Câtă vreme stau aprinse-n noapte stelele pe cer
Şi cât mai răsare luna îmbrăcată în mister,
Pe pământ rămâne viaţa, încrustată în natură,
Să îşi definescă clipa într-un timp fără măsură.

Zile pier în pragul serii - plânge clopotul în turn,
Luna stă să le cuprindă în jurnalul său nocturn;
Teama se afundă-n inimi profanate de stihii;
Dragostea şi inocenţa râd în ochii de copii.

Peste noapte, vine clipa adâncită în neştire
Absorbind în sine visul detaşat din nemurire;
Pentru-o nouă dimineaţă se trezeşte mândrul soare,
Ochiul adormit, dar harnic, rătăceşte în splendoare.

Roua îşi coboară vălul peste geana dimineţii,
Bucuroşi îşi bat aripa guguştiucii şi sticleţii,
Vrăbiuţele zburlite ciripesc prin rămurele,
Iar la cuib sosesc în grabă ostenite rândunele.

Muguri stau să-şi rupă haina ca să scape de căldură
Şi cu sete înghit roua ca pe-un fel de băutură;
Nici zburdalnicele gâze nu se lasă aşteptate -
Pentru zborul lor frenetic îşi pun aripi dantelate.

Astfel spun că prinde viaţă încrustată în natură
Ochiul bucuros şi harnic, răsfăţat peste măsură!
Câtă vreme cupa minţii nu ne tulbură izvorul,
Mai putem spera că-n inimi ne-a privit Mântuitorul!