase, guturale. În clipa următoare înțelese că se afa în fața unui urs și o rupse la fugă pe scări, urmărit îndeaproape de fiară. Nici nu trase bine zăvorul când ursul

lovise puternic cu capul în ușă, zgârâind tăblia cu ghearele. La scurt timp, auzise vocea autoritară a Agnisei.

- Jos, Al Capone! Ce-ți veni? Șterge-o de aici că te bat cu mătura! Sper că nu te-ai speriat prea tare? îl întrebă din spatele ușii. Poți să ieși!

George Apostol deschide cu precauție.

- Slavă Domnului! Cum de l-ați alungat?

- E ursulețul crescut de mine de când era un ghemotoc. Umblă creanga pe munte, iar uneori se mai întoarce aici, dar nu face rău nimănui!

- De aceea îi ziceați Al Capone?

- Nu, fostul meu soț i-a zis așa și așa i-a rămas numele, dar nu pentru că ar fi avut ceva în comun cu ilustrul personaj, nici vorbă!

- Mie mi s-a părut mai tare ca Al Capone! N-a lipsit mult să-mi facă de petrecanie!

- Fiindcă nu te-a cunoscut. Acum te cunoaște, stai liniștit!

- Sper, deși nu m-aș baza  pe asta!

Agnisia Mărgărit îi povestise că la Stânca Vulturești vara era comparabilă cu un început de martie sau sfârșit de februarie, iar temperaturile ajungeau ararerori la 20-25 de grade. În anul acela lucrurile nu se schimbaseră prea mult, obligându-i pe cei doi să se îmbrace gros și să mențină vechea centrală cu lemne în funcțiune. Cât fusese singură, Agnisia îndurase ani în șir capriciile vremii, nefiind răsfățată

ca în ultimile zile, dar, chiar și așa, supraviețuise. George Apostol, care o cunoscuse în postura de femeie băiețoasă, în pulover de lână și cizme în picioare, asista la o transformare spectaculoasă, descoperind-o în fiecare zi altfel, începea, de fapt, s-o vadă în ipostaza ei feminină și nu în cea de obiect, cum se întâmplase până atunci. Faptul că se implicase în proiectul acela fantezist era o reacție inconștientă la atracția pe care o simțise față de dânsa, camuflată destul de prost și disimulată în muncă. Nu avea niciun rost să ridice acolo, în creierul munților, o  construcție de asemenea anvergură, dacă n-ar fi existat un motiv serios, un îndemn lăuntric. E drept că nu avea o perspectivă prea clară asupra viitorului, fiind și într-o fază explicabilă a negării, știa însă că se afla pe drumul cel bun, neavând de ales, la drept vorbind, între mai multe variante. Întâmplarea cu ursul venise parcă în întâmpinarea acelui impuls, dezvăluindu-i și o altă latură a personalității, în contrast cu senzația de fragilitate, pe care o radia în jur. În fapt, Agnisia Mărgărit era o femeie puternică, pregătită în orice moment să înfrunte toate provocările vieții.

Două zile la rând turnase non stop cimentul în cofrajul  hexagonului, pendulând între Pământ și acoperiș până la epuizare. Știa că verile la munte erau capricioase ploua des, uneori chiar și ningea, de aceea ținea să termine cât mai repede  exteriorul. Adăugase scânduri de jur împrejurul acoperișului, cu scheletul tot din scânduri, peste care fixase plăci de polistiren și plasele de sârmă cu ochiuri mari, și turnase betonul peste ele, încheind operația „Hexagon”. Nu-i mai rămăsese decât să aștepte întărirea cimentului, adică vreo patru- cinci zile, bucurându-se de aportul luminii solare și a vântului. Își propuse să se odihnească o zi, apoi să continue cu apa, o lucrare la fel de importantă ca și construcția. Profitând de momentul de respiro, se concentrase pe lista cu dotări moderne ale stației în paralel cu lista trimestrială de aprovizionare, asigurată de Centru. Pusese accentul pe comandarea unei cantități importante de legume rădăcinoase, făină de secară, hrișcă, miere de albine naturală, renunțând la carne, zahăr sau ulei rafinat. Livrarea urma să se facă pe la sfârșitul lunii, motiv pentru care îi trimise un email prietenului său cu schița unei roți de doi metri cu pale tip cupă și un generator de curent, fiabil.

ar trebui să ne iubim acum pentru cât mai avem de trăit

nu știm ce ne mai așteaptă și mâine

 azi am avut tornade înspăimântătoare la prânz

puhoaie de apă și alunecări apocaliptice de pietre spre seară

în munți

în zori a plouat cu gheață cât oul de mierlă peste iepuri sălbatici și ciocârlii

toată dimineața a lăcrimat în dreptul ferestrei aburite de nori

fără să-și poată mângâia trandafiri culcați la pământ

într-o revărsare tăcută de durere și sânge

tu aveai rimelul căzut pe obraji și buzele albe

perdele spumoase de apă țâșneau din roțile bolizilor negri

și cădeau peste tine

se balansau deasupra-ți cablurile de înaltă tensiune precum niște păianjeni  uriași

care scoteau flăcări pe nas la fiecare atingere

dar tu alergai ca o zebră în aceeși pantofi roșii din piele de șarpe

cu tocurile înalte

în același pardisiu galben cu inserții de alb și trei rânduri de nasturi

erai udă din cap în picioare când ai intrat

acum nu mai poți da înapoi

vei rămâne în noaptea asta la mine ca să-ți usuci hainele

să bem ceva și să căutăm vreun capot de bumbac prin dulapuri

dacă vom găsi

dacă nu ne vom îmbrăca în clovni și ne vom desena câte un ochi pe fiecare palmă

poate vom pune pe noi niște cearșafuri în romburi

și câte două tichii cu motocei galbeni în cap

iar dacă se va stinge lumina

ne vom îmbrățișa grațios între două fulgere zguduite de tunet

mi-aș dori să trăim noaptea aceasta ca și când ar fi ultima

iubito

chiar dacă nu va fi

cine ar fi crezut că Halep va câștiga Wimbledon-ul  în fața Serenei Williams

nimeni

sperai ca atunci când rupeai petalele albe ale unei flori de romaniță

și te-ntrebai întinsă pe spate cu tot  cerul deasupra

mă iubește

nu mă iubește

la fel te intrebi și acum

tremurând la fiecare respirație a vântului în geamuri

cineva a deschis Cutia Pandorei cu fiarele neîmblânzite ale nopții

afară

nu-i nicio speranță ca hainele tale să se usuce până în  zori…

Cap.14

.

Rezumat cap.13

În zorii unei zilei, George Apostol asistă la un fenomen paranormal, bizar, în timp ce Agnes Mărgărit, care nu are nicio explicație plauzibilă, nu pare surprinsă deloc, ba chiar îi vorbește despre o evoluție ciclică a acestui fenomen, survenită cu vreo două zeci de ani în urmă. Fără să dea prea multă importanță evenimentului, George Apostol își continuă proiectul început, trecând la faza cea mai importantă a lucrării.

Necesitatea unui scripete îl obligase să răscolească minute în șir prin mormanul de obiecte din magazie până găsise unul potrivit nevoilor sale. Frânghia o depistase repede, atârnată într-un cui. Confecționase apoi o capră dintr-o grindă de lemn, fixându-i bine picioarele în scândura de pe acoperiș. Pentru că folosirea scripetelui în scopul de a ridica materiale grele presupunea aportul a cel puțin doi oameni, unul care să încarce și să ridice, altul care să primească și să elibereze cârligul de sarcină, se văzuse obligat să meșterească o scară. Ridicarea obiectelor și materialelor urma să se desfășoare în trei timpi: ridicarea propriu-zisă până la înălțimea de lucru și fixarea capătului frânghiei de tracțiune, prevăzută cu cârlig, într-o scoabă, la sol, urcarea pe scară pentru translatarea sarcinii spre interior cu fixarea ei pe poziția de lucru printr-o altă altă frânghie, apoi coborârea și desprinderea cârligului din scoabă. Începuse cu malaxorul manual, o piesă extrem de grea, urmaseră sacii de ciment, fără număr, butoaiele cu apă, uneltele, dar și o cantitate imensă de pietre, adunată din interiorul hexagonului. Înaintea de fixarea cofrajului, care se petrecuse cu o zi înainte, săpase între tulpinile brazilor până la stâncă, astfel că zidul pornea direct din buza culmii, înconjurând un trunchi de con înalt de vreo cinci zeci de centimetri, temelia construcției, cu același suport natural indestructibil. Rămânea doar s-o niveleze cu pietre și ciment. Tot atunci înserase în cofraj singura ușa de intrare, plasată spre vest, o fereastră în prima secțiune a hexagonului și alte două, în cealaltă secțiune, plus un capăt de țeavă cu diametru de 1oo mm pentru alimentarea construcției cu apă, în partea de sud, iar altul, de 200 mm, pentru evacuare, în partea de est, urmărind, desigur, prinderea acestora direct în zid. Deși își planificase să pregătească și să toarne ciment până seara târziu, fără să ia în calcul dificultățile inerente, se văzuse nevoit să amâne totul pentru a doua zi la lăsarea intempestivă a întunericului.

Agnisia îl aștepta cu o cană fierbinte de ceai. Părea dornică să-l întrebe ceva. Tocmai primise un mesaj de la Centru pentru schimbarea instrumentarului depășit moral, în cadrul unei acțiuni de înzestrare la nivel național și i se cerea părerea în legătură cu noile dotări.

- Eu m-am obișnuit cu „antichitățile” astea? îi spune cu un fel de nesiguranță în glas. Tu ce zici?

- În niciun caz. Comandați aparatură de ultimă generație, digitală, mai precisă și mai ușor de exploatat.

- Nu știu dacă voi fi în stare să mă adaptez!

- Cu telefonul mobil v-ați familiarizat, după câte observ!

- Telefonul e cu totul altceva.

- E același lucru sau chiar mai simplu. Imaginați-vă cum ar fi să primiți, indiferent de vreme, toți parametrii aceștia direct pe ecran, transmiși de senzori prin fibră optică.

-   Da!!!

- Există senzori specializați în identificarea precipitațiilor, de măsurare a distribuției picăturilor, vizibilității sau a plafonului de nori, a indicelui de ultraviolete, radiație solară, umiditate și temperatură în sol sau aer, de măsurare a vitezei și direcției vântului, tot ce vreți!

- Ar trebui și un ecran pe măsură, cred!

- Da, un ecran LED, de mari dimensiuni, cu conexiuni separate la senzori.

- Cred că am să merg pe mâna ta! cedează Agnisia căscând. Mă duc să mă culc.

Noapte bună!

Același lucru făcuse și George Apostol, care abia își mai ținea ochii deschiși. Munca din timpul zilei îl epuizase. După plecarea Agnisiei se întinse în pat și adormise subit. Nu-și mai amintea când începuse visul. Se făcea că era undeva pe munte, într-un loc împădurit, împreună cu Agnisia, care-l ținea de mână. La un moment dat se opriseră într-o poeniță și se așezaseră în iarbă. Agnisia  purta o rochie scurtă de mătase, de culoare roșie, iar el observase că avea picioarele foarte frumoase. Nu se putuse abține să-i sărute genunchii, deși văzuse o urmă de spaimă în ochii săi. Femeia îl împinse domol, spunându-i că nu se cade să facă așa ceva, ea fiind mai în vârstă decât dânsul. El însă nici nu voise să audă și continuase să-i mângâie picioarele, sânii, încercase chiar s-o sărute, dar ea se ferise cu sfială. Gestul ei, aproape juvenil, se repetase ca într-o secvență de film, reluată de zeci de ori cu încetinitorul, deși distanța dintre ei creștea invers proporțional cu pătratul dorințelor sale. Începuse să fugă, cu toate că ea își luase zborul, ca o pasăre fabuloasă, bătând aerul cu mâinile și picioarele ei frumoase. Se trezise în mijlocul unui întuneric deplin, bâjbâind după  paharul cu apă de pe noptieră.

” Ce vis tâmpit! se gândi el. Sigur că femeia aceasta îmi rătăcește prin inconștient și încearcă să-mi atragă atenția. Poate că și eu, la rându-mi, îi  tulbur tihna nopților, fără să-mi dau seama, și-mi disimulez pasiunile nestăpânite în muncă!”

țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru

locul de-acolo e mort

nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee

spre negru

a pământului

așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut

nici oamenii nu mai trec

copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer

precum niște morți îngropați în picioare

calotele glaciare dinăuntru-mi

alunecă-ncet-încet  înspre maluri

aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului

aripile bufnițelor rașchetând norii

deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit

țurțuri imenși îmi atârnă de inimă

așteptând…

Cap. 13

.

Rezumat cap.12

George Apostol descoperă brusc că Agnes Mărgărit e mai mult decât șefa stației meteorologice, și anume femeie, lucru care-l uimește. Nici Agnes Mărgărit nu-și explică semnificația interesului său, pe care nu și-l manifestase până atunci. E încântată, în schimb, de prânzul pregătit de acesta, dar și de rezolvarea unei probleme irezolvabile… de ani buni: apa caldă.

.

Nu se luminase încă bine de ziuă când George Apostol fusese trezit de niște zgomote ciudate, un cor de țipete amestecat cu sunete de metal și tropăit de copite.

Se trezise speriat și pentru că nu mai putuse adormi ieșise pe terasa stației, unde, spre surprinderea sa, o văzuse pe Agnes, destul de palidă la față, sprijinită de balustradă.

- Bună dimineața „șefa”!

- Bună dimineața!

- Știți de unde vine hărmălaia asta?

În loc de răspuns, Agnes îi arătase cu degetul spre locul păduricii de brazi,  ocupat în clipa aceea de două tabere de soldați, în uniforme de epocă, încleștați într-o luptă aprigă.

- De acolo, zice după o vreme, se întâmplă în fiecare an la sfârșit de iunie! N-am nicio explicație!

- Ai zice ca-i vorba despre ceva real, deși pare o iluzie optică!

- Cred, mai degrabă, că este o anomalie geomagnetică sau temporală, habar n-am! Un fost asistent de prin partea locului îmi povestea că nu de puține ori se trezise teleportat în alte locuri, cel mai adesea în alt timp, doar trecând printr-un anumit perimetru. Văzuse și el, ca și mulți alții, scena de aici, iar într-o zi a dispărut fără urmă. Nici azi n-am mai auzit nimic despre dânsul!

- Sper să nu vi se întâmple și dvs.!

- Puțin probabil. Omul acela nu avea stare, o căuta cu lumânarea! Chiar și echipa de cercetători, care trecuse pe aici în urma răspândirii zvonului, ne sfătuise să nu ne aventurăm prea departe de stație, deoarece se detectaseră zone cu activitate geomagnetică puternică. Una e locul în care construiești tu!

- Să nu amestecăm magnetismul cu superstițiile! parează el, simțind observația femeii ca pe un reproș. Noi vedem acolo, de fapt, liniile câmpului magnetic, nu altceva, restul ține de imaginație!

Agnes Mărgărit zâmbește șugubăț.

- Atunci de ce vedem și auzim cu toții același lucru?

- Pentru că magnetismul are același efect asupra tuturor. Crează halucinații! Ați fi surprinsă să faceți câteva fotografii și să constatați că „viziunile” nu apar în acele cadre!

- E drept că relatările martorilor oculari sunt, cel mai adesea, orale sau numai orale, ca să fiu cât mai exactă, recunoaște Agnes împăciuitoare,  și admit că este posibil să fim uneori victimele halucinațiilor, dar nu exclud întru totul ipoteza unei realități paralele, decalate în spațiu și timp de realitatea noastră, așa cum aflăm din teoria relativității lui Einstein. Altfel cum s-ar explica scenele acestea medievale de coșmar, care se petrec sub ochii noștri?

- Cosmosul reciclează permanent materia și energia, memoria și informația, fragmentele din care suntem construiți provin din supernove dispărute în urma cu milioane de ani în explozii spectaculoase, nu-i de mirare să trăim asemenea experiențe!

Agnes Mărgărit ridică neajutorată din umeri.

- Aici m-ai pierdut.

- Foarte bine, fiindcă eu trebuie să mă întorc la ale mele! Astăzi pregătesc cofrajul pentru pereți, poate apuc să torn și câțiva metri de beton!

- Să fii cu băgare de seamă, îl tutuiește ea, granița dintre cele două lumi e foarte subțire!

.

Cei patru paleți de cherestea din magazie erau diferiți: doi, formați din scânduri, vreo două - trei sute de bucăți la 3 m/buc, și alți doi, din grinzi, peste patru sute la 4 m/buc, suficient pentru a acoperi întreaga suprafață a construcției. Cofrajul venea fixat pe tulpinile brazilor, de o parte și cealaltă, prin prinderea scândurilor în cuie până la nivelul de sus. Se apucase pe la șapte dimineața și terminase pe înserate, acoperind și plafonul, pe care urma să urce malaxorul și să prepare  betonul a doua zi. De pe terasa stației hexagonul se profila perfect, lăsând impresia unei nave spațiale rătăcite în vârful muntelui. Agnes privise tot timpul din spatele ferestrei, ferindu-se să-și dea cu părerea despre una sau alta, nefiind în domeniul ei.

totu-i la liber în viața aceasta

ai nevoie de puțină nefericire

îți iei sufletul de braț și intri în primul magazin  fashion/beauty

raionul  „femei fără inimă”

de exemplu

sau cu fructe de cactus

plătești cu propria-ți viață

desigur

introduci  cardul personal fără limită de credit

în cititorul de așteptări 

și-ți  iei porția ta consistentă de nefericire

la jumătate de preț

(dacă ai noroc și prinzi o ofertă!)

găsești de toate în viața aceasta

de la iluzii în stare latentă

la dragoste

ambalate frumos

nu se dau garanții ca la alte produse

din păcate

uzinele vieții  produc la cele mai înalte standarde

cunoscute

dacă nu crezi

cumperi  încredere

eșecul

de pildă

e garantat din fabricație

a trăi înseamnă să cumperi totul la risc

doar moartea e sigură..

Cap. 12

.

Rezumat cap.11

George Apostol își îngăduie o scurtă pauză de odihnă și reflecție, punând la punct unele detalii tehnice, neluate în calcul inițial. Își face timp și pentru conservarea vânatului, dar și pentru pregătirea primului prânz, îndeplinindu-și o promisiune mai veche față de Agnisia Mărgărit.

Ciorba de legume cu carne de porc era, pesemne, o raritate pe acolo, deoarece Agnisia mai ceruse o porție, după ce o mâncase cu poftă pe prima. George Apostol fusese frapat de expresivitatea ei directă și dinamică, alternând după felul cum accentua silabele, parcă fără să le atingă, după cum mărea sau micșora ritmul vorbirii sau al intonației, lucruri pe care nu le observase până atunci și care îl obligau s-o privească cu alți ochi. Era ca și când ar fi văzut-o întâia oară, descoperind și alte trăsături charismatice, cum ar fi linia ovală a feței, culoarea verde-smarald a ochilor, urechile mici, imitând forma embrionului uman, nasul miniatural, puternic la bază, cu deschidere delicată, buzele subțiri și gura senzuală, bărbia subțire, emanând o senzație misterioasă de fragilitate, linia pomeților ușor arcuită, persuasivă, pe care o mai întâlnise doar la persoanele foarte hotărâte. Agnisia îi simțise privirea cercetătoare concentrată asupra ei, dar nu reacționase în niciun fel, deși nu se simțise tocmai confortabil. Nu știa ce semnificație să-i dea, fără să  greșească, cu toate că intuiția ei de femeie îi spunea că nu era doar simplă curiozitate. Mai departe nu îndrăznea să meargă cu gândul, nici nu i-ar fi surâs o altă complicație sentimentală, dacă despre asta era vorba.

- N-am mai mâncat atăt de bine de când am fost ultima dată acasă! îl complimentează ea, făcând o primă breșă în fortificațiile lui meditative. Ai și felul doi?

- E la cuptor! tresare el, amintindu-și de friptura înăbușită în cașcaval. Numai o clipă, vă rog!

Se întoarce cu tigaia aburindă și o așează pe masă, cenzurându-i gestul de a lua furculița.

- Se mănâncă direct cu mâna, dacă nu vă supărați!

- Nici o problemă! se conformează ea cu o naturalețe dezarmantă. Am crescut doar la țară!

Nu-și poate stăpâni exclamația de satisfacție după prima înghițitură, nici tentația de a-și linge degetele.

- Toți am crescut la țară, admite el, folosind aceeași tehnică, dar nu cu firescul și distincția ei. Cina aceasta îmi amintește de Crăciun, când tata tăia porcul!

- Și mie.

- Trebuie să recunosc că mistrețul e mai bun!

- Da, n-am prea avut ocazia să mănânc mistreț, însă sunt de acord cu tine. Și modul de preparare e excelent!

- Mulțumesc.

- Sper să nu fie doar o excepție?

- Nu, îmi place să gătesc și am să-o fac cât mai des cu putință.

Agnisia Mărgărit nu se sfiește să-l privească admirativ.

- Am trăit s-o văd și pe asta! Pari din ce mai determinat să prinzi cheag aici? Aproape că nu-mi vine să cred!

-  La început am avut și eu rezervele mele, recunosc, dar am înțeles repede că nu e nicio diferență. Poți fi la fel de singur și aici și acolo, depinde de cât te implici!

- La vârsta asta e mai rar!

- V-am avut pe dvs. ca etalon, dacă vreți să fiu sincer până la capăt. Exemplul dvs. e admirabil, să trăiești pentru un ideal nu-i de ici de colo!

- Și care ar fi idealul tău?

- Nu știu, poate să-mi găsesc locul! Să fac ceva cu viața mea, pe care am cam irosit-o degeaba.

- E destul de încurajator!

- Așa ziceam și eu.

- Și nu ți se pare prea puțin?

- În faza aceasta, nu. După ce văd noua stație gata pot să mă gândesc mai departe. Și am gânduri mari!

Femeia lasă ochi în jos. Bănuiește ceva, dar nu vrea să insiste. Realizează că bărbatul e un om hotărât și imprevizibil. N-o mai miră nimic.

- Mulțumesc pentru masă! îi zice cu o inflexiune specială a vocii. A fost un deliciu! Acum mă duc să transmit ultimile date.

George Apostol o conduce până la ușă, unde ea își ia rămas bun, de parcă s-ar fi pregătit să plece la capătul lumii, și-l sărută pe obraz. Atingerea buzelor ei ferme îl lasă perplex.

Centrala pe lemne avea o clapetă specială pentru apă caldă, instalată  de un meșter amator, probabil, fiindcă nu apărea în schemă. Clapeta se blocase cu mulți ani în urmă, cum îi povestise Agnisia, făcând imposibilă folosirea apei calde în bucătărie și băi. Analizând-o cu atenție, George Apostol, descoperise că aceasta era în stare de funcționare, dacă era acționată cu un patent, defectul constând în lipsa tijei de acționare, ruptă de cineva. Făcuse un semn la capătul cursei robinetului pe deschis și alimentă centrala cu lemne. Cîteva minute mai târziu încercase robinetul din bucătărie și constatase că aveau și apă caldă. Nu rezistase tentației de a o anunța și pe Agnes, după ce, în prealabil, făcuse el însuși prima baie de când venise la stație.

Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite

și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală

(precum cea dintre Sorina

fetița de opt ani din Baia de Aramă

și toți asistenții ei maternali

statali

procedurali

gen Maria Pițurcă!)

eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali

chiriași simbiotici

un fel de escherihioze coli imprevizibile

în intestinele colonizate de milioane de bacterii

dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele

devin exhaustivi

îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile

excluse din sanctuarul ancestral al muzelor

și aruncate în groapa cu lei

recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu

despre ejaculări și violuri

numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei

întro societate democratică în care și reciproca este valabilă

nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”

cum spui

pentru o clipă irațională de glorie

nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire

post factum…

Cap. 11

Rezumat cap10.

George Apostol își continuă neabătut proiectul său fantezist, discută cu un fost prieten din copilărie pe aceeași temă și scapă ca prin urechile acului de atacul surpriză al unui porc mistreț.

 În seara aceea hotărâse să-și ia o zi de pauză după atâtea săptămâni de muncă silnică, mai întâi,  pentru a rezolva cu mistrețul, apoi, pentru a se odihni o zi și o noapte cap-coadă, așa cum n-o mai făcuse din ziua sosirii sale acolo. În prima situație, lucrurile nu erau prea complicate, trebuia doar să folosească instrumentarul fostei bucătării a stației, adică soba masivă din fontă, pe care se așezase praful de un deget, și oalele uriașe din inox în care bucătarii de altădată pregătiseră hrana angajaților și personalului. Îl bucurase depistarea unei vitrine frigorifice de dimensiuni mici (cam 50/100cm), nefolosită, probabil, de ani buni. Simpla introducere a ștecherului în priză și aprinderea beculețului roșu, în paralel cu scăderea intensității luminii din interior, reflectată de becuri, arăta că era în stare de funcționare. Spera ca funcționarea ei să nu afecteze calculatoarele și televizoarele din camera lui și a Agnisei, existând, totuși, ca soluție de avarie, posibilitatea conectării la bateria auto de 250A, care înmagzina curentul produs de eoliană peste nevoile stației. Scărița metalică, prinsă în perete, și oblonul din tavan, metalic, îl conduse în podul cabanei, unde mirosul de fum sugera că podul mai fusese folosit ca afumătoare. Descoperise repede și portița prin care ieșea fumul din coș și o deschise, apoi coborâse mulțumit. Nu-i mai rămânea decât să taie carnea mistrețului în fleici și s-o introducă în cele două oale mari, ceeea ce și făcuse. Băgase câțiva butuci în sobă, aprinse focul, după care se întoarse în camera sa, știind că desfășurarea procesului de fierbere la 100 de grade putea dura chiar și o oră. Trecuse de ora 21 și nu se auzea nici o mișcare dinspre camera Agnisei, semn că se culcase. Pesemne că n-o interesa aspectele gastronomice ale vieții, devreme ce lipsea de la un eveniment atât de rar.

.

După ce vorbise cu prietenul său din copilărie, faimosul Bitere, meșteșugarul, fotografiase cursul de apă a celor trei izvoare. Debitul apei era destul de consistent, explicând crearea acelui canal de scurgere, săpat chiar în stânca din vârful muntelui. Nu-și explica de unde și, mai ales, cum izvora apa acolo, la o asemenea înălțime. Agnisia îi confirmase la început, când trecuse în revistă împrejurimile stației, că nu mai existau alte izvoare pe munte. Se crea, probabil, o presiune puternică undeva la baza muntelui, care împingea apa în sus. Altă explicație nu avea. Problema începuse să-l preocupe pe măsură ce se apropia de momentul turnării zidului hexagonului. Noua construcție trebuia să fie alimentată cu apă, iar pentru asta era necesar să prevadă locul și modul trecerii conductei de alimentare prin zid. Apa curgea în partea de sud a hexagonului, iar turbina, pe care urma s-o meșterească Bitere, nu putea fi amplasată în afara construcției, atât din cauza vremii, cât și din motive de siguranță. Prin urmare, necesita să gândească o modalitate de integrare a acesteia în interior, lucru care privea și amplasarea coloanei de aducție. Își notase aspectul, subliniind și ideea de a veni cu aducțiunea pe sub zid, pentru a preveni înghețul, de unde putea face ușor distribția către turbină și alimentarea hexagonului, prin pardoseală.

Ora trecuse, iar stația se umpluse de un miros plăcut de carne de porc. Apa din oale se comporta ca un piston pneumatic, împingând ritmic capacele de pe oale în sus. Sigur toți paraziții de trichineloză, dacă existaseră, fuseseră distruși. Scoase pe rând bucățile de carne pe masa din bucătărie, căptușită cu tablă inox, găsise prin sertare niște cârlige de agățat, pe care le înfipse în partea mai groasă a fleicilor, așteptând ca acestea să se scurgă și să răcească. Între timp se stinse  focul din sobă. Fără să mai piardă timp începuse să care carnea în pod, făcând mai multe drumuri și agățând-o de-o bară de fier, pusă acolo de un predecesor al său, cu siguranță, apoi băgase alți butuci în sobă, operație pe care o repetase de mai multe ori în cursul nopții. Dimineața târziu, cu ochii umflați de somn, constatase că procesul de afumare, foarte importat pentru gustul și conservarea cărnii, se desfășurase corespunzător. Dăduse jos primele bucăți de carne uscată și afumată, apoi le băgase în micul congelator, înghețat bocnă. Repetase operația până coborâse întreaga cantitate de carne, lăsând pe masă o bucată de mușchi și una de slănină, pentru masa de prânz.

Își propuse să facă o ciorbă de legume cu carne de porc, friptură și mămăliguță. Găsise ingredientele în cămara bucătăriei, depozitate acolo de Agnes Mărgărit, fără îndoială, după preluarea ultimului transport: ardei, morcovi,cartofi, zarzavat uscat, bulion, țelină, ardei iuți și lămâi. Împărți carnea în două, spălă legumele și le tăie cubulețe, căli ceapa în oală, adăugă morcovul, cartofii și carnea, tăiată cubulețe, bulionul, zarzvatul uscat, câteva căni de apă și țelina, lăsând totul să fiarbă la foc mic. Turnă și puțină zeamă de ardei iute murat și puse capacul. În mod normal, fierberea nu putea dura mai mult de ora 12, adică exact când urma să servească masa. Până atunci tăie mușchiul și slănina în felii, pomadă totul cu sare și piper, apoi puse tigaia, acoperită cu un capac transparent, la foc. Cu puțin înainte,umplu până la jumătate cu apă o altă oală, de mărime medie, și-o lăsase la fiert pentru mămăliguță. După miros ciorba părea că este gata, gustă, zâmbi și stoarse câteva picături de zeamă de lămâie. Friptura era și ea gata. Apa pentru mămăliguță clocotea, turnă două căni de mălai, învârtind cu o lingură mare de lemn până când mălaiul se transformă într-o pastă galbenă, consistentă, moment în care răsturnă conținutul într-o farfurie întinsă. Aranjă totul pe masa placată cu inox și își pofti „șefa”la festin.

ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă

tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet

călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere

încovoiați  de gânduri

umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere

ne zgribulim înfiorați în inimi

printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga

pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune

în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții

căzând precum stropii de ploaie

avem sentimentul că devenim două personaje biazre

într-o pânză a lui Picasso neterminată

niște triunghiuri colțuroase de carne

cu ipotenuzele infipte în nori

ne târâm patipular cu ziua în spate

spre o noapte în chinurile nașterii

pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite

parcă încontra nevoii noastre de dragoste

care ne alungase din casă…

Cap.10

.

Rezumat cap.9

George Apostol întîrzie în mod deliberat munca de asistent la stația meteorologică, pentru care venise acolo de fapt, dedicându-se cu trup și suflet unui proiect „imaginar”, cum îi plăcea să spună, aparent iluzoriu și destul de dificil de realizat. Șefa de stație privește cu ochi buni inițiativele sale „neobișnuite”, având în vedere istoricul acelui loc, și nu ezită să-l susțină moral ori de câte ori are ocazia.

.

Degajarea perimetrului de tulpinile hașurate cu negru pe schiță, scurtate și curățate de crengi anterior, se dovedise mai anevoioasă decât apreciase. Ele trebuiau tăiate la zece centimetri de sol, pentru a asigura fixarea solidă a fundației, apoi urmau să fie debitate în cel puțin 6 bucăți egale fiecare, cât să încapă în „arzătorul” centralei, operații consumatoare de timp și efort, urmate de transportul și stivuirea lor în spatele magaziei. Abia spre mijlocul săptămânii se conturase imaginea hexagonului, privită de sus, datorată debitării circulare a lemnului. Îi mai era necesar tot atât timp ca să finalizeze proiectul, înainte de a trece la următoarea operație: turnarea fundației și a zidului. Muncea de cum răsărea și apunea Soarele, iar noaptea, după ce alimenta gospodărește centrala cu lemne, adormea buștean. Era bucuros că Agnes îi respecta intimitatea, ferindu-se să se insinueze în viața sa. Îl bucurase și faptul că materiale de construcție (cimentul, cheresteaua pentru cofraje, malaxorul manual de preparat betonul) erau de calitate și în cantități suficiente, putând trece oricând la etapa a doua. Se simțea o ușoară încălzire a vremii, dar vântul continua să sufle aprig, menținând

temperatura aerului la cote foarte scăzute.

La vest de Vulturești, cam la cinci sute de metri depărtare, se afla un platou muntos, denumit Izvoarele, foarte căutat de turiști, datorită drumului care urca în spirală până în vârf.  Operator de telefonie mobilă local instalase un releu GSM puternic în zonă, semnalul putând fi recepționat fără probleme și la Vulturești. Se mirase când observase că avea semnal pe telefon, apoi aflase de la șefa de stație care era explicația. Încă nu vorbise cu nimeni. Părinții nu aveau telefon mobil, cu foștii tovarăși n-avea chef să țină legătura, iar cu fostele sale iubite nici atât. Rămase surprins  descoperind numărul de telefon a unui fost coleg de liceu, Nelu Bitere, poreclit „Omul Păianjen”, deoarece se pricepea la toate, și apăsă pe butonul roșu.

- Ce mai faci ,omule! se enuziasmează el, așezându-se pe o buturugă. Chiar îmi era dor să mai schimb o vorbă cu tine!

Un hohot de râs îi cam taie elanul.

- Am observat! îl ironiză acesta.Mi-ai umplut telefonul de mesaje!

- N-am prea avut timp, frate. Știi unde sunt?

- Habar n-am!

- Imaginează-ți că mă aflu la trei mii de metri față de nivelul mării, la o stație meteorologică!

- Numai bine pentru un aiurit ca tine.

 - Tu?

- Cum știi, în atelierul lui tata, singur și neliniștit! Repar tot ce prind!

George Apostol face o pauză de efect.

- N-ai să mă crezi, dar am un proiect pentru tine!

- Te cred, cum naiba să nu te cred! Despre ce-i vorba?

- Nu pot să-ți spun decât că are legătură cu producerea de energie electrică prin utilizare forței unui curs de apă!

- O nimica toată.

- În câteva zile pun totul pe hârtie și-ți trimit un email.

- De acolo?

- Există un releu GSM, ceva mai jos.

- Băftosule! Altceva?

- Fă rost de tablă de inox și bară de cupru izolată în fibră de sticlă!

- Este.

- Și vreau repede!

- Doar mă știi! Trimite-mi email-ul și mai vorbim! Cu tine n-o mai termin niciodată! Să fii iubit!

.

Porcul mistreț îl atacase pe neașteptate. Abia reușise să se întoarcă, trăgând drujba din trunchiul copacului. Animalul nu se lăsase intimidat de zgomotul uneltei. Asaltul final se desfășurase fulgerător, aducându-l drept în raza de acțiune a pânzei, care-i retezase, pur și simplu, capul. Lui George Apostol îi trebuise câteva minute să se dezmeticească. Era plin de sânge și nu-și putea stăpâni tremurul mâinilor pe drujba pornită. Într-un târziu își recăpătase stăpânirea de sine și examină animalul decapitat de aproape. Avea în jur de două sute de kg. Asistase de zeci de ori la taierea porcului acasă, astfel că pregătirea și tranșarea acestuia, chiar acolo, în mijlocul păduricii, lângă izvorul cu ape năvalnice, nu-i ridicase probleme. Agnes Mărgărit rămase perplexă când îl văzuse trăgând căruciorul plin de carne.

- Așa ceva n-am mai văzut! reușește să articuleze într-un târziu. Te-ai apucat de vânat?

- Nu, răspunde el cu un zâmbet larg, am fost în legitimă apărare. M-a atac un porc mistreț în pădure.

- Am văzut și eu câțiva dând târcoale stației. Nu știu cum ajung aici. Mai sunt căprioare și capre negre.

- Lupi n-ați văzut?

- Nu, slavă Domnului! Ce faci cu movila asta de carne?

- O fierb, mai întâi, să n-aibă cumva trichineloză, o afum, apoi o introduc în meniul nostru! Știați că n-are colesterol?

- Nu știam.

în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată

(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri

și sutiene albastre!)

știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air

din Regatul Unit

din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne

adică vreo oră

destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri

prin fața ochilor mei

cu o sută de iglițe

inutil

se anunță rafale de vânt și la Köln

la Viena

Zagreb și Belgrad

până mâine nu mai e nicio speranță

.

va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos

din capătul terminalului patru

altul nu mai există

în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff

croșetând

însăși  viața mea este o broderie de zboruri și vânturi

fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului

cusut cu fire de aur

m-aș pierde pe aeroportul acesta...

Cap. 9

Rezumat cap.8.

George Apostol se visează ridicând acolo, lângă stație, un așezământ special și se lasă antrenat de acest gând, încurajat și de Agnes Mărgărit, receptivă la orice inițiativă. Îl preocupă și problema încălzirii stației, asigurând combustibilul solid necesar funcționărei unei centrale termice pe lemne, destul de primitivă, de altfel.

La capătul unei săptămâni istovitoare reușise să pună la pământ coroanele brazilor și să umple magazia cu lemne, tăiate și așezate frumos. În urmă rămăseseră tulpinile goale, înalte de trei metri, lăsând impresia unui loc lovit de

meteorit. Inscripționase tulpinile de la 1 la 200, atât pe laterala fiecăreia, cât și pe partea de sus, cu vopsea roșie, apoi făcuse câteva fotografii de pe culmea alăturată. Descărcase imaginile pe calculator, folosind un program de grafică 3D, luat tot de pe calculator, și le suprapuse peste un hexagon regulat, cu laturile de 8 metri fiecare, vizualizând, după numere, tulpinile care se circumscriau polinomului și cele care erau în plus. Adăugase un al hexagon, mai mic, cu laturile de 1 metru fiecare, în interiorul celui mare și păstrase, de o parte și de alta a acestuia, tulpinile brazilor în dreptunghiul format cu laturile mari. Își făcuse o listă cu tulpinile care trebuiau tăiate și folosite pentru foc, alta, cu celelalte, care urmau să fie armăturile construcției. Deși toate aceste îi luaseră mult timp, nu neglijase nici partea cu încălzirea. Centrala funcționase și înainte de venirea sa, dar nu fusese curățată de ani de zile, lipsise lemnele și preocuparea pentru alimentarea ei. Agnes fusese de-a drepul încântată.

-  Nu-mi mai amintesc de când n-am mai dormit  fără să dârdâi de frig! îi spuse ea cu câteva zile în urmă. Nu mai vorbesc despre faptul că pot face și eu o baie, ca oamenii, sau privi la televizor!

- Într-adevăr, recunoscuse el, administrarea unui loc ca acesta este peste puterea unei femei. Uneori mă întreb cum ați rezistat atâta timp?

- Nu știu, cred că n-am dat importanță! Am tot sperat să vină cineva ca tine. Recunosc însă că nu m-am gândit niciodată că ar fi posibil să construiești ceva aici!

- La drept vorbind, nici eu. Ideea mi-a încolțit în minte intempestiv, într-o noapte, ține, pesemne, de psihologia umană, de instinctul de autoconservare, mi-e greu să vă explic!

- Nu-i nevoie. Mie mi-a fost clar din clipa în care te-ai apucat de tăiat brazii, dar mai ales din felul în care ai făcut-o. Se vede că ai un plan bine conturat!

- În linii mari știu ce am de făcut.

Deschise calculatorul și-i arătase proiectul la care lucrase până atunci.

- Fă-mă să înțeleg de ce ai ales hexagonul? se miră ea, privindu-l admirativ. Nu-i prea complicat?

- Nu, hexagonul are o mare încărcătură energetică, plus că este și foarte adaptabil condițiilor meteo extreme. Puterea vântului, de pildă, se disipă ușor, indiferent de direcție, iar dispersia luminii acoperă întreg perimetrul locuibil de la răsăritul Soarelui, la apus.

-   Interesant!

- Însă adevărata provocare, supralicitează el, o reprezintă asigurarea independenței  energetice, care presupune  efort și creativitate, dar și bani! Nu mai vorbesc despre timp!

- Bani sunt!

- Foarte bine, o să avem nevoie și de bani la un moment dat, nu știu exact când. Nu-mi cereți alte detalii că nu le am!

- Înțeleg. Poate îmi spui ceva despre durata proiectului! Când îl vezi terminat?

- La anul pe vremea aceasta, cred.

- Nu ești prea optimist?

- Nu, pot apărea unele întârzieri neprevăzute de câteva zile sau luni, dar nu mai mari de un an! În visul meu se întâmpla chiar mai repede!

Agnes Mărgărit arată cu degetul pe schița de pe calculator.

- Ce reprezintă hașurile acestea negre de pe tulpini?

- Indică faptul că trebuie tăiate. În picioare rămân doar cele care se găsesc pe linia hexagonului, adică structura de rezistență a zidului. Asta înseamnă altă săptămână de muncă!

- Te pot ajuta cu ceva?

- Doar cu moralul, nu vă văd cărând butuci cu spatele!

- Apropo! Unde-i mai pui? Magazia din spate e plină?

-  Îl stivuiesc afară pentru la iarnă. Umezeala de aici e tocmai ce le trebuie!

-  Nu vreau să te presez, continuă ea pe același ton glumeț, dar mi-ai rămas dator cu o promisiune gastronomică! Pe când să mă aștept?

- Poate pe duminică, dacă termin cu brazii, n-am uitat!

Închise calculatorul după ce rămase singur și se întinse în patul acela cazon, care-i amintea de armată, mulțumit că se destăinuise cuiva. Simțise nevoia aceea încă de când se apucase de treabă. Avea nevoie de susținerea ei, deși nu înțelegea de ce. Toți cei cu care vorbise în drum către stație, îi și cântaseră prohodul. Ceva dinlăuntru său se opunea cu înverșunare ideii de abandon, întoarcerii la viața de dinainte, fără niciun orizont. Acolo simțise că existența sa capăta un sens, sentiment pe care nu-l mai trăise până atunci, că este dorit și util.

Șansa de a te revedea este incertă

.

nu te-am salvat în memoria clipei ca pe-un fișier word

când ai plecat

crezusem că te autosalvasei  involuntar cu altă ocazie

și că era destul să-ți tastez numele

căutarea însă nu-mi întoarce niciun rezultat

de  zile în șir te caut pe Google

în Deep Web

în pegra Dark Web-ului

un fel de Purgatoriu a lui Dante Aligheri

o subterană a mizeriei umane

larvară

cu vânători de IP-uri și date pierdute

dispuși să-ți vândă orice în schimbul sufletului

îți sună la ușă când nu te aștepți

cu fața ascunsă

monosilabici

insistenți

ascultă docili învârtitul cheii în broască

și  te-njunghie

.

cineva mă trimite pe-un site de poezie abstractă

unde-ai putea să fii sau să nu fii

pe frontispiciu Hamlet-ul tenebrelor

se delectează cu o cupă de sânge

în formă de craniu

Julieta își ia supradoza fatală de cocaină

Romeo înghite seringa

în Olimpul întunecat

zeii vând arme și droguri la jumătate de preț

cavalerii mesei rotunde scot la vânzare potirul

Sfântului Graal

.

 te mai caut și mâine…

Cap.8

Rezumat cap.7. George Apostol încearcă să se facă util punând la punct instalația electrică. Vizitează și magazia stației, unde descoperă o sumedenie de lucruri nefolosite, care-i stârnesc imaginația.

Iarna în Vulturești începe din octombrie și se sfârșește în iunie, punând la grea încercare viața puținilor oameni care trăiesc acolo. Lemnul pentru încălzit nu reprezintă o problemă, mai dificil e să-l tai și să-l pregătești pentru consum. Agnes se confruntase cu situația aceasta în fiecare an, nereușind întotdeauna să acopere necesarul stației, astfel că de multe ori fusese obligată să înfrunte frigul năprasnic cu stoicism. George Apostol, neînvățat cu o asemenea viață austeră, după o noapte chinuitoare, se hotărâse să schimbe lucrurile chiar de a doua zi. Deși rezolvase oarecum problema cu electricitatea, nu putea folosi generatorul instalației eoliene și pentru încălzit, singura soluție rămând lemnul. Obiectele descoperite în magazie, drjubele, mai ales, se dovedeau de neprețuit, însă reprezentau și o provocare. În puținele ore de somn, cât ținuse focul, se visase construind o casă destul de ciudată, de formă hexagonală, folosind materialele din magazia stației, iar viziunea aceea începuse să-l obsedeze. Pădurea de brazi din fața stației era locul ideal de construit, fiind amplasată pe un platou circular, plan, singurul, de altfel, în conglomeratul acela de vârfuri stâncoase și versanți goi sau împăduriți în exces.

Bătaia discretă în ușă îl smulge din gânduri.

- Da.

- Bună dimineața! îi zice Agnes intrând. Ești gata să vezi platforma meteo?Sau ai altceava în plan? adaugă malițios.

- Mă gândeam să refac rezerva de lemne, răspunse el direct. Platforma poate să mai aștepte!

- Desigur, admise ea, nu insist. Te-ai gândit să tai din pădure?

- Există vreo restricție?

- Nu, din câte știu! Din pădure strângeam vreascuri și eu!Apreciez inițiativa! mai zice și pleacă în grabă.

George Apostol o urmează la scurt timp, dar în direcția opusă, către magazie. Drujba are rezervorul plin și pornește din prima. Se uită cu atenție în jur în căutarea unei scări. O vede rezemată într-un colț. Cu scara în spate și drujba în mână, pornește hotărât către pădurea de brazi, aflată la câteva sute de metri de stație. Își dă seama că pădurea e relativ tânără, judecând după grosimea trunchiurilor, chiar dacă înălțimea medie a copacilor e de aproape zece metri, iar densitatea lor relativă mică, descrescătoare spre centru. Se hotărăște să înceapă din exterior și să taie de la trei metri în sus. Tulpinile puteau fi folosite ca armătură a viitoarei construcții, după trasarea formei de hexagon a acesteia. Socotește că îi va lua cel puțin două săptămâni de muncă în timp ce decapitează primii zece arbori. Practic doboară coroanele brazilor, lăsând în picioare tulpinile, groase de circa douăzeci-treizeci centimetri. Operațiunea este îngreunată de curățarea crengilor de pe tulpini, la care se adaugă transportul lemnului debitat la stație. Pentru aceasta se întoarce la magazie să ia căruciorul hidraulic, folosit, probabil, la ridicarea și deplasaarea obiectelor. Partea bună e că are roțile mari și e și destul de încăpător. În jurul amiezii primește a doua vizitădin partea Agnisei Mărgărit în magazia de lemne.

- Am trecut să te invit la masă! se justifică ea, privind cu admirație la mormanul de lemne de foc tăiate și despicate din drujbă. Nu-i cine știe ce, dar s-ar putea să-ți placă!

George Apostol se arată interesat.

- Să nu-mi spuneți că știți să gătiți… că nu vă cred!

- De douăzeci de ani trăiesc aici singură. Crezi că mi-a gătit cineva?

- Depinde! Dacă v-ați mulțumit cu hrană rece și conserve, cum bănuiesc, vorbim despre cu totul altceva.

- Uiți despre necesitatea adaptării la mediu! Ca să gătești tradițional nu-ți trebuie numai pricepere!

- Da, mai trebuie să vrei și să încerci!

- Și ce te oprește? Recunosc că eu n-am acordat prea multă importanță acestui aspect, poate vrei și încerci tu!

- De mâine, cu siguranță.

- Doamne ajută! Până mâine să ne rezumăm la ce avem!

O urmează in micuța sală de mese mergând a lehamite. Nu se înșelase în privința meniului, format din conservă din carne de vită, cașcaval, compot de vișine și pesmeți. Pentru că Agnes mănâncă degajată, cu poftă, i se alătură, fără să comenteze. Chiar îi e foame și e dispus să accepte orice. O oră mai târziu se întoarce în pădure cu un bidon de benzină luat din magazie. De departe, rodul străduințelor sale de jumătate de zi nu pare tocmai încurajator, însă nu poate fi nici ignorat: peste cincizeci de tulpini curățate și tăiate la trei metri, multe resturi de crengi și frunze verzi.

nu cred c-aș mai putea trăi altă viață

pe lângă aceasta

mi-ar fi foarte greu să trec puntea în viața ta

de exemplu

m-aș rătăci aproape sigur prin tine

aș încurca drumurile înzăpezite ale sufletului tău

m-aș pierde printre aisbergurile  inimii

nici măcar n-aș încerca să-ți calc prin fața gândului

de teama  stihiilor carnivore ale minții

a monștrilor adormiți

nu știi niciodată ce entități  în stare vegetativă poți  trezi

lupii hămesiți  ai dragostei de pildă

meduzele otrăvitoare ale urii

bancurile  terifiante de piranha

ucigașii speranței

în viața mea nu mai există asemenea pericole

iminente

încă mai pot trăi liniștit la umbra palmierilor nemuritori ai resemnării

resuscitându-mi amintirile încremenite în timp

mângâindu-mi  creaturile inconștientului

afectate iremediabil de Alzheimer

nu mai am prea multe conexiuni cu propria-mi viață

ce-i drept

iar alte conexiuni din afară

cu alte vieți

par imposibile

devin pe zi ce trece din ce în ce mai senin și mai albastru…

Cap.7

Rezumat cap.6

Planurile acțiunii se suprapun. Prima noapte petrecută de George Apostol la stație este tulburată de mieunatul sinistru al Afroditei, pisica „șefei”, pe care acesta îl interpretează ca pe un presentiment, accentuat și de relatările morbide ale Agnesei Mărgărit.

După plecarea Agnesei adormise ca un prunc. Se trezise brusc, cum i se întâmpla adesea în momentele de tensiune maximă. Nu-i vine să creadă. E momentul acela din zi când nu e nici lumină, nici întuneric. Și asta cu atât mai mult cu cât cei trei mii de metri care-l despărțeau de pământ imprimau ochiului o senzație ciudată. Își amintise că ”șefa” îi dăduse liber în dimineața aceea, iar el se gândise să dea o raită prin magazie. Iese tiptil din cameră, ca nu cumva s-o trezească pe Agnes, coboară scările în curte, apoi se delectează minute în șir cu priveliștea din jur. Nu observase la sosire pârâul năvalnic care trecea pe lângă stație și care săpase de-a lungul anilor cu determinare în stâncă, formându-și o albie de circa cincizeci - o sută de centimetri. Cursul apei era vijelios din cauza căderii libere a acesteia de pe versant prin jgheabul apărut ca urmare a eroziunii. Ceva mai încolo văzu o instalație eoliană, dintre acelea uriașe, care se instalează cu macaraua, a cărei elice se învârtea foarte repede și, probabil, producea curent, cel puțin cinci kw, dar nu observă  decât un cablu subțire care ducea în stație. Împinge ușa de metal a magaziei și intră cu precauție. Sunt tot fel de lucruri depozitate acolo. Îi atrage atenția niște saci de hârtie, depozitați pe paleți, pe care scrie ciment+ nisip, mix, 50 kg, trei paleți cu câte 50 de saci fiecare, un banc cu circular, gen fierăstrău și multe discuri de tăiat, șlefuit, lustruit, bormașini și drujbe portabile, un adevărat arsenal tehnic, plus un butoi de tablă cu carburant, după mirosul specific, sugerând interesul cuiva de a construi ceva. În partea opusă, vede o grămadă de pachete cu produse alimentare, semințe, utilaje de bucătărie, produse de curățenie, detergenți, două trei plasme și monitoare, unități de calculator și cabluri de conexiune, cabluri groase de înaltă tensiune, înfășurate pe un tambur uriaș, țevi de PVC, de toate dimensiunile, acumulatori auto de 150 A, toate aruncate haotic, claie peste grămadă. Își propune să revină acolo cândva și să facă un pic de ordine.

.

Agnes îl simțise plecând și-l umărise pe geam. La un moment dat, ieșise din stație, curioasă să afle de ce întârzie atât de mult în magazie. Îl găsește aplecat peste niște pachete cu aparatură electrocasnică.

- Ești cam matinal în dimineața aceasta! îi zice în loc de salut. Ai găsit ceva care să-ți atragă atenția?

- Toate sunt importante, îi răspunde el zâmbind, mă întreb însă cine le-a adus?

- E greu de spus. Fiecare care a trecut pe aici a adus câte ceva, au făcut planuri mărețe, dar au fost luați înainte de timp. Sper să nu începi să visezi și tu!

- Am niște planuri în minte, recunoaște el, nu știu cât de mărețe, numai că îmi mai trebuie ceva timp să le rumeg.

- Timp avem din belșug, stai liniștit.

George Apostol zâmbește din nou.

- Folosiți eoliana?

- Doar pentru încărcarea telefonului mobil, cu care comunic la Centru. Este opera unui tehnician de la Tehnic.

- Eoliana produce curent pentru toată stația, din câte am observat?

- Posibil, eu nu mă pricep și nu te contrazic N-ar fi rău să avem lumină, televizor și calculatoare în stație, dacă ar fi așa cum spui tu!

- În mod normal, „șefa”, n-ar trebui să fie niciun impediment!

- Bine, admite ea, acum mă duc să comunic datele la Centru! De mâine ai s-o faci tu!

George Apostol părăsește și el magazia și se apropie de pilonul elolienii cu o șurubelniță în mână, unde zărise o doză. Desface capacul. Sunt mai multe cabluri izolate. Cel care duce spre stație poară inscripția 7 volți, următoarele patru 110 și 220 de volți, exact cum își închipuise. Se întoarce în magazie, de unde revine cu un colac de cablu, câteva țevi subțiri din PVC și un târnăcop. Observae, privind albia pârâului, că stratul de pământ de la suprafață, un amestec de praf montan și frunze, nu era mai mare de treizeci-patruzeci de centimetri, fiind și foarte moale prin locurile neumblate de om. Leagă, cu patentul izolat, capetele firelor cu indicația 220V, sapă un șanț îngust cu târnăcopul până la stație ( vreo zece metri), trece cablul prin țevile din PVC, pe care le izolează cu bandă la îmbinarea dintre ele, apoi astupă totul cu pământ. Din stație, trecând printr-o gaură mai veche din tocul ușii, pozează cablu pe pereți către camera sa și și cele două camere ale Agnesei. Urmează să caute prin magazie prize, întrerupătoare, becuri, două televizoare, două unități de calculator și două monitoare. Dacă ultimile obiecte le găsește foarte repede, primele îi dau ceva bătaie de cap. Pune totul într-un cărucior de bagaje cu roțile mari, care poate fi tras ușor pe trepte. N-o vede pe Ignes, probabil e pe teren, așa că poate lucra în liniște. Montează duliile, becurile, întrerupătoarele și prizele, așează pe poziție televizoarele, calculatorele și monitoarele, apoi face conexiunea instalației cu sursa, cablul tras de la eoliană.

La prima apăsare pe întrerupător becurile se aprind, televizoarele și monitoarele devin luminoase, apoi apar imaginile și arhicunoscuta siglă Google.

- Doamne,  am trăit s-o văd și pe asta! exclamă Agnes din prag în culmea uimirii. De douăzeci de ani trăiesc aici ca o pusnică într-un schit! N-am cuvinte să-ți mulțumesc.

- De acum e treaba vântului! îi răspunde Apostol măgulit. N-a fost cine știe ce!

- La înălțimea asta nu ducem lipsă de vânt, articulează ea cu ochii pe televizor, Mulțumesc Cerului că mi te-a trimis!

nu știu ce mă enervează mai mult

fake news-urile pe care liberalii

și „salvatoriii” României

mi  le bagă pe gât

de  la tejgheaua cu ștevie a opoziției

sau correct news-urile marilor zilei

încărcate de culpabilitate și obsesii compulsive

de la prânzul cu bucate alese al Puterii

habar n-am

cert e că mă enervează bucătăria moleculară

a neamțului

răspopit

pe cârca și sângele inepuizabil al poporului

în fapt

o banală „spumă” de castraveciori murați

în oțet

introdusă într-un tub „spray”

care devine pufoasă

datorită presiunii care o împinge în afară...