Este o zi cu adevărat minunată, soare oferă o ambianţă de basm desenându-şi razele  asemenea unor fire de aur şi adierea vântului alinta frunzele dând glas unui dulce zumzet.  Lia, fermecată de frumuseţile din jurul ei, tresare de fericirea ce-i încântă întreaga fiinţă. Deşi a trecut mult timp de când a străbătut acest loc şi parcă imaginea lui îi era neclară, îl poartă mereu în mintea ei. Înainteaza cu grijă, călcând cu paşi mici de parcă i-ar fi teamă să nu tulbure adânca linişte ce domneşte în jur. Lumina soarelui o oboseşte aşa că işi lasă în jos privirea când în faţa ochilor zăreşte o silueta înaltă, atletică, scăldându-se în apa verzuie. Îl priveşte preţ de câteva minute şi, speriată, dă sa plece

       - Stai! nu pleca, se aude vocea băiatului.

       - Iartă-mă că am deranjat, bombăne ea timid.

       - De ce? E loc public, zâmbeşte binevoitor.

    Zâmbetul acesta sincer sădeşte un pic de încredere pe chipul Liei si sterge din stanjeneala de  mai  devreme.

Abia acum reuşeşte să-l privească cu atenţie, observă ochii ce sunt deosebit de frumosi emanând blândeţe amestecată cu o încredere în sine  ce îl fac chiar atrăgător.

       - Apa este minunată, dacă doreşti, continua el.

       - Doar să-mi răcoresc picioarele, am mers mult.

   Fata se descaltă şi se aşează pe un trunchi a unui copac căzut. Băiatul se apropie privind-o insistent.

        -Numele meu este Andrei, şi-i întinde mâna.

        -Lia, îi răspunde prin acelaşi gest prietenesc.

   Alunecă în apă. La atingerea sfioasă a picăturilor reci pe trupul înăbuşit de căldură, fiorii ce-i ating şirea spinării o fac să tresară. Căzătura o ia prin surprindere şi sperietura de la inceput se transformă în plăcere.

  Pentru o clipă, chipul lui Andrei împrumută o umbră de încordare crezând că s-a supărat. Dar ce să vadă!

Un firav zambet in coltul gurii, spre bucuria lui a inteles ca fata nu se suparase.

 Dornică de dulcea răzbunare, Lia începe războiul stropilor şi astfel, întâlnirea de la început, tensionată devine acum o mare veselie.

   Acest joc copilăresc pare că a impletit destinele odată şi reîntâlnirea este o adevarată bucurie, de parcă şi-au dus dorul.

      -Gata, te rog mult! exclamă Lia râzând.

      -Pace! confirmă Andrei ridicându-şi mâinile semn că este dipus să facă pace.

      -Uite ce ai făcut!? îl ceartă ea cu drăgălăşenie.

Ochii negrii migdalaţi admiră trupul armonios pus în evidenţă de rochia ce-i vine perfect conturându-i şi mai mult formele. Privirea ei plină de lumină îi dă un farmec aparte.

     -Eu ar trebui să plec, este târziu.

     -Te conduc.

     - Nu este nevoie, mulţumesc.

     - Insist şi sunt foarte încăpăţânat.

     - Bine, am inţeles.

   Pornesc spre casă. Merg unul lângă altul tăcuţi. Aceeaşi  tăcere se află în mintea şi totodată în sufletul lor, există această clipă a prezentului sinimic mai mult. Natura pare a avea şi ea o strălucire neobişnuită ca după  ploaie.

Andrei continuă să o privească pe  Lia pe furiş. Simte nevoia de a-i pune întrebări în legatură cu viaţa ei, dar ştie că această curiozitate nu este la locul ei.

 Abia observă că fata s-a oprit şi priveşte casa de lângă drum. Chipul ei devine tot mai serios.

-E  casa bunicii mele. De un an este a nimănui, pare aşa de tristă. Bunica a murit de bătrâneţe, avea nouăzeci  si doi de ani, şi de aceea credeam că   va trăi veşnic.

    -Ai iubit-o mult....

    -Nu ştiu, dar mă gândesc des la ea. Avea un mod unic de a mă iubi şi nu am ştiut să o  înţeleg.

   - Nu ai vrea să  intri?

   - Nu acum.

 O ştie tristă şi ar vrea să o determine să îsi schimbe starea, dar se simte neputincios.

   - N-am mai venit de un an aici, dar nu îmi  amintesc  să te fi văzut. Poate suntem rude...zâmbeşte  Lia.

   - Refuz să cred asta, adaugă Andrei amuzat.

   - Mergi des la scaldat?

   - Nu la fel de des ca Nică a lui Creanga, dar frecvent pe căldura asta.

   - Şi eu aş face la fel daca aş ştii să înot.

   - Este minunată. Trebuie să  scapi de frica asta.

   - Am ajuns. Îti mulţumesc şi o zi bună în continuare, încheie  Lia  zâmbind şi dispare după gardul verde.

      Câteva momente, Andrei rămâne în faţa porţii, un fel de slăbiciune îi înmoie trupul. Apoi trezit ca dintr-vis se indreaptă spre drum.

      Casa bunicilor lui Andrei este aşezată în centru satului, puţin mai sus de drum.  Are o curte încăpătoare, plină de flori în faţa prispei. Via, pusă pe haragi înalţi, ţin umbră în zilele fierbinţi de vară.  Grajdurile, coteţurile  sunt în spatele casei, pline de tot soiu de animale.

Bunicii tânărului sunt unii din cei mai gospodari din sat, dintotdeauna au vrut  sa aibă  de toate pentru asta au munct şi sunt  fericiţi că le-au putut oferi copiilor tot ce au nevoie. Ambii au fost învătători mulţi ani în sat, s-au pensionat, căci era timpul să îi lase pe cei  mai tineri. 

 Vara, curtea devenea neîncăpătoare, toti nepotii se reunesc aici fiindcă vacanţele la  ţară sunt trăite  cu mai multă bucurie alungând nesuferita monotonie. Cel mai încântat  de venirile aici este Andrei. Copilărise aici.  Încă de mic copil, în acest paradis vegetal, a cunoscut tainele naturii şi bucuria fiecărei zile.

În adolescenţă, vacanţele lui nu erau doar momente în care  îşi pierdea vremea chicotind  cu cei de vârsta lui sau ducându-se cât e ziua de  lungă la lac, ci începuse să îşi ajute bunicii la tot felul de munci pe care le facea cu  mult drag.

Dupa cină, se aşează în spatele casei, se întinde pe pământul moale şi priveşte cerul împodobit cu miile de stele zâmbitoare.

Noaptea pentru el are frumuseţea misterioasă ii pare o fecioară  ce  ii va dezvălui misterele ei dacă o va urma, dar Andrei  o  priveşte tăcut.  Se simte atât  de bine  aici, acest peisaj  nocturn ii aduce o imensă linişte în suflet.

Golul dinaintea ochilor lui pierduţi  în întunericul desăvârşit aduce chipul necunoscutei. Este atât ciudat, ce se întâmplase... şi acel sentiment de ataşament faţă de ea şi totuşi este o străină. Încă  îl intrigă misterul ochilor  ei...

–        Andrei!  Andrei! Unde eşti?

Maria este sora lui mai mică a lui Andrei. Ea, o tânără  înaltă, are chipul  delicat  ieşind  în evidenţă  doi ochi căprui exprimând inteligenţă şi multă bunătate.

–        Aici   sunt!

–        Ţi-am adus laptele, întinde fata paharul .

–        Draga de tine. Mulţumesc.

–        Nu ţi-a fost foame?

–        Nu chiar.

–        Cum a fost ziua ta azi?

–         Să zicem interesantă.

–        Atât imi spui? Eşti cam  misterios.

–        Bine, am întâlnit o fata într-un mod neaşteptat.

–        Nu prea pricep.

Andrei începe sa îi povestească cu lux de amănunte  ce şi cum s-a intâmplat.  Povestindu-i  i se  pare că magia momentului  s-a risipit.

-         Va fi secretul nostru...de acord? încheie zâmbind.

–        Desigur cu excepţia bunicilor, a lui Tudor...

     -        Şi de aici tot satul, râde Andrei...

–        Ce pune-ţi voi la cale acolo? se aude de departe o voce răsunătoare.

Printre hăragi îşi face apariţia un trup puternic şi voinic a lui Tudor, vărul lui Andrei.

-           De ce nu ai venit  să iei cina?

–        Nu am avut  chef,  răspunde vesel băiatul.

–        Cum să n-ai chef să mănânci.  E  cea de a treia plăcere în lumea asta.

–        Şi care sunt celelalte două plăceri?

–        Somn şi femeile.

–        Eşti huidumă bătrână. Gata cu vânătoarea, opreşte-te  şi tu la o fată. O să mori singură.

–        Tocmai tu spui asta. Ei, lasă, Andrei că nu duci lipsă tu de admiratoare, continuă Tudor.

–        Ce bombăni acolo?

–        Da, suspină fetele după tine.

–        Cine ? întreabă curios Andrei.

–        Te interesează...observ.  O idilă în dumbravă nu strică că doar nu vă veţi iubi platonic, zâmbeşte misterios Tudor.

–        Ei, spui sau nu.

–        E vorba de Laura, sora lui Victor.  Mi-a spus frate-su aseara.

–        Laura? încearcă Andrei să îşi ascundă nemulţumirea. Hai să mergem să ne culcăm.

Razele timide ale soarelui alungă încet, încet umbrele nopţii; satul s-a trezit demult. Pe ici, pe colo se aude glasul răguşit al cocoşilor şi ciripitul păsărilor ce le ţine companie.

 Odaia mica unde dormeau Tudor şi Andrei se umple de lumină mângâindu-le blând genele.  Cel care deschide primul ochii este Andrei, la el dimineaţa nu se prelungeşte până la prânz cum se-ntamplă la Tudor. Se simte aşa de sfârşit de parcă ar trudit un  an întreg.

–        Tudorele....deşteptarea! Hai soldat! îl clatină uşor.

 Acesta se întoarce cu spatele la Andrei mormâind:

–        Lasa-mă!

–        Bine, cum spui tu!

Se ridică încet din pat, iese din cameră în vârful picioarelor să nu scârţie podeaua. După câteva clipe, se întoarce cu o tigaie în mână  şi cu lingură de lemn şi începe să bată cu ritm în urechea verişorului lui

–         Arde,sariti! Ajutor!Tudor  sare ca ars din pat.

Dupa câteva secunde, când se dezmeticeşte Tudor vede zâmbetul voios al lui Andrei şi începe să-l apostrofeze:

–        Ce faci, mă?  Mă mori cu zile?Ce m-am speriat!

–        Din asta îmi eşti tu? Marele bărbat căruia îi stă inima când i se da trezirea, râde cu poftă Andrei.

–        Auzi la el mi-a   dat trezirea, mormăie Tudor indispus.

–        Nu te-ai trezit?! Mai vrei?

–        Lasă-mă în pace! Sau îţi declar război cu perne. Ia una!

Timpul îşi întoarce pagina trecutului. Deşi vremea trece ducând  spre sfârsit, doar în sufletul lor sclipeşte bucuria tinereţii care face  să oprească câteva secunde alergarea grabită a timpului. Joaca este întreruptă de zgomotul metalic al uşii deschizându-se, se zăreşte corpul greoi al bunicii.

–        Ce se întâmplă aici?Ce este  zarva asta aici, aşa de dimineaţă?

–        Bunico, să îţi explic....se bâlbâie Tudor.

–        Lasă explicaţiile.... Uitaţi-vă la voi. Sunteţi bărbaţi în toată firea şi vă purtaţi ca nişte copiii. Hai, îmbrăcaţi-vă şi mergem la Sfânta Biserica că este târziu.

Arhanghelul Zadkiel

Îmbrăcat, după cum spune tradiţia kabbalistică, în purpură de mare preţ, cu străluciri albastre ca cerul senin din zilele de primăvară, arhanghelul Zadkiel are imaginea unui rege înţelept şi puternic, cu ochi albaştri pătrunzători în care lucesc scântei violete, barbă albă imaculată şi plete la fel de albe. Poartă o coroană imperială împodobită cu cele mai clare safire şi acvamarine, de o neasemuită frumuseţe şi măiestrie, alături de un sceptru la fel de scump, străluctor ca fulgerul.

Denumit şi Sacchiel, Satquiel, Sadkiel, Zedekiel sau Zadquiel, numele său în limba ebraică înseamnă “Dreptatea lui Dumnezeu”, însă nu dreptate în sens de justiţie, ci în sensul respectării legilor şi normelor divine. Tsedek, “dreptate”, este şi numele planetei Jupiter, pe care acesta o guvernează. După tradiţie, spiritele jupiteriene şi îngerii care sunt guvernaţi de Zadkiel sunt îngerii dreptăţii, nobleţei, onoarei, dar şi ai veseliei, umorului şi bunăvoinţei. Acesta corespunde în kabbală valorii Milei şi compasiunii, iar legendele rabinice spun că Zadkiel este acel înger al Domnului trimis lui Avraam pentru a opri sacrificiul fiului său, Isaac, în povestirea biblică din Cartea Genezei. Personalitatea celestă numită Zadkiel este una deosebit de complexă. Literatura modernă îl arată ca un înger al vindecării şi al transmutării, însă el este mult mai mult decât atât.

Zadkiel dispune de o imensă înţelepciune şi este modelul arhetipal al regelui-preot înţelept care judecă pe cei supuşi autorităţii sale cu cea mai mare corectitudine, fie ei bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni, săraci sau bogaţi. Asemenea lui Solomon sau lui Melchizedek, Zadkiel are o imagine impunătoare, de rege puternic şi înţelept, a cărui judecată este una divină. Pe când judecăţile regilor oamenilor pot fi viciate de propria personalitate, judecata lui Zadkiel este întotdeauna dreaptă, nefiind de fapt judecata unui arhanghel, ci însăşi Legea Divină întrupată într-o fiinţă de rang angelic superior.

Acesta preia îndatoririle karmice care vin de la Raziel şi Tzafkiel şi judecă în acord cu principiile cele mai drepte şi mai corecte, stabilind măsura în care spiritul trimis la întrupare se poate bucura de anumite libertăţi sau măsura în care va fi pedepsit luându-i-se anumite privilegii. Aici sufletul judecat, odată pus în faţa faptelor sale de către îngerii înainte menţionaţi, îşi acceptă lecţiile pe care trebuie să le înveţe şi depune jurămintele cu care se leagă de anumite persoane faţă de care are de îndreptat ceva sau care au faţă de el datorii karmice.

Zadkiel cunoaşte măsura bucuriei şi tristeţii fiecărui om, cunoaşte când anume să pedepsească şi când să răsplătească şi mai ales când să ierte. Cei care apelează la mila divină nu fac decât un apel la imensa milă şi înţelepciune întrupată în el, în aşa fel încât Zadkiel este cel care decide, spre exemplu, îndeplinirea unei rugăciuni sau amânarea alteia. Dacă omul care emite o rugăciune o face din suflet şi cu inima curată, având destulă libertate de sus pentru a se bucura de îndeplinirea cererii sale, acesta este ajutat în cel mai prompt mod de către îngerii aflaţi sub comanda lui Zadkiel.

Cazurile incredibile de câştiguri pe care unii oameni le reportează sunt rodul muncii tăcute a îngerilor abundenţei. Cei care se roagă pentru bunăstare, belşug, bucurie şi chiar şi câştiguri materiale, de fapt fac cereri către curtea de judecată prezidată de Zadkiel, iar cele mai curate suflete primesc întotdeauna ajutorul cerut. În spatele fiecărui câştig sau întorsătură norocoasă în viaţa unui om se află de fapt judecata divină întrupată în acest arhanghel.

De la banul găsit pe stradă cu care omul înfometat îşi poate cumpăra o pâine şi până la împrumutul de care depinde o afacere sau o casă, toate sunt sub ochiul său atent şi drept. Toate situaţiile favorabile şi defavorabile, toate bucuriile şi necazurile, toate pierderile şi câştigurile sunt în domeniul său şi nimic nu trece fără acordul său. Cu toate că Zadkiel poate fi perceput ca un arhanghel cu aer maiestuos şi demn, dar blând şi cu un deosebit simt al umorului, acesta are şi un aspect feminin foarte pronunţat.

Câteodată acceptă să se manifeste pur şi simplu sub forma sa feminină, iar în decursul istoriei au existat câţiva avatari feminin care au întrupat energia nucleului său spiritual. Cel mai cunoscut este Kwan Yin, maestră asiatică ce a ajuns să fie privită ca o zeiţă a compasiunii. Prin intermediul energiilor feminine, Zadkiel întrupează mila, compasiunea, grija şi dăruirea. Abundenţa şi ocrotirea pe care fiecare părinte se simte dator să le asigure copilului său sunt inspirate direct de natura acestui arhanghel, după cum planeta Jupiter este gardianul şi păstrătorul siguranţei în întreg sistemul solar.

La fel cum câmpul gravitaţional magnific al lui Jupiter a deviat întotdeauna meteoriţii, cometele şi asteroizii care ameninţau cu distrugerea planetele mai mici, la fel şi Zadkiel oferă protecţie şi siguranţă celor care îi solicită ajutorul din suflet lui Dumnezeu. Natura lui este asemănătoare atât zeilor din mitologiile celor vechi, care judecau drept şi domneau peste ceilalţi zei, precum Zeus, Jupiter, Indra sau Anu, cât şi zeiţelor care îi acompaniau pe aceştia ca întrupări ale milei şi înţelepciunii, precum Athena, Minerva sau Maat. Deşi nu este în mod direct aspectul superior al acestora, Zadkiel este legat fără doar şi poate de ei prin natura serviciului pe care îl oficiază şi cu care a fost investit de către Dumnezeu.

Putem să chemăm în ajutor acest arhanghel deosebit de puternic şi de blând când simţim că ne trebuie ceva, că suntem în neajuns, sau când dorim să beneficiem de mila şi compasiunea divină, prin următoarea invocaţie-rugaciune: “Prin numele lui Dumnezeu Cel Prea Înalt EL, te chem, prea-drept şi prea-milostiv arhanghel Zadkiel, pentru a mă ajuta în acest ceas în care am nevoie de judecata dreaptă şi ajutorul tau, Aici şi Acum. Amin!”