#cyberpoem dansant

prin vânturi de martie

baba dochia dansează

ultimul vals al timpului

în cojoace împletite

pe creste de munte

își țese iarna rămasă

hyperpoem al vieții

în raze de soare surâde

pas cu pas

într-un vals cosmic

se rotește

într-o simfonie a anotimpurilor

ea se pierde

hyperpoemul ei

un caleidoscop de culori

în cojoace albastre

stelele răsfrâng clipele

în valsul ei

cerul și pământul se contopesc

hyperpoem al destinului

în taine se cerbește

baba dochia

regina ultimului vals al iernii

în misterul cojoacelor

în visuri se înalță

hyperpoemul timpului

în umbre și lumini

ea traversează veacurile

în dans se țese

pe culmi de zăpadă

într-un ecou al eternității

ultimul vals al babei dochia

o melodie nesfârșită

©Ioan Muntean, 2024

Babele-n taină se adună, sub lumina blândă a lunii,

Și-n genunchi, cu frică, ouă, în ritmul vechi al duduii.

Cântă cântece de slavă, trag salve în noapte,

Babele, fete bătrâne, ouă într-un fel aparte.

Baba Dochia, în tăcere, ouă fără să se miște,

Baba Vanga, cu-nțelepciune, ouă doar în viitor, distante.

Baba Oarba, pe cărare, ouă fără să vadă,

Ali Baba, în ploaie, nu se ouă, doar se pradă.

Baba Yaga, cea mai tare, nu cunoaște nicio piedică,

Când se străduiește, face trei ouă, ca o nimică.

Babele din Cârlibaba, în astral își fac datoria,

Babele din Babadag, nu ouă cu bucuria.

Baba Radă, Radă Baba, cu o roaba plină de ouă,

Nu contează cine le-a făcut, important e că sunt două.

Seamănă leit, sunt de nedespărțit,

Nimeni nu poate spune care ou e mai iubit.

Baba Cloanța, cu ouăle-n buzunar, se teme de atac,

Când Baba Novac trece pe-acolo, cu pasul său de mac.

Dar când Făt Frumos trece, fie călare, fie pe jos,

Cloanța scoate două ouă, pentru un schimb frumos.

Baba Hârca, cu ouăle-n coș, dansează în astral,

Când Baba Iorga trece pe-acolo, cu pasul său banal.

Baba-Mija, cu ouăle-n sân, cântă în sideral,

Când Baba Rada trece pe-acolo, cu pasul său banal.

Coana Miţa Biciclista, cu ouăle-n traistă, pedalează mai central,

Când Baba Cloanța trece pe-acolo, cu pasul său banal.

Eu sunt coana Mița biciclista, mereu activă și plină de energie,

Pedalez cu viteză pe străzile vieții, şi inspir pe toți să trăiască în magie.

©Ioan Muntean, 2024

(alte variante/continuări/replici pe Blog Experiment)

sau

(alte variante/continuări/replici pe experiment HORS-CONCOURS)

#cyberpoem popular

plouă

plouă

plouă babele se ouă

în ploaia de gânduri

se coace farmecul

picături ca perle în țesătura serii

povești se ivesc

ca o oglindă a cerului

în umbre de ploi

se nasc înțelepciuni

babele țes fire

de vise și iluzii

ouă se sparg

eliberând magie în picuri

un dans al amintirilor

în ploaie se diluează

pe străzi de sticlă

se reflectă visuri

babele înghesuie timpul

în cuiburi

cu fiecare picătură

o poveste se desprinde

ca un cojoc

ca două cojoace

ca nouă cojoace

plouă

plouă

plouă

iar amintirile se simt vii

ploaia le șoptește babelor cuvinte

secrete pierdute

în picuri cristaline

plouă

iar sufletele se spală

în ritm de poveste

ca o melodie veche

păstrată în amintire

plouă

plouă

plouă

iar babele se ouă

în fiecare picătură

o amintire se adaugă

poezia ploii

în serile reci se desfășoară

iar poveștile babelor

în picuri de timp se scaldă

©Ioan Muntean, 2024

În vârful muntelui, cu cojoacele-n vânt,

Baba Dochia stă, cu privirea de punkist.

N-are nevoie de reguli, n-are nevoie de rând,

Ea e liberă, e rebelă, e artist.

Cojoacele ei, grele și vechi,

Sunt simboluri ale sistemului, ale conformismului.

Dar ea le aruncă, le lasă să zboare,

Și strigă în vânt: "Jos, totul să fie jos!"

Baba Dochia nu e doar o babă,

Ea e un simbol, e o idee, e o luptă.

Luptă împotriva opresiunii, împotriva nedreptății,

Și nu se va opri până când nu va fi libertate.

Așa că dacă te întrebi ce înseamnă a fi azi Baba Dochia,

Răspunsul e simplu: înseamnă a fi liber, a fi rebel, a fi punkist.

Înseamnă a lupta pentru ceea ce crezi,

Și a nu te lăsa niciodată învins.

©Ioan Muntean, 2024

(alte variante/continuări/replici pe Blog Experiment)

sau

(alte variante/continuări/replici pe experiment HORS-CONCOURS)

 #poezie-tradiţională

A fi Baba Dochia, fir de vreme întrupat,

În cojoacele grele, anotimpuri împletite.

O mândră gardiană a timpului rostuit,

Cu ochii de sticlă, privind în adâncul răsărit.

Prin neaua de pe munte, pas cu pas pornesc,

Povesțile de iarnă în cojoacele-i se cerne.

Cu fiecare fir, o legendă se așterne,

Baba Dochia, țesătoare de veacuri, înțelepciune purtând.

Primăvara în suflet, iar iarna în mers,

O batranică povară, dar și un univers.

În cojoacele-i, soarele și norii joacă,

O femeie, o legendă, un colț de viață.

Și când soarele dogorește pe cărarea sa,

Cojoacele albastre se desfac, se schimbă.

A fi Baba Dochia, o poveste mereu veche,

Dar fiecare an, o nouă vreme întreagă.

În cojoacele-i, povești de demult străbat,

A fi Baba Dochia, o binecuvântare în prag de anotimp.

Cu fire de timp înfipte în podoabele-i lungi,

O prezență fermă, ca o rădăcină într-un veac adânc.

©Ioan Muntean, 2024

#cyberpoem

pe vârful muntelui

cu cojoacele ei din scoarţă de copac

baba dochia a decis

că e timpul pentru o schimbare de garderobă

ce rost are să port aceste cojoace grele

se întreba ea gândind în sine

când pot să port ceva mai uşor

mai aerisit

poate chiar un tricou cu dungi

aşa că a început să-şi scuture cojoacele

unul câte unul

şi le-a lăsat să cadă în vânt

ca nişte frunze uscate

dar oh

surpriză

cojoacele ei nu erau doar din scoarţă de copac

ci şi din scoarţă de banană

de cartof

şi chiar de brânză

şi a râs cu poftă când a văzut asta

zicându-şi

ei bine cel puţin acum am ceva de gustat pe drum

cu stomacul plin

a pornit la drum mai uşoară

mai fericită ca niciodată

cu zâmbet hâd pe faţă

©Ioan Muntean, 2024

(alte variante/continuări/replici pe Blog Experiment)

sau

(alte variante/continuări/replici pe experiment HORS-CONCOURS)

#cyberpoem

baba dochia își scuturase cojoacele

rugăciuni din vremea nedefinită

abstractă ființa ei în taine se pierduse

pe culorile viselor ea dansase nevăzută

cojoacele-i fuseseră petale de haos

în vântul fără rădăcini se desprindeau

e-o poezia abstractă a existenței ei

într-un dans al formelor se contura

timpul

o pictură pe pânza eternității

baba dochia sculptor al clipei aburinde

cojoacele-i expresii ale trecerii

într-un haiku fără cuvinte se năşteau

în abstract umbrele miturilor vor fi răsărit

ca linii de cercuri nesfârșite

baba dochia

va fi fost într-o poezie fără margini

cu cojoacele-i simbol al trecerii nevăzute

în universul ei vor fi devinit metafore

o poezie abstractă a ființei

ce se țese

cu baba dochia dansând

pe marginea absenței

în cojoacele-i ecou

al eternității dese

©Ioan Muntean, 2024

#cyberpoem

în adâncul pădurii

unde lumina soarelui abia pătrunde

stă un copac bătrân

cu rădăcinile adânc înfipte în pământ

frunzele lui dansează în vânt

și coroana lui se întinde spre cer

ca o mână deschisă

acest copac

a văzut multe primăveri

și multe ierni

a supraviețuit furtunilor

și secetelor

a cunoscut bucuria

și durerea

dar el nu se plânge

nu regretă nimic

pentru că știe că fiecare ciclu al vieții

e şi o babă dochia necesară

fost-a lele frumoasă

înțelege că frunzele care cad în toamnă

precum cojoacele în primăvară

că ploaia care îl udă

în zilele de vară

îi dă viață

și că soarele care îl încălzește

iar în zilele de iarnă îi dă speranță

așa stă copacul babei

în adâncul pădurii înțelept

și puternic

un martor al trecerii timpului

dochia fuge aruncând cojoace

el este mereu parte din pădure

parte din natură

parte din univers

©Ioan Muntean, 2024

(alte variante/continuări/replici pe Blog Experiment)

sau

(alte variante/continuări/replici pe experiment HORS-CONCOURS)

#cyberpoem

în vălul fumului

dochia dansează

prin labirinturi de timp visează

coji de nuferi plutind în neant

superstiții în rădăcini de pământ

prin zări de gheață

ea umblă sfâșiată

mituri se nasc

din umbrele ei căzute

legende cresc

ca visele unui cer bizar

în care timpul e un labirint nesfârșit de-a rostogolul

baba dochia

strălucind în cerul desfăcut

mitologii curg

ca apelor unui râu nemuritor

superstiții îngemănate cu adevăruri sfâșiate

într-un vals cosmic

ea plutește sfidând cerurile

legende se contopesc

cu visuri eterice

ca un clopot de sticlă

spart în eternitate

prin haos ea deslușește simboluri

în derivă

baba dochia

o siluetă absurdă în amurg

pe câmpiile memoriei

se conturează

mituri distorsionate

umbrele pământului

în lumea ei

realitatea se răsucește

superstiții ca fluturii în vânt se ridică

baba dochia străbate mirajele

într-un văl de ceață

timpul o înconjoară

miturile îi însoțesc pașii pământului

superstițiile

ecouri în adâncurile ființei

legende sculptate în stânca uitării

pe ruinele timpului se înalță

un labirint de iluzii se desfășoară

baba dochia

călătoare prin neanturi

în calea ei

visele devin mituri

superstițiile se desprind

ca petale de flori

prin cosmos ea plutește

într-un vals nesfârșit

baba dochia

povestea e fără sfârșit

©Ioan Muntean, 2024

#cyberpoem cu datini

baba dochia țese firele

timpului anotimpurilor cu mâini stăpâne

inima-i o tapiserie de culori

în absurd dansul

al privirilor ce se schimbă

în martie se îmbracă în straturi

cu mii de rugăciuni luminoase

un simbolist în transă cu natura

țese primăvara un dans sălbatic

dar cum zilele își desfac aripi

absurditatea în destin se lipește

hainele ei în nuanțe de ger

în gluma lui aprilie o viață pierde

baba dochia în refren absurd

alergând după anotimpuri

prinsă într-un lanț

fire simboliste în cântec țese

în îmbrățișarea primăverii

ea marchează timpul

©Ioan Muntean, 2024

prin munții carpați

sub cerul senin

și printre stânci

pe potecă divin

vezi o femeie

o legendă în vers

baba dochia

domnișoara din univers

în umbra pietrei detunate din palat

unde se aude un vultur încoronat

e o poveste

în vânt

și în ciudă furtunii

unde natura dansează

în versuri nebunii

această damă a fost fata unui rege

cu decebal în amintiri

în arșiță de stele

așa cum dacia s-a plecat la roma în suferință

iubirea ei a fost promisă unei alte desfășurări

împăratul traian în victorie stăpân

vede dochia și frumusețea-i ca un blestem

el caută a o ademeni în plasa-i de aur

dar ea fuge prin codru prizonieră a amorului

ea își ascunde taina

paște turmele-n mister

haina ei aurită devine un şăiag*

o poveste de mestecat gânduri

traian în zadar caută să o îmblânzească

dar dochia se ferește

o damă deosebită

o femeie cu a ei poveste

traian se întinde către ea cu dor

și cu mândrie

dar dochia cu glas fierbinte strigă către zeu

zamolxis

ocrotește-mă în clipa asta te rog

iar mâna lui traian se întinde către o fantezie

cu graiul ei arzător invocă zeul din trecut

dar când traian vrea s-o cuprindă în brațe strânse

dochia devine bolovan

o piatră-n inimă pusă

într-o metamorfoză adâncă

înfricoșată

traian o iubește

chiar și sub formă de stâncă

ea e icoana sa

pe ea își pune coroana

această piatră vibrează în ea

e un suflet viu

iar când lacrimile-i curg

devin râuri și țâșnesc furtuni

ea e păzită de o ursitoare

un destin din ceruri

dochia între nori

luminează

strălucește peste văi

povestea ei în amurgul păstorilor rămâne

o zână de piatră

în cântece de ciobani pe veci trăiește

*şăiag - Postav aspru din lână de culoare închisă, țesut de obicei în casă, din care se fac haine țărănești și rase călugărești.

©Ioan Muntean, 2024

(alte variante/continuări/replici pe Blog Experiment)

sau

(alte variante/continuări/replici pe experiment HORS-CONCOURS)

#cyberpoem cu datini

pe vârful muntelui

într-o zi de primăvară

stă baba dochia cu privirea-ndepărtată

în jurul ei lumea

se trezeşte la viaţă

dar ea

bătrâna dochia

pare că nu vede nimic

cojocul ei gros

încărcat cu zile şi nopţi

povesteşte despre ierni grele

şi veri arzătoare

dar acum

sub soarele de martie

pare prea greu

şi ea îl lasă să cadă bucata cu bucata în vânt

fiecare piele pe care o aruncă

este o poveste

un vis o speranţă

o teamă

o amintire

ele se risipesc în vânt

se pierd în timp

şi baba dochia rămâne singură

cu sufletul gol

dar nu este tristă

nu regretă nimic

ea ştie că fiecare piele pe care a aruncat-o

este un pas către primăvară

către renaştere

către un nou început

către o nouă viaţă

aşa stă baba dochia

pe vârful muntelui

privind cum lumea se schimbă în jurul ei

şi chiar dacă pare că nu vede nimic

ea vede totul

ea este totul

©Ioan Muntean, 2024

#cyberpoem folcloric

Pe străzi pietruite de vise,

Unde luna picură argint,

Un dor ne cheamă, ne aprinde,

Dragobete, cu aripi de argint.

Buze moi, ca petale de trandafir,

Șoptesc povești de iubire,

Mâini se ating, cu foc arzător,

Inimi bat, cu un ritm doritor.

Cântece de dragoste pluteau în aer,

Parfum de tei umplea orașul,

Cupluri se plimbau, mână în mână,

Sub cerul înstelat, cu ochi sclipind.

Dragobete, zeu al iubirii,

Ne unește cu fire de argint,

Ne dăruiește clipe de magie,

Și ne umple sufletele de lumină.

Cântecul dragostei răsună,

Inimile vibrează la unison,

Dragobete a venit, bucuria ne inundă,

Și ne face să simțim un fior de emoție.

Hai, Dragobete, vino mai des,

Aprinde focul iubirii în noi,

Adu-ne fericire și speranță,

Și fă ca dragostea să înflorească mereu.

©Ioan Muntean, 2024

#cyberpoem folcloric

Dragobete, Dragobete,

Vino de mă pupă,

Să-mi alungi din suflet

Toată negura.

Floricele de cireș

Să ningă peste noi,

Să ne umple inima

De doruri și nevoi.

Să ne prindem de mâini

Și să dansăm în ploaie,

Să ne spălăm de griji

Și să ne umplem de voie.

Dragobete, Dragobete,

Să ne legi cu un fir,

Să fim mereu împreună

Sub cerul infinit.

Să ne dai iubire

Și multă fericire,

Să ne aprindem sufletul

Cu o flacără vie.

Dragobete, Dragobete,

Vino de mă pupă,

Să simt gustul dulce

Al dragostei tale.

©Ioan Muntean, 2024

#cyberpoem folcloric

pe plai românesc

cu flori de gheață

dragobetele a sosit cu zâmbet

și speranță

inima îmi bate tare

cu un foc nestins

pentru tine dragostea mea

un sentiment neînvins

te-am sărutat de dragobete

sub cerul senin

un sărut dulce

ca un vin vechi și fin

buzele tale moi și parfumate

mi-au aprins simțurile

ca niște lumânări străluminate

ochii tăi ca două stele

strălucesc în noapte

mă atrag și mă fascinează

cu o dulce șoapte

mâinile tale calde și delicate

mă cuprind cu tandrețe

ca niște aripi delicate

dragobetele a adus în sufletul meu

o bucurie imensă

un sentiment mereu nou

te iubesc mai mult decât cuvintele pot spune

și sper ca dragostea noastră

să dăinuie sub soare și sub lună

împreună vom înfrunta orice obstacol

căci dragostea noastră puternică

ca un far luminos și vocal

te voi săruta mereu

cu pasiune și ardoare

pentru că tu ești tot ce îmi doresc

o comoară

la mulți ani de dragobete

iubirea mea veşnic drăgăstoasă

©Ioan Muntean, 2024

#cyberpoem în stil popular

Dragobete sărută fetele,

Le prinde de subțiori,

Le duce-n pădurea cu iele,

Le dă mure și flori.

Dragobete, frate cu dragostea,

Aduce fetelor norocul şi o stea,

Le dă guri dulci și priviri,

Le face să fie dorite în peţiri.

Fetele tinere se spală pe buze

Cu rouă de pe frunze,

Să fie mai frumoase

Și mai drăgăstoase.

Băieții le culeg flori,

Le scriu poezii în zori,

Le spun vorbe dulci

Și le fac jurăminte cinci.

Dragobete sărută fetele,

Cu inimile lor dulce mi-s ele,

În februarie să crească iubirea,

Cu bucurie și dragoste ca mierea.

©Ioan Muntean, 2024

(poem absurd)

baba dochia trimite ghiocei prin poștă fetelor

când dragobete se plimbă cu trotineta electrică

păsările cântă melodii de dragoste la karaoke

fetele pe dating caută un dragobete

băieții le oferă buchete de broccoli în loc de flori

dar dragobete se împiedică de o săgeată

și se îndrăgostește de o cioară

©Ioan Muntean, 2024

#cyberpoem simbolist

dragobetele sărută fetele

sub soarele blând

în zile cu sete

așa se spune

de demult

de demult

când inimile băteau

în ritm mai mult

în februarie când se țes povești

dragobetele iubește

cu dragoste curată

și coșuri de flori

șterge pe creștete

fetele când zâmbesc

şi simt căldura iubirii

în inimi se aprinde focul

în suflete se nasc iscusiri

păsărele cântă

flori prind culoare

dragobetele aduce dorința de zbor

şi mare

sărută fetele

cu zâmbetul cald

poezia vieții

se scrie colorat pe un fundal

în brațe se țin tinerii îndrăgostiți

suflete se unesc

destine se străpung

și vise se țes în flori

dragobetele aduce farmec

sărută fetele

iar iubirea e regină

în acest câmp de fiori

așadar

 în ziua cea sfântă

a lui dragobete

se sărută fetele

cu dragoste

și sete

poezia inimii tale

să fie scrisă cu tandrețe

căci dragobetele

îţi aduce bucurie

și ferice sărbătoare

în viață de-a pururi

să-ţi dureze

©Ioan Muntean, 2024

#cyberpoem simbolist

într-un petec de vis ascuns sub lumina stelară

poveștile vechi se rostesc într-o atmosferă rară

dragostea ca un zefir dansează printre astre

iar cerul se umple de minuni fiori de iubire albastre

nu doar în ceruri ci și pe tărâmul omenesc

dragostea coboară în inimi aducând bucurie în fiecare gest

o floare fermecată o forță nevăzută

când iubirea pătrunde viața devine plăcută

simțindu-i puterea inimile strălucesc

ca un far de lumină adevărată în ce ne unesc

o simfonie de îngeri zborul lor în armonie

oamenii trăiesc fără durere fără lacrimi de inie*

în acea vreme spune legenda în munți trăia un flăcău

cu ochii strălucitori și inima de aur pur de ceahlău

trimis ca un mesager din mâna creatorului

să aducă dragostea și să o răspândească întreagă viului

pe culmile ceahlăului sau pe vârfurile dacilor

fiu al babei dochia stăpânind cu boii zeilor

feciorul acela înfrunta lumea cu cântecul său tainic

răspândind iubirea în văzduh precum un parfum magic

în mijlocul păsărilor și printre semeni

făcea din iubire un dar împărțind-o printre jieni

la sfârșitul lui faur și începutul lui marte

dragostea împletea firul alb cu roșul în sărutul mărțișorului aparte

dar spun bătrânii că isteț feciorul țărănesc

a vrut să sfideze maica fecioară cu un curaj nebunesc

înfuriată ea l-a pedepsit transformându-l într-o buruiană

un iubit numit năvalnic căutând iubirea în locuri stâncoase cu mană

trecând vremurile povestea rămâne vie

dragostea puterea ce ne unește și ne ține în armonie

feciorul cel nebunatic cu zâmbetul său jucăuș

îl sărbătorim cu drag în ziua dragobetelor în hățișul giumbuş*

astfel povestea se desfășoară în munții mei bătrâni

unde dorul și iubirea trăiesc în inimi de români

cu un zâmbet plin de farmec și veselie șăgalnică

vă împart dragobetele cu năvalnicul lor de emoţie unică

*INÍE, inii, s. f. (Reg.) Apă amestecată cu gheață; sloi de gheață, mare și sfărâmicios, care plutește pe apă

*GIUMBÚȘ, giumbușuri, s. n. (Rar) Giumbușluc

©Ioan Muntean, 2024

#cyberpoem absurd

dragobete zeu amoros în zbor

în inimi aprinde flacăra de dor

în fiecare colț de lume în fiecare oră

iubirea înflorește precum o floare în horă

sub cerul albastru pe câmpia verde

dragobetele zboară iubirea o pierde

dar în fiecare inimă el lasă o sămânță

un grăunte de iubire în speranţă

dragobete zeu amoros în zbor

în inimi aprinde flacăra de dor

în fiecare zâmbet în fiecare privire

se naște o poveste de iubire

©Ioan Muntean, 2024