Din ciclul „Cugetări necugetate”.

      În trecut, cu o pană de gâscă, poeții și scriitorii scriau idei de aur. Astăzi, cu o peniță de aur se scriu idei de gâscă !

O răceală

Nu știu, zău cum să vă spun,

E răcit azi Moș Crăciun.

Are febră și tușește

Strănută, se înroșește.

Și, i-a spus doar Crăciunița:

„- Moșule ia-ți căciulița !

Nu umbala cu capul gol,

Că-ți dau bolile ocol.

Ia-ți fular, vestă, mănuși.

Ai de umblat pe la uși.

Să asculți ce-ți spun eu, zău,

Că doar nu mai ești flăcău !

Bate vânt rece-n ocol.

Și, nu știu ce-o fi la pol.

Ieri mi-a spus un ren isteț

Că vine vânt cu îngheț,

Lapoviță și ninsoare,

Patru zile fără soare,

Iar a cincea, când mijește,

Tot renul îmi povestește:

Soarele cu dinți te înhață

Și te lasă de te îngheață !...

Prin urmare, în sezon

Ia-ți căciulă și palton,

Ia-ți bocancii îmblăniți,

Pantalonii vătuiți,

Și-aș mai zice să-ți mai tragi

Izmene pe sub nădragi.

Cu gerul nu-i de glumit.

Iar tu ești cam ramolit.

Ți-a albit părul și barba

Iar mustață ai degeaba.

O răsucești, o aduci,

Însă-i doar frână la muci.

Stă pe buză ca un fald,

Însă nu-ți ține de cald.”

...................................

Dar, degeaba, Crăciunița

Și-a răcit astăzi gurița.

Moș Crăciun, cam surd, săracul,

Ocupat să-și umple sacul

Cu cadouri mii și mii,

Pentru toți acei copii

Ce au fost cuminți tot anul,

N-auzi sfatul, sărmanul.

A luat de după ușă,

Toiagul, doar o mănușă

Și caftanul ăla, care

Este roșu la culoare.

Sa-ntâmplat deci, ați ghicit

Cum că Moșul a răcit.

Nu mai poate să colinde

Prin case, prin curți, prin tinde,

Pe la cei ce-au fost cuminți

Și lăudați, toți de părinți.

M-a rugat cu multă grabă,

Să-l ajut să facă treabă.

Să împartă daruri multe,

Pachete mari , zeci, chiar sute.

Căci el, fiind un moșneguț

Și bolnav, dar și slăbuț,

N-o să poată să dea zor,

Fără pic de ajutor.

Ce-mi rămâne de făcut ?...

Trebuie să îl ajut !...

Că-mi mai amintesc un pic.

Când eram și eu mai mic,

Venea Moșul pe înserate

Cu un sac imens în spate

Și un brad împodobit,

Plin de globuri, poleit,

Așezând sub el în grabă,

Darurile din desagă.

                                                     (minifabulă)

Se laudă boldul, trufaş către un ac:
Prietene, precum mă vezi, am cap
Sunt "cel mai cel". Nu cred că am pereche,
Şi nici nu sunt ca tine "într-o ureche" !...

Fără să se oprească o clipă din cusut,
Cum lauda boldului deloc nu i-a plăcut,
Răspunse acul cuminte şi sfătos:
Prietene, nu crezi că eşti cam lăudăros?...

Că tu ai cap, o lume-ntreagă ştie.
Păcat că este mare doar cît o gămălie.
De ce nu stai să te întrebi niţel,
Cam câtă minte poate încăpea în el ?...

Vă place ?... Nici mie. Dar ce pot să fac dacă s-a umflat talentul în mine, de e gata, gata să dea pe dinafară ?... Nu trebuie să mă manifest, întru potolirea efervescenţei creatoare care, pârdalnica, este pe cale de a comite o crimă ?...
De fapt, nici nu aş fi primul care recurge la o astfel de metodă. E plin Internetul de asemenea creaţii memorabile. Probabil că de la ele mi se trage seva inspiraţiei debordante care mă chinuie. Totuşi, ceea ce mă bucură enorm, este faptul că, deşi am o vastă experienţă poetică, încă nu am ajuns în Analele Literaturii Române. Dacă, Doamne-fereşte, s-ar fi întâmplat o asemenea dramă, parcă văd armatele de critici şi de analişti literari care ar fi forfecat cu migală fiecare cuvinţel în parte, pentru a crea şi recrea din poezia mea, imagini care, nici mie şi nici altui om normal de pe această planetă nu i-au trecut vreodată prin minte. În treacăt, fie spus, creaţia mea este mult prea aproape de perfecţiune încât să mai existe loc pentru vre-un fel de critică. Dar să nu divaghez ... Ce vă spuneam ?... Da, vorbeam de spre criticii literari... Parcă văd viitoarea recenzie a poeziei pe care tocmai am prezentat-o:
"Începutul câmpenesc al acestei poezii, (unii poate vor prefera "campestru" în loc de "câmpenesc") ne transmite ... bla ... bla ... bla ...!" De ce câmpenesc ?... Simplu. Pentru că începe cu "foaie verde...", chiar dacă in cel puţin 50% din cazuri, loboda poate avea şi frunzele roşii ... Şi dă-i ... şi dă-i ... In sfârşit ... Zarzavat ...
Partea interesantă abia de la cel de al doilea vers începe ...Toţi se vor strădui, din toate puterile, să găsească o explicaţie logică pentru a demonstra cât mai convingător cu putinţă, care au fost adâncile motive pentru care, în versul doi nu am folosit numele unui arbore autohton. Măr, păr, cireş, corcoduş, sau, mă rog ... nuc, ca să se apropie cât de cât de dimensiunile arborelui exotic, pomenit. Bineânţeles că, oricât vor bate câmpii (sau savanele) nu vor reuşi, aşa că se vor lăsa repede păgubaşi şi vor trece la analiza celui de al treilea vers. Vouă, nu cumva să vă treacă prin minte să legaţi în vreun fel acest nume de zorii civilizaţiei şi de arborele din care strămoşul omului a ... că, zău, mă supăr. Iar când mă supăr, fac urât !... Adică mai "comit" o poezie. Să nu ziceţi că nu v-am spus !... E treaba voastră !...
Versurile al treilea şi al patrulea vor fi mult mai uşor de explicat.
"Tocmai pentru a nu altera în vreun fel acel suflu câmpenesc de care vă vorbeam la început a fost folosit numele unei unelte prozaice şi nu a fost amestecată în nici un fel tehnica modernă, aducând în discuţie, escavatoarele, elevatoarele, camioanele sau alte creaţii tehnice automatizate, care au rolul de a deplasa mari cantităţi de materiale, în cazul de faţă, fie ele şi cuvinte...
Cât despre ultima strofă, ea reflectă cu prisosinţă strădania creatorului care trece prin "chinurile facerii", în nestrămutata sa dorinţă de a-şi face cunoscute crezurile şi trăirile interioare şi ... şi ..."
Gata. O să încerc să mă opresc aici. Dar credeţi că pot ?... N-aş putea să o fac, fără a vă arăta că aceeaşi poezie ar putea fi transpusă într-o cu totul altă manieră:

Pe asta, vă las să o analizaţi voi !... Până atunci vă urez o seară bună şi cât mai plăcută.

P.S. Să nu vă supăraţi pe mine că v-am făcut să pierdeţi timpul cu aberaţiile mele !...

Sub salcâmul sordid, singuratic
Stă sobru, străin solitar,
Sihastrul serafic, schelet subţiratic

Sunetul sacru susurat simbolistic
Se stinge spasmatic sub suavul surâs
Silabele simple, sună solistic
Scandate, strigate sau spuse supus

Sclipirea stelară scânteie spre seară,
Sârbă săltată sub spaţiul senin.
Sălbatică, sacră, subtilă, sprinţară,
Sfânta sa slujbă sfârşeşte-n suspin

 

                         Toată lumea bea cafea

Babacu60
60, Târgoviste, România

Lumea , astăzi fiind comodă

A găsit o nouă modă:

Dimineaţa, vrea, nu vrea,

Bea o ceaşcă de cafea

Nu-i nimic fenomenal

Obiceiul e banal.

Păi, dacă toată lumea bea

Mă întreb: Eu de ce n-aş bea?

Prin urmare, azi în zori

Am căscat de două ori,

M-am mai şi întins un pic

Şi-am dat fuga, la ibric.

Am pus apă, două ceşti,

Din ziar am citit trei veşti,

Mă-nvârt de trei ori în loc

Şi pun ibricul la foc.

Pun mâna pe linguriţă

O prind zdravăn de codiţă,

O-nfig adânc în chisea

Şi scot zahărul cu ea.

Mă bucur că am de toate

Şi îmi merge ca pe roate,

Dar mă bucur prematur:

Aghiuţă e prin jur ...

Îmi aduce aminte îndată:

„-- Cafeaua nu-i măcinată !...”

Tiii !... Câtă dreptate are,

Am doar boabe la păstrare ...

Nu-i nimic, de mă grăbesc

Iau râşniţa şi-o râşnesc.

Dar, la naiba de belea !...

Unde o fi râşniţa ?...

Iar mă-nvârt, iar mă sucesc

În sfârşit, îmi amintesc ...

De trei zile, bat-o vina

E dată pe la vecina ...

A ei a lăsat-o-n drum,

S-a oprit şi a scos fum ...

Nu mai sta ... Hai, că ai treabă !...

Cere-i rîşniţa în grabă.

......................................................................

Sun la uşă. Ţâr, ţâr, ţâr !...

Mă uit zăpăcit în jur,

Dar vecina nu răspunde.

Unde o fi Doamne ?... Unde ?...

Nu-i vecina. E plecată .

Se întâmplă, câteodată ...

Râde-n hohot Aghiuţă:

„--Ai rămas azi de căruţă ...

Şi-ai mai dat şi de belea,

Astăzi nu mai bei cafea !...”

-- Râzi tu, râzi, drace coclit

Însă nu m-ai păcălit !

Problema e prea banală.

Am râşniţă manuală.

Mi-a rămas de la bunici.

Ei, acuma ce mai zici ?...

Caut râşniţa-n debara

Şi pun boabele în ea

Învârt coarba îndârjit,

Mă uit să văd ce-a ieşit.

A ieşit perfect, fireşte

Gata !... Nimic nu-mi lipseşte.

Simt aroma minunată

Din cafeaua măcinată ...

.......................................................

Mă îndrept către ibric

Dar apă mai e un pic.

Cît timp am întârziat

Apa s-a evaporat.

Acum ce e de făcut ?...

O iau iar de la-nceput ...

.........................................................

Am muncit cât am muncit

Dar acum sânt mulţumit:

Am în faţă o ceaşcă mare

Cu cafea îmbietoare

Şi arată bat-o sfântul

Mai neagră decât pământul

Are un miros ... belea

Când mai pun şi rom în ea.

Cred că i-aş fi pus capac

Dacă îi turnam cognac !...

Sorb din ea cu încântare

Să îi simt orice savoare.

Din pendulă însă, cucu',

Parcă n-ar avea de lucru ...

Şi-n ureche-mi strigă ... Vai !...

Că e ora pentru ceai ...

Dar vedeţi ?... Ăsta e baiul

Că mie nu-mi place ceaiul.

Eu beau ţuică, beau şi bere

Chiar şi vin beau cu plăcere,

Însă ceai nu beau, şi pace ...

Apă fiartă. Zău, nu-mi place ...

Aşa sînt de când mă ştiu

Filozof din tată-n fiu

Şi într-una mă gândesc

Că beau şi-o să ruginesc ...

Şi mă mai bate un gând

Ce te faci atuncea când

Vrei să bei şi ceai nu ai ?...

Nu-i aşa că bei ce ai ?...