Amintiri statornice                                     Amintiri nevolnice

   de Camelia Ardelean                                       de Nelu Preda

Te-aș alunga din amintirea mea,                   Te-aș alunga din debaraua mea

Cum toamna grea alungă, fără milă,             Și din apartament, fără de milă,

O ultimă scânteie infantilă,                          Căci ai o minte slabă, infantilă,

Restantă pe un cer de alagea.                     Țesută ca un văl de alagea.

Tivită e distanța dintre noi                            Infimă e distanța dintre noi,                                 

Cu lacrimi reci, pierdute prin cuvinte.            Enormă-i cantitatea de cuvinte,

Se sparg pe caldarâm vechi jurăminte,         Ți-am ascultat atâtea jurăminte,

Răsună sec minutele din ploi.                      Păcatele nu-ți spală mii de ploi.

Privesc în gol prin zidul de tăceri                  Privesc uimită zidul de tăceri,

Și simt acut blestemul amânării                    Facturi ce sunt supuse amânării,

Cum cade pe cortina delăsării,                      Ești exemplarul cras al delăsării,

Furându-mi timp din clipele de ieri.                Furându-mi timp, și bani, și primăveri.

Un foileton de lacrimi s-a sfârșit,                   Un foileton de ceartă s-a sfârșit,

Începe unul nou – singurătatea.                     Mă faci ca să aleg străinătatea,

Mă strâng în brațe umbre din cetatea             De ciudă, azi, îmi părăsesc cetatea,

Aceluiași scenariu obosit.                             Cu tine să trăiesc am obosit.

Adorm discret cu chipul tău în gând,              Adorm cu greu, avându-te în gând,

Simt urletul cu glas de neființă                      Ești cea mai detestabilă ființă,

Din mintea-mi răvășită de dorință,                 Să nu te întâlnesc e-a mea dorință,

Sub lujerul iubirii tremurând.                          Adorm târziu în noapte, tremurând.

Și molipsită de făptura ta,                             Și speriată de făptura ta,

Mă zbat absurd sub nori de neputință,            Să te iubesc îmi e cu neputință,

Sfârșesc damnată, fără de voință,                  Azi bag divorț, sunt plină de voință,

Să mă sfărâme-a patimii ghiulea.                   Căci mariaju-a devenit ghiulea.

E Sfântul Gheorghe Mare Mucenic,

Și Mare purtător de biruință;

În cinste voastră un pahar ridic,

Și vă doresc doar bine și putință

Să izbândiți în tot ce vă doriți,

 Iar ziua voastră Gheorghe și Gheorghița

Cu toți cei dragi să o sărbătoriți,

Și sănătoasă să vă fie ființa!

Acestă zi de mare sărbătoare

Creștină, să vă crescă și credința,

Și până-n primăvara următoare

Să nu cunoașteți ce e suferința.

Să fiți la față luminoși și zdraveni

La trup și suflet fără de prihană,

Și astfel sigur voi veți deveni

Cunoscători de-a sufletului hrană.

De ziua numelui eu vă doresc,

O viață lungă cu prosperitate

Cu fericire, și vă mulțumesc,

Pentru citire și sinceritate!

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,

Iată se-ntâlniră și se sfătuiră,

Mândri senatori, delapidatori,

Cum să izbândească să mai prelungească

Mandatele lor, și să stea în for

Încă patru ani, plini de somn și bani.

Neavândă măsură, pun candidatură

Pentru-a fi aleși, chiar de-s înțeleși

Să vândă păduri ca niște scursuri,

Să facă legi rele, pentru muhaiele,

Să-și dea pensii mari ca niște avari,

Salarii umflate, prime-ndestulate,

Bani pentru chirii, și-alte șmecherii.

Și nefiind de-ajuns, averi și-au ascuns

Tocmai în Bermude, sau aici la rude.

Toți sunt sărăcuți, n-au nici doi leuți

După declarații, trăiesc din donații!

Măre se-ntâlniră și se sfătuiră

Cum să însăileze, bani să candideze,

Dar nu banii lor, bani de la popor!

Vor lua pe-nserat, de la un magnat

Bani ca danie, de campanie

Ce-i vor da-napoi, înmulțiți cu doi,

Publice contracte, cu falsuri în acte,

Truc în licitații, fără contestații.

Zis, și-apoi făcut, ei s-au încrezut

În promisiuni, până într-o luni;

Când primiră banii, s-au trezit sărmanii

C-o mare belea, Fiscul, DNA!...

Și-au dormit, firesc, la Beciul domnesc,

Cum au meritat, și au meditat:

Ni s-a cuvenit, tot ce-am dobândit?

Am trăit regește, luxul se plătește

Munca-nnobilează, mita degradează!

Din clocot de gânduri se naște frumosul,

Ofranda ce-i scrisă cursiv pe hârtie,

 Cu câtă sudoare, dar nimeni nu știe

Iubirea cu care și-aduce prinosul

Cuvântului scris, destinat a ajunge

În sufletul celuia care-l citește;

Cu-atâta migală el îl meșterește,

Odată citit, să ajungă a unge.

Din clocot de gânduri se naște frumosul,

Poetul e doar instrumentul divin,

E versu-i cu miere dar și cu pelin,

Căci om e și el, nesfârșit păcătosul! 

E primăvară iar iubito, iubirea noastră va-nflori

Precum toți mugurii din ramuri, ce vor îmboboci;

Sub Soarele de-aprilie, noi vom sărbători,

Un jubileu al dragostei ce s-o statornici.

E primăvară și mi-e dor de flori de liliac,

Să le culeg, să ți le dărui, iar tu să mi te bucuri;

Sub foișor să ne iubim și să făcem conac,

Să-mpărtășim cu dragoste atâtea mii de lucruri.

E primăvară și e verde, din nou al nostru suflet,

Chiar dac-avem de-acum nepoți, suntem adolescenți,

Cu simțuri vii și sprinteni iar la minte și la umblet,

Cu ochii larg deschiși privim efervescenți.

E primăvară, și-or mai fi și altele la fel,

Dar pentru noi e unică cea în desfășurare,

De vreo treizeci de primăveri împărtășim un țel,

Iar frumusețea ta e vie, fără asemănare!

E primăvară iar, iubito!

Viața-i un joc cu reguli complicate,

Care se schimbă când le-ai învățat,

Din tinerețe până-n senectute

Tot timpul ai ceva de reproșat

Destinului, sau poate întâmplării,

Ce te-a adus așa cum n-ai dorit,

Căci jocul vieții n-are nici fruntarii

Nici un arbitru pentru mituit.

Pierzi doar pe mâna ta, dar și câștigi

Experiență mult prea prețioasă

În jocul vieții poți ca să te ”frigi”

Sau să nu ai defel nici o angoasă.

De-aceea omule trăiește-ți viața

Ca pe un joc mereu câștigător,

Resentimentele, dar și povața,

Le folosește ca să fii învingător!

Iubită, adorată, soție, soră, mamă,

Sau fiică, nepoțică - tu ești un univers

Și-n lipsa ta, știi bine că totul se destramă

E-un sentiment ce nu pot, să-l reproduc în vers.

Ești jumătatea noastră la bine și la rău,

Suntem indestructibili când suntem împreună,

E unic sentimentul când sunt în jurul tău,

Când ne plimbăm alene, ținându-ne de mână.

Ești mamă iubitoare și-atât de devotată

Nu pui geană pe geană în noapte alăptând,

Mă ierți cu ușurință dacă-ți greșesc vreo dată,

Când plec de-abia aștept, să te revăd curând.

Iubită drăgăstoasă, ești blândă căprioară

În brațele-ți gingașe aș sta o veșnicie,

De parcă aș iubi pentru întâia oară,

Iar dragostea ce-mi dai este o simfonie.

De mii de ani poeții îți dedicară versuri

Și tot n-au reușit să-ți zugrăvească firea,

Coloană vertebrală în aste universuri,

Femeie, consecvent, tu îți găsești menirea!

Ți-am ridicat altar din amintiri,

Azi nu mai ești, dar parcă ești mai vie,

De-aceea scriu această poezie

Ce-i închinată fostelor iubiri.

Te-ai ridicat la ceruri prematur,

Iubirea nostră-i dincolo de nori

Prinos ți-aduc acest buchet de flori,

Și o să plâng până mă satur.

Ți-aprind și-o candelă să-ți dea lumină

În paradisul unde sigur ești

Știu că la mine veșnic te gândești

Până ce mie clipa o să-mi vină,

Și ne vom regăsi acolo-n cer,

Mai tineri, mai curați și-ndrăgostiți,

Dar pân-atunci iubito să nu uiți

Să-mi vii în vise pline de mister,

Și-n ele s-avem marile trăiri

Ce ni le-a refuzat această viață

Ce-atârnă de un firicel de ață;

Ți-am ridicat altar din amintiri.

        (poetei Camelia Ardelean)

Ești sora mea pe-aripi de poezie

Ne-am întâlnit în spațiul virtual

Și-a devenit atât de uzual

Al nostru dialog spre armonie.

În vers cu ritm, și rimă, și măsură,

Mi-ai fost un ghid în ale prozodiei,

Să pot să dau un farmec poeziei,

În foarte complicata-i țesătură.

De-aceea-ți mulțumesc prin versu-acest

Modest omagiu în fraternitate

Iar versul tău va fi-n eternitate

Căci e-n perfecțiune manifest!

Sărutul meu frățesc pe a ta frunte

Și virtual, pe slova ce-o creezi

E un simbol și ai putea să vezi

Că timpul n-o să poată să-l înfrunte.

Poemul mi-e bazar sentimental

Găsiți în el și lacrimi și surâsuri

Căci sufletul îmi e fundamental

Clădit să vă desfete în eresuri.

Scot sentimentele ce le-am trăit

Le pun în versuri pentru a destinde

Sau pentru cei ce viața i-a-nrăit

Dojana care poate îi desprinde

De ură și otrava sufletească

Ce macină adânc și nemilos

Eu fără plată-i fac să își dorească

S-atingă sentimentul cel frumos

De dragoste, alean și chef de viață

De optimism ușor molipsitor

Așa ceva n-o să găsiți în piață,

Poemul vă va fi de ajutor!

Dar sigur ca în orișice bazar

Poemul poate fi și trist și rece

Cu ”mărfuri” felurite și bizar

Cum fantezia doar realu-ntrece.

De-aceea pentru voi ce-ați poposit

Prin micul meu modest, poem-bazar,

Am un îndemn - fiți harnici la citit

Efortul vostru n-o să fie în zadar!

De n-ai fi tu, te-aș căuta în noapte

Pe cerul sidefiu și plin de stele

Prin ale vântului fluide șoapte

Sau printre valuri ce se sparg rebele.

De n-ai fi tu, te-aș căuta-n nisipul

Clepsidelor în care timpul curge

Spre infinit prefigurându-ți chipul

De hetairă-n clipe demiurge.

De n-ai fi tu, aș fi nemângâiat

Pe veci te-aș căuta-ntre muritoare

Când te-aș găsi aș fi invidiat

De zei în ceruri fără de hotare.

Însă tu ești și nimeni nu-i ca tine

Iubita mea, ce bine că exiști

Tu ai adus tot ce e bun în mine,

Așa că-nveselește-ți ochii triști,

Sărbătorește astăzi fericirea

De-a fi noi doi și ea, iubirea!

Poezia e sufletul poetului

Ce mângâie hârtia cu șoapte de dor,

Rostite cu vârful penelului

În versuri ce poate-l fac nemuritor.

Poezia este ca vântul

Care suflă în corabia sufletului

Tălmăcindu-i cuvântul

Ce devine asemenea leacului.

Poezia e dulce ca mierea

Sau amară ca fierea uneori

Ea mângâie durerea

Sau îți alungă somnul până-n zori.

Poezia e ca o fecioară

Care se lasă curtată de poet

Cu gândul ca să o ceară

Alene să danseze-un menuet.

Poezia, da, ea poezia

Hrănește spiritul și trupul

Precum pe zei ambrozia

Și te determină să-ai scrupul.

Troiene mari așază, zăpada viscolită,

Copacii hibernează, încărunțiți prematur,

Pe ramul lor, ici-colo o cioară zgribulită,

Cu croncănitu-i surd, se tânguie imatur.

Pârtii croite-adhoc, printe troiene urcă,

Iar pruncii cu mult foc, pe sănii le coboară,

Ajunși în vale jos, în brațe le aburcă,

Urcă tăpșanul parcă, ar fi întâia oară.

Fuioare gri de fum, din hornuri se ridică,

E semn că-n sobe arde, troznind sub plită lemnul

S-aducă-n miez de iarnă, un pic de vericică,

În casele-ngropate-n nea, de li se pierde semnul.

Godacii iau în gură, mănunchi întregi de paie,

E semn de ger și cată, să-și meșterească stratul,

Nu mai e mult pân’ la Ignat, când trebuie să-i taie,

Dar în neștiința lor de porci, se-ocupă cu mâncatul.

Sub un covor de nea brocart, stă grâul în ogor,

Din toamnă încă a-nfrățit și-i verde sănătos,

Va fi recoltă de nădejde, în anul viitor,

Când el se pare că va fi, un lan foarte mănos.

Miroase-a cetină în tindă - e bradul de Crăciun,

Împodobit cu globuri și agintii beteluri,

Tu iarnă să ne-aduci, un an cu mult mai bun,

Și sărbători cu gânduri și suflete pasteluri.

Cad fulgi de nea iubito din cerul ca marama

Ne troienesc cu vise când ne ținem de mână

Și ne plimbăm alene fără să ne dăm seama

Că timpul a-nghețat și poate tot amână

Unirea noastră care demult o așteptăm.

Zăpada-acesta albă să ne pecetluiască

Iubirea, mai profundă mereu s-o deșteptăm

Când iarna va porni din nou să geruiască.

Cad fulgi de nea iubito pe bradul de Crăciun

Lumini sclipesc în el, verzi ca privirea ta

Dea Domnul să avem un an cu mult mai bun

Să fii mereu cu mine, să te pot săruta

Iar când colindătorii ne vor ura de bine

Cu mere și colaci să-i așteptăm în prag

Un prunc să ne ureze în anul care vine,

Iar noi să-i omenim cu vin fiert și mult drag.

Cad fulgi de nea iubito, sunt albi ca pielea ta

Care mă-ntreb, e-aevea sau e adevărată

De n-ai fi ca văpaia, aș spune că ai sta

Lințoliu peste pat, de frig  îmbujorată.

Îmbrățișarea iernii, hlamidă de cleștar

Cuprinde toată firea și ne aduce-n dar

Steluțe miliarde și ger năprasnic, rece

Pe geamuri flori de gheață și ziua iute trece.

Troiane de zăpadă s-au așternut afară

Pe derdeluș e coadă, copiii au dat sfară

Că-n noapte vine Moșul cu sania-i de vis

Și-n ea sunt daruri multe făcute cu dichis.

Iar bradul de Crăciun a fost împodobit

Cu globuri și beteală, lumini cum n-am gândit...

E-atâta veselie în casa noastră dragă;

Ca să-l pândesc pe Moșul, voi sta o noapte-ntreagă!

Îmbrățișarea iernii aduce bucurii,

Pentru întreaga lume (mai mult pentru copii!)

Bine-ai venit tu, iarnă, un an te-am așteptat

Cu-atâtea sărbători ce sunt, de vis, de neuitat!

Să te sărut, în fulg de nea m-am transformat în vis,

Că ești sublimă, îmi spunea ceva din paradis,

Apoi spuneai că mă iubești cum te iubesc și eu;

Era ceva ca din povești, ceva plăcut și greu.

Plăcut ca dragostea dintâi ce n-are-asemănare

Și greu ca focul ce întâi te pârjole și doare

Căci n-ar fi fost nici o urgie decât să mă trezesc

Iar lângă mine să nu fie trupu-ți dumnezeiesc.

Sărutu-ți dulce l-am gustat cu patimă și dor

Tu ai gemut căci ți-am mușcat din fraga buzelor.

Și ne-am iubit cum numai noi putem să ne iubim

Și îngerii doi câte doi ne-nvață să plutim

În Eden, unde ne-am cazat pentru un mic sejur

Apartamentu-i mobilat fără nici un cusur

Numai deșteptătorul sună și iată mă trezesc

Afară este lună, tu dormi, eu te iubesc.

Of, țară, multe-ai mai răbdat în vremuri de restriște

Străbunii toți te-au apărat, dușmanul să nu miște

Nici granița, nici graiul sfânt să nu-l înstrăineze;

S-ar învârti toți în mormânt de ce va să urmeze.

Ai încăput pe rele mâini, samsari de neam și țară

Cu inimi aspre ca de câini care te fac de-ocară.

Pământul care-a supt aici tributul greu de sânge

Este vândut la venetici, iar sufletul ne plânge.

Și codrii i-ați vândut pe rând, chelit-ați munții toți

Petrol și gaze, până când, cozi de topor netoți!?

Ați dat și aur și argint,  și mine de cărbune

În al minciunii labirint n-aveți dimensiune.

Aveam cu toți un loc sub cer și câte un serviciu

Ni le-ați vândut și azi ne cer străinii sacrificiu:

Să le fim sclavi – ne-am părăsit copiii și soția

Pentru un trai mai împlinit lăsarăm România.

Ne pleacă tineri eminenți căci nu găsesc în țară

Decât noian de oponenți cu pile mari și-ocară.

Nici medicii nu-și mai găsesc în țara lor menirea

Și pleacă unde nimeresc, să-și cate fericirea.

Poporul suferă-n tăcere un trai tot mai anost

Cu biruri multe și durere o duce tot mai prost.

Doar hoții și-au găsit tărâmul de vis și-ndestulare

În tine țară, tu ești țărmul, nu da capitulare!

Of, țară, scutură-ți grumazul, și-aruncă paraziții

Fiindcă-ai întors destul obrazul să-l pălmuie bandiții!

Ridică-ți fii-ntr-un moment cu gândul  libertății

Scandând cu forță-n Parlament:”Afară cu toți hoții!”

                 Motto: ”Toamna este primavara iernii” - Henri de Toulouse Lautrec

Sunt patru anotimpuri care se tot perindă majestuos,

Și fiecare-n felul său este asemeni de frumos

Încât te-ntrebi ce demiurg le-a ticluit și proiectat;

Din toate însă nu-i nici unul precum e toamna de bogat

În roade, vârfuind hambarul și fructe dulci înmiresmate

Dar și peisaje care parcă se cer neapărat pictate.

Cum primăvara pentru vară e un preludiu colorat

Prefigurând verdeața ei și caldul de nesuportat,

Și toamna-i primăvara iernii cu timpul rece și noros

Păduri de-aramă care-anunță că vine timpul cel geros,

Că vine iarna implacabil și trebuie să pregătim

Cămara cu provizii, lemne, ca să putem să ne-ncălzim.

A început și școala iară, mai toți boboci-s în careu

Unde-a trecut atâta vreme? parcă așa eram și eu

Când au trecut atâtea toamne? of Doamne, am îmbătrânit

Părul mi-e nins în plină toamnă, doar inima n-a-ncărunțit!

Ea tot iubește bat-o vina, chiar de e toamnă-n emisferă

Arunc ochiade la vecina (mai tânără, din altă eră!)

Ea îmi zâmbește enigmatic și mă întreabă cu-nțeles:

Tataiule, e grea sacoșa, hai să ți-o duc și dai un ness!