Magia dintre pâraie
Drumul până la bucată, locul de pământ unde buna mea semăna de toate cele, era cam anevoios, o adevărată aventură. O parte era prin sat, apoi trecând drumul, ajungeam în prund care se întindea cât vezi cu ochii în stânga și în dreapta și care părea că se împiedică de răul Uz, să se unească cu celălat sat Boiștea, unde mergeam noi. O fâșie verde era prundul, pardosită cu pietre și pietroaie din vremuri parcă imemoriabile, semănată din când în când cu stânci pe care ne opream să ne odihnim, dar mai mult să admirăm locul. Prin jurul acestora, răzbeau fire de iarbă, tufe de salcie și arini roase de vreme și de catârii împiedicați ai căldărarilor.
Codobature și rândunele se lăsau și își luau zborul ca într-o vizită scurtă iar și iar. O carte poștală părea locul sau un tablou frumos măiestrit în această zi, cu cât înaintăm la pas, ce se contura în față ochilor noștri dacă nu era ceață. De fiecare dată ne minunam când din depărtare zăream puntea mai mereu luată de apă și care, dacă era lată de trei palme, hai patru! De câte ori n-am trecut apa ținăndu-ne de mână, cum pietrele erau alunecoase de la depunerile de pe fundul ei. Era mai normal pentru noi, nu ne speriam, luam totul ca pe-o joacă la care ne ținea isonul buna noastră cea înțeleaptă, care le știa... pe toate. Ploile nu lipseau în zona aceea iar eu mă opream neapărat la balta mea, așa o numeam, unde mă jucam măcar un pic cu broaște sau cu melcii pe care îi transformam în scafandri pentru o clipă. Dacă rămâneam în urmă, eram așteptată, mai era o punte peste o altă apă de trecut și pe o cărare pe lângă case, cu un ușor urcuș ajungeam la șosea, la drumul principal al satului. Tăiam șoseaua care era o intersecție, să o luăm înainte pe drumul nostru. De aici, eram ca acasă, ne salutăm cu toată lumea întâlnită și buna sta de vorbă măcar oleacă, trei vorbe. Așa era obiceiul locului, să te întrebe unde mergi și să te desparți cu un "sanatati"! Din cerdacuri, de la casele din drum, apăreau ca din basme bătrâni îmbracați în costume naționale când nu le mai purta nimeni ca haine de rând, ci doar de sărbătoare. Plete albe, pălărie... îți părea că vezi la tot pasul pe moș Ion Roată sau răzeși de-ai lui Ștefan cel Mare, iar noi o imitam pe buna la salut, spre hazul tuturor după aceea!
Aerul avea un miros de pământ, de iarbă verde, de grajd, nu mai spun de animale și... adevărul era întărit de urmele lăsate de acestea în drumul lor spre pășune sau la întoarcerea acasă. De pe la colț, șipotul de ivește ca o mărturie a bogăției cum curge tot timpul la fel, neschimbat. Nu a secat niciodată... rece limpede și cu apă gustoasă de preț pe toată ulița. Făcea parte din decorul urcușului ce îl vizitam la întoarcere de nu era prea târziu cum gândul ne era acum doar la pârăul care îl treceam... de câte ori voia el, cum rodea malurile și șerpuia pe unde găsea loc. Se ivea când lat prin pietre când doar o fâșie pe sub maluri verzi din iarbă lungă, boziu, măceși și pe sub gardurile grădinilor. Ce bucurie!... alergam de uitam unii de ceilalți, uităm și de buna care rămânea la pasul ei domol în urmă mult. De intrat pe bucată, nu intram niciodată pe poartă. Gardul era întotdeauna rupt sau dărâmat prin unele locuri, dar buna, desfăcea legătura de la poartă care era chiar sub nuc și-o agăța într-un vreasc. Ea intra doar pe poartă. Aici, pe acest loc, a fost casa părintească a bunei, dărâmată după ce-au plecat la cele veșnice bunica Catrina și bunicul Gheorghe. Toți pe la casele lor, n-au mai ținut pereții, iar de fată, numele de familie i-a fost Cel Mare, cu m mare.
Alergam până sus pe deal unde părea că pe acolo răsare soarele, prin vârful mărului ce se rupea de mere în acel an. Pe sub măr era fâneață ca apoi să pornească fâșia de pământ unde tot ce semăna buna creștea ca-n povești. Prin porumb păream pitici, bostanii erau câte șapte, opt pe un curpen, mari de nu-i puteai lua în brațe, cu frunze de te puteai ascunde fără grijă pe sub ele cum și făceam. Fasolea... boambă, albă și restul de toate culorile, avea niște păstăi... lungi... groase și cărnoase de când era uscată, încăpea în lingură doar una.... Cartofii roșii din cuiburile bulbucate, erau mândria bunei, la cuptor, cu sare și mălai deasupra. Nu știu ce avea pământul acela de era atât de roditor... Roată, roată era înconjurat de pârău și de pomi fructiferi bătrâni și scorburoși unii dintre ei. Părul, era pe bucata unei surori de-a bunei... atât de mare, de rămuros și rodea an de an, mereu câtă frunză... mulțumea toată lumea din vecinătate, pe noi toți cu rodul lui. Până aici nu mai văzusem așa pere, era un soi de-al locului. Prunii - perjii, cu perje rare, se coceau mai greu! Mărul aplecat spre pârău era iubirea noastră cea de preț de aici, toate erau... Nu știu cum nu-i putrezeau merele prin iarbă unde le găseam covor, că doar nu treceam des, poate și la două săptămâni. Abia puteai cuprinde unul în mâini atât erau de mare, apoi gustoase... măr de Boiște! Pârăul ducea multe cu el, le găseam pe sub maluri plutind.
Buna iubea totul de aici... Când intra pe loc, primul lucru ce-l făcea era să privească nucul. Făcea nuci cu o coajă atât de subțire de le spărgeam și noi, cu miez alb și dulce... lua două, le spărgea în palmă și mânca gânditoare miezul, mergând până sub măr unde se așeza pe iarba necosită. Timpul părea că stă în loc, ne ajungea până și să ne scăldăm, să facem diguri și să pescuim fâțe cu mâna sau pești boișteni pe sub pietre sau la pândă.
După ce buna da ocol locului, stătea de vorbă cu vecinii pe la gard, aduna cele trebuincioae în sacoșele de cârpă, în raniță, ne aduna apoi și pe noi cu un strigăt punând sârmala poartă, plecăm!
Soarele purtând apusul, traversa de-acum cu noi rând pe rând pe toate șerpuirile pârăului ce îl lăsăm în urmă pe susurul lui abia auzit ....
Înămoliți și scuturând nisipul care ne intrase peste tot, nici nu ne-am dat seama când am ajuns în căsuță, bucătăria de la grajd, iar buna pe băncuța de afară, așeza cele aduse într-o covățică de lemn...
Era mulțumită! Buna noastră era mereu mulțumită!
Braşov / 7 aprilie 2020
-->