Anticamera unui zâmbet
„Zâmbeşte, chiar dacă zâmbetul tău e trist, pentru că mai trist decât un zâmbet trist e faptul de a nu mai şti să zâmbeşti.” - Mahatma Gandhi
Pornind de la explicațiile cuvântului zâmbet din dicționarul explicativ al limbii române, putem afirma faptul că strălucirea soarelui este zâmbetul cu care ne urmărește în fiecare zi. Zâmbetul este strălucire? Strălucirea este un zâmbet! Când un om este fericit, avem impresia că însăși privirea lui ne zâmbește încercând să ne transmită puțin din propria bucurie.
Când bebelușul simte protecția mamei, îi zâmbește acesteia, mulțumindu-i astfel fără cuvinte pentru necondiționata dragoste.
Dar ce ne facem când aburii tristeții ne copleșesc fără să ne dăm seama? Inocența plânge, adultul își ascunde zâmbetul în spatele unor stânci. Ce atitudine ne împresoară când omenirea este invadată de tristețe? Uităm să zâmbim? Probabil amânăm. Nu ne-am pus niciodată întrebarea cum ar fi viața noastră fără zâmbete sau în ce direcție am merge dacă am ucide zâmbetul din jurul nostru.
Să încercăm să analizăm teorema: Zâmbetul este mugurul iubirii, iar iubirea este perpetuarea vieții. Iubirea în toate fazele ei înseamnă: prospețime, împlinire, confort spiritual. Din păcate, în ultimul timp, opoziția ei – ura – prinde avânt. Nu ne-a învățat nimeni să urâm, dar unii o fac involuntar. Teama că cel de lângă ei pentru care nu nutresc sentimente „este mai bun” le transpune gândurile spre invidie și de aici până la ură e un singur pas. Când se trece de acel segment, se conturează o transformare. Privirea devine ispititoare, iar zâmbetul ipocrit. Nimic mai rău decât un om fals, al cărui zâmbet este împletit cu spini. În acest caz putem să-l parafrazăm pe William Shakespeare care afirma: „Poţi zâmbi şi iar zâmbi şi totuşi să fii mişel.” În acest moment, viața parcă stă în loc. Iubirea a fugit, lăsând cu teamă secunda întunericului. Și haosul se clădește pe suspine și lacrimi, nicidecum pe zâmbete, chiar dacă sunt false.
Neprevăzutul și piedicile se țin de noi scai. Pentru a le învinge, pentru ca viața să ne fie o continuă sărbătoare e important să nu conservăm zâmbetul în anticamera ființei. Un om care zâmbește alungă tristețea! Dar un om trist are capacitatea să zâmbească? Răspunsul ni-l dă însuși Gabriel Garcia Marquez: „Nu înceta niciodată să zâmbeşti, nici chiar atunci când eşti trist, pentru că nu se ştie cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău.” Deci zâmbind iubim, iubim zâmbind și viața ne este o continuă sărbătoare. Simplu de afirmat!
Dacă o ființă dragă și-a mutat existența dincolo de nori ce motive mai avem pentru a încerca să clădim un zâmbet? Aici am ajuns la capitolul – arta de a te împăca cu propria soartă. Simțim că viața are un nonsens și iubirea devine nesemnificativă. Nimic mai fals. Celui care a plecat îi putem păstra vie memoria prin intermediul amintirilor, nicidecum bocindu-l. Zâmbetele stau cuminți la colț și... așteaptă ca timpul să vindece rana provocată de despărțire.
Când valurile vieții ne transformă prezentul în taifun, zâmbetele (decente!?) se ascund pe fundul mări și resemnate așteaptă clipa limpezirii, a liniștii.
Dar ce facem cu sărăcia care invadează planeta? Unde se ascund zâmbetele de: război, foamete, secetă și alte intemperii? „Pacea începe cu un zâmbet.” cum ne-a povățuit Maica Tereza.
Treptat, treptat tindem să ne transformăm în roboți și cei de la pupitru ne direcționează cu un zâmbet acru. Nu, n-ar trebui să renunțăm la iubire. Viața am primit-o la pachet cu sentimente. Și rolul acestora este perpetuarea binelui. În lumea viitorului omul poate conviețui doar cu și prin iubire. Zâmbetul este rampa de lansare a clipei de fericire cu care ne hrănim existența. Să luptăm cu noi zi de zi, să-l scoatem din carapacea neputinței. Zâmbetul nu are anticameră și dacă i-am clădit vreuna s-o anihilăm, ferecând-o în cutia Pandorei.
Cuvintele au obosit. Imaginea lor persistă prin mesajul instalat în preludiul unei fotografii: „Zâmbiți, vă rog!” și masca din spatele aparatului de fotografiat ar putea dezvălui atâtea povești. Când masca râde, undeva în spatele ei (poate) lacrima așteaptă. Dincolo de aparențe, tristețea, în taină, își consumă neputința de a produce zâmbete.
Uneori uităm să zâmbim sau pur și simplu ne întrebăm de ce s-o facem. Greșită retorică.
Frunza se gândește de ce-o fi verde? Gerul se-ntreabă de ce îngheață pietrele? Lumina se consumă că trebuie să cedeze teren întunericului? Și atunci noi de ce să ne sfiim a dărui un zâmbet?
Pe axa existențială suntem întâmpinați de atâtea capcane, însă dacă dăruim un zâmbet în fiecare zi cuiva necăjit, reușim să-i creăm o stare confortabilă. Izvorul lui însă se conservă în noi și astfel multiplicăm starea de bine în sufletul nostru. Departe de mine gândul să „râdem cu gura până la urechi” dacă o persoană plânge. O mângâiere sau un cuvânt blând e ca un zâmbet într-un ocean de incertitudini. Viața ne învață arta de a găsi momentul potrivit pentru a dărui un zâmbet. Important este să nu trecem peste acel moment nepăsători, căci zâmbetul s-ar gara neputincios în anticameră, blocându-se acolo.
Și pentru a-l debloca, apelez la oamenii literelor din secolele apuse. Nu întâmplător m-am oprit la filozoful Immanuel Kant. Cuvintele lui îmi apar pe retină clădind o concluzie: „Cerul i-a dăruit omului, spre a-i recompensa toate greutăţile, trei lucruri: speranţa, visul şi zâmbetul...”
-->