Mi-am pierdut surâsul
printre pietre negre de tăceri
când iubirea mea marină
se strecura spre tine.
Tu n-ai văzut că eu plângeam
cu perle după gura ta.
Întoarce-ți capul și scrutează valul...
vei găsi umbra mea,
împreunată cu umbra ta,
într-un sărut etern.
Cuprinde-mă în brațe
și trece-mă marea...
poate voi deveni pamânteana.

Dida Diana Cioponea.

Am răsărit din marea cu sirene
şi pe nisip îmi tremură iar pasul
când valul se tranformă-n diademe,
mă alungi,nu-mi mai asculţi nici glasul .

Mă risipesc în zarea ta pierdută,
precum e visul nopţii neştiut
doar şoapta mea rămâne mută,
pe-altarul tău, de-adânc necunoscut.

Când stropi de ploaie plâng din cer,
să îmi salvezi iubirea din furtună...
dintre noroaie sufletu-mi adună
şi să mă aperi de soare sau de ger.

Tăcerea urlă la margine de ape
şi-aşteaptă cuminte răsăritul...
şi din oglindă vin să se-adape
îngerii, când vor atinge infinitul.

Rutina vieţii, ascunsă între valuri,
mă tulbură...mă arde ca un foc;
ţintind din cer furtunile pe maluri,
iar tu...mi-eşti duhul de noroc.

Doar vântul sună veşnicia-n clipe,
iar valul, mi-este inimă şi crez...
alung uitarea-n mângâieri de-aripe
când tu sarutu-mi dai...reinviez.

Dida Diana Cioponea.

Am așteptat cu-nfrigurare
pe moșul Nicolae să-mi aducă
un dar frumos...nu-l voiam mare!
măcar o ciocolată și o nucă.

 Vin iar, sărbătorile de iarnă...
 si multe suflete pierdute-n lume,
 cu fulgi de dor încep să cearnă
 peste câmpul albit de brume.
 
 De ce să spun că azi sunt fericită,
 când glasul meu nu-și are sens?
 când știu că viața mi-este ruginită
 și vreau să mă întorc la homo-sapiens?
 
 Tehnologie și modern, era vitezei...
 totu-i fals și plin de chimicale,
 când însăși viața a devenit...sinteză
 iar vorba lumii e plină de fecale!
 
 S-au dus și inocența și spășirea...
 nimic nu-mi sugerează că binele e-n noi
 s-a degradat la maxim și iubirea...
 când totul are număr de card...noroi!
 
 Pe artera Pământului curge alcool
 și-aproape toți sunt beți de lăcomie;
 iar locul pe scaunul cinstei este gol
 cum să fiu fericită ca mielul pe câmpie?
 
 Cum să fiu fericită, când rădăcinile mi-s rupte
 de cei ce trebuiau să-nverzească "pădurea";
 când până și sentimentele-s corupte...
 iar fericirea-mi este tăiată cu securea?
 
 Că am plecat de unde am fost copil,
 străină, făr'de sărbători și fără de colinde,
 mă perpelesc de dor pe un tărâm ostil
 și "trădătoare" sunt că am votat făr-a pretinde.
 
 Cum să mă bucur de iarnă fără nea
 și fără cozonaci, sarmale și șorici...
 fără tradițiile păstrate-n țara mea
 și fără ­ía frumoasă, cusută cu arnici?
 
 Troienile de gânduri mă-nsoțesc
 și-mi ninge fruntea cu sudoare,
 când graiul meu cel românesc,
 nu-l mai aud rostit sub felinare.
 
 Dida Diana Cioponea.
 

 
 Iubitul meu, te-aștept pe înserate
 în vis, cu stele transparente,
 să îmi redai iar nopțile furate...  
 ascunse în amurguri rubescente.
 
 De vrei iubire, vino să culegi
 cu mine, floarea roșie a sorții
 și inima pe veci să mi-o dezlegi,
 de dorul răsărit pe cerul nopții.
 
 Iubitul meu ascuns în astru...
 de te-aș sorbi din picături de cer
 sau din potir cu sânge-albastru,
 te-aș transforma în mire, să te cer.
 
 M-oi agăța de-un lanț de stele,
 ca pandativ de-un roșu permanent
 când noaptea-și lasă negrele perdele,
 păstrează-mă, să-ți zac în suflet insistent.
 
 Iubitul meu, ascuns în razele păgâne...
 de vrei să mă privești dintre genuni
 când stelele încearcă să mă-ngane,
 tu fă-mi un loc...să stau între minuni.
 
 Absența ta m-a zgârie pe tâmple
 și îmi goleste livada mea de gând...
 dar știu...orice o să se-ntample,
 de n-ai sa vii, am să aștept plângând.
 
 Dida Diana Cioponea.
 
 

Se stinge-o stea de câte ori
în felul tău de-a fi...greșești
chiar dacă spui că mă iubești,
lași patul gol în fiecare zori.

În noi cresc astazi munți de gheață...
urcăm pe creste fără un cuvânt;
semăn iubire și iar culeg vânt
și-n loc de flori, lacrimi pe față.

Drumul e lung, iubirea e pierdută
la porți de dor ce și-au pierdut ecoul,
și în trădări ce-mi sapă azi cavoul
cu vulturi negrii în prăpastia mută.

Mă regăsesc în negru vis,
cu sufletul uitat pe-o piatră arsă,
de flacăra iubirii ca o farsă,
ce mă aruncă într-un crud abis.

Pe timpul veghii mele-aud un ropot
de lacrimi, ce strigă în surdină
și-mi spală cuvintele-n lumină
iar în desenul mâinii-mi bate-un clopot.

Pe toga timpului, se stinge iar o stea
și-n suduri las livada mea de gând...
în norduri, apusul meu plângând
și mă întorc să-mi caut, dragostea.

Dida Diana Cioponea.

Se limpezesc tăcut, zăpezile pe tâmple
când gerul îmi îmbracă lacrimi în ecou...
eu n-am să pot trăi,din ce o să se-ntâmple
când iarna morții mele cădea-va pe cavou.

Cu mâini împreunate ai să te rogi iubite,
să iert greșeala ta...și-a ta trădare...
și-oricât mă vei striga cu vorbe răgușite,
n-am să-ți răspund cu stele căzătoare.

Mi-or înflori iar... crinii pe cavou,
chiar dacă iarna vrea să îi ingroape!
cu-n suflu, am să-i înviu din nou,
să simți cât eu îți sunt de-aproape!

Cu roșu sânge, voi scrie pe zăpadă,
că te-am iubit în visul meu cu fluturi...
când ochii mei tot refuzau să vadă,
cum mă trădai...petale ai să scuturi.

Vei vrea să-mi ceri din nou iertare-
dar n-am s-aud de-acolo din adâncuri;
iubirea mi-ai ucis...dar sufletul nu moare...
tot rătăcește-n vis, pe aripe de fluturi.

Ca să te iert, eu...nu mai am cuvinte;
Vei rătăci, cu fulgii în furtuna rece...
citindu-mi epitaful...fii sigur că nu minte:
"Nici după moarte, iubirea mea nu trece".

Dida Diana Cioponea

 
 
 Privirea ta mă răvășește iar
 când vreau să strig și-i în zadar
 căci în tăcerea noastră mută
 ne-neacă dorul din lacrimă cernută.
 
 Mă ard în suflet toamnele târzii
 și mă legăn cu frunzele mlădii
 pierdută-n suflul vântului turbat,
 căci tu-mi ești înger și bărbat.
 
 Am încercat să-mi ancorez în vers
 iubirea, lăsată veșnic de neșters
 în jurăminte lăsate-n ani lumină
 -tăcerii mute ce n-are nici o vină.
 
 În lanțuri gri pierdute-n infinit,
 am ars iubiri, tăceri și dorul mistuit...
 am zăvorât sărut și șoaptă deopotrivă
 să pot trimite cerului misivă.
 
 Dar am rămas uitată-n versul fără nume
 și tot n-am reușit să știu de ce anume
 iubirea ta, e doar ecou pierdut
 în candelabrele celeste, strigăt mut.
 
 Dida Diana Cioponea
 

 Se ascund azi,clipele-ntre ziduri
 ce tainic, cresc la margini de zări...
 frunze rătăcite-n tainice chemări
 plutesc pe-ale pământului riduri.
 
 Șoptește noaptea un vals tăcut  
 când frunze arămii și-obtuze
 cad lin in ploi de sărut pe buze,
 lipindu-se șoptit și acut.
 
 În secunda stearpă, tăcerea
 ascunde bolnav, idei și cuvinte
 și-n zgomot de frunze mă minte,
 că toamna-și lungește șederea.
 
 Sfâșietoare lumini, stau ascunse
 în trunchiul cuminte de stejar
 și-mi pun iar sufletul pe jar,
 când valsul în inimă-mi pătrunse.

 M-agăț de brațul noptii în dans
 și m-abonez la ziua care vine,
 ca să trec iar puntea cu suspine,
 spre ziua ce-așteaptă în suspans.
 
 Mă depărtez, cu pasul răvășit,
 la marginea nopții cea hoinară
 și nu vreau să știu a câta oară,
 mă legăn într-un vis fără sfârșit.
 
 Dida Diana Cioponea

  Nu m-am născut să fiu o floare...
 și nici un fulg de nea, să fiu topit;
 dar cum de m-am născut eu oare
 ființă, nu rază de soare la zenit?
 
 Nu m-am născut să fiu un spin!
 dar florile lui, îmi fac cunună
 și mă amețesc...lăsând suspin,
 în nopțile târzii fără de lună.
 
 Floare de spin ce astăzi stai plecată
 peste fântâni cu lacrime ce dor...
 lasă-ți parfumul în vaza alterată
 a lacrimilor mele, din râul inodor.
 
 Eu, nu aș înflori din spini fără culori,
 în veșnicia rănii care geme-ntr-una!
 te-aș recunoaște, de parc-am fi surori ,
 în astrul trist, ce nu e cununat cu luna.
 
 Făptura mi-aș spăla, în râu de polimer
 și m-aș usca, pe catafalc de piatră...
 floare de spin de-aș fi, un suflet efemer,  
 să pot să vindec, o lume...egolatră.
 
 Dida Diana Cioponea.

 
 
 Mă plimbă marea pe-o chemare
 ce strigă furtunatic peste pietre
 și-mi dăruiește alge-n loc de floare,
 pierzându-mă-ntre puncte eclimetre.
 
 M-aș pierde în adâncul ei albastru,
 s-aud cântând sirenele divin...
 când Poseidon mă va primi în castru
 ca să-mi ofere cupa lui cu vin.
 
 Mă mângâie meduzele pe sâni
 și mă dezbrăca de orce inhibiții...
 vino tu vântule, ca să-mi îngâni
 un vals vienez parcurs în repetiții.
 
 Din spum-aș vrea să-mi fac un car...
 s-alerg prin unde și să culeg stele;
 să luminez cu ele inima unui pescar
 și din adânc să-i dărui nisifele.
 
 De nu, m-oi mistui în valul răvășit
 sau cerșetor de veșnicii voi deveni...
 să prind o stea pierdută la zenit,
 când vântul pe val va-ncremeni.
 
 M-or plânge mirifice destine,
 închise-n lanțuri ce mă strâng;
 dar cersetor, voi fi doar pentru tine...
 un dor pierdut în Univers nătâng.
 
 
 Dida Diana Cioponea.