Trei fântâni
de GetaTirel 25 noiembrie 2017
Trei lei ne dădea tata-mare pentru o găleată cu apă adusă de la fântână. Erau bani buni, câștigați cu tare multă sudoare că nu era ușor să o cari chiar dacă nu era așa departe, în capătul uliciorii. Erau munciți și era chiar un privilegiu să îi ai cum eram ceva copii pe ulicioară și nepoți tot cam pe-atâția. Era o problemă pe acea vreme cu apa. Trebuia să fiarbă fasolea - o calitate nu de neglijat și doar trei fântâni "din vecinătate" aveau darul ăsta ca să zic așa. Cea de lângă noi, de la nea Ion Lefter, de la nea Ion Mărtinescu, care era drept înainte, intrai în răscruce de la noi, a doua și făceai ceva drum spre stânga și de la bâta Marița, de unde a trebuit să aducem în cele din urmă, că doar știm doamne-iartă cum trebuie să fie apa bună de băut - potabilă nu? Incoloră, inodoră și insipidă. Ei și de aici, o mulțime de "dureri" care încet-încet au dus în cele din urmă la închiderea a două dintre cele trei, iar una, gravă de tot. Când scoteam apa, ne uitam de! - în găleată și ce credeți că vedeam ? Un fir ca din ață roșie cu un cap teșit ce se mișca tare… balerin spre hazul și mirarea noastră de uitam să mai plecăm cu apa acasă și numai un strigăt disperat din poartă ne trezea din circul de la ochiul apei. De era adevărat sau nu, nu știu dar i se spunea "gușă". Degeaba au încercat să remedieze problema căci finalul a fost cu închiderea fântânii și început de chin pentru noi! Poate nici n-o închideau, dar tantei Maria, o femeie înaltă, bărbătoasă din fire, mereu cu o vorbă caldă și sfătoasă ce găsea tot timpul o rezolvare la toate. ce apărea dinspre curte cu pasul ei domol și un zâmbet larg pe față și cu un "-Da unde-ai fost?" sau "- De unde vii ?" punând "țara la cale" chiar în drum, nu-i plăcea nici ei dar nici lui nea Ion pană la urmă, când zicea câte cineva: "- Iar am găsit o gușă tanti Marie!" sau "-Are bre un gust, a nu știu ce să-ți spun că a început să-mi fie frică să mai gătesc cu ea, că de spălat, n-are treabă!" Și tot așa până într-o zi când au tras o perdea din gard de lemn și gata cu fântâna!
Ce derdeluș era pe-acolo, ca stalactitele în peșteră cum avea o treptuoșară, unde de la apa ce cădea, că doar nu nimeream exact gura găleții, se făcea un ghețuș spre disperarea tuturor și bucuria noastră cum mai stăteam un pic să ne dăm cât mai puteam, într-o echilibristică perfectă altfel… ce de vânătăi aveam. În celelalte anotimpuri mai treacă-meargă dar iarna acum până la Bâta, jale mare și mereu cu un crac de la pantalon ud sau amândoi cum se bălăngănea apa în găleată și unde se ducea decât pe ce eram îmbrăcați și încălțați! Și doar nu căram numai noi apă, ci "tot colțul" și mai ajungeam și cu găleata jumătate dar de cele mai multe ori în semn eroic câte două găleți sau o găleată și o cofă la care tata-mare ținea tare mult. Zicea că este de pe vremea războiului iar noi, ascultam cu gura căscată câte o poveste care începea de fiecare dată după ce era întrebat de acest cofer uriaș dacă stau să mă gândesc! Și… culmea, doar fântâna asta a rezistat. Vedeam doar cum udau grădina cu apa trasă cu un furtun la nea Ion Lefter. Dincolo, la alde Mărtinescu nici n-am mai văzut-o! În schimb, Străbuna, cum îi mai zic eu, din vremuri imemoriabile (cine își mai aduce aminte) este și azi neschimbată! Aceleași lanț sau n-o mai fi tot ăla dar tot un lanț- poate gălețile or mai fi fost schimbate, zângănite tot mereu, aceeași ghizdea ciobită ca fără un ochi, același gard… Bâta, nu mai este nici ea, tot de-o eternitate! Parcă o văd cu o basma neagră, îmbrobodită la spate că mai apărea câteodată din spatele fântânii unde avea o portiță înspre grădină, cu o fetișoară nobilă și vocea ca un ciripit! O priveam cu mare respect! avea băiatul inginer la fabrică, mare om! A plecat draga de ea, cum o să plecăm cu toții, nici familia de lângă ea nu mai e și nici ai noștri aproape nu mai sunt - s-au împuținat rău de tot…
Cum îmi aduc aminte:
"-E apă de la bâta Marița?
-Da, acum am adus-o!
Da!… bună-rece! “
Era tare de preț, lucru care a dus la uscarea tuturor pomilor fructiferi din curte. Câte unul a mai îndrăznit cu stoicism să lăstărească, să mai și rodească dar ca înainte, nu.
Cu gălețile pline, iarna… iarnă, gheața… gheață pe trotuar (mai cădea și câte un polei), osteneală de după drumul lung cu două comori a câte zece litri într-o mână, unde nu alunecă tata, de i s-au dus gălețile cât colo și îmbăiat din cap până-n picioare pe un ger de crăpau pietrele… verdict-sare! Cine s-ar fi gândit că după o asemenea tărășenie, n-o să mai vedem cireșul cu cireașa din soiul "inimă de porumbel", gutuiul cu gutuile lui zemoase și nu înecăcioase cum sunt majoritatea (le mâncam de verzi ca pe mere), de o bunătate rară! Prunii glondani de o mărime ca-n povești, de se rupeau crengile de multe ce erau. Parfum? să nu te fi mișcat de lângă ei, mâncai fără saț! Ca să nu mai zic de acreală, pe care o făcea mama pentru iarnă când erau prunele verzi de acrit ciorba - ca pe dulceață numai că ți se făcea părul măciucă doar de puneai pe vârful limbii. Să guști, nu aveai curaj, rămâneai strâmb o săptămână de acră ce era și amăruie un pic! Culegea și nu se vedea! Cireș?- neam nu a mai prins viață oricât s-a străduit tata. Mureau toți taman când dădeau în pârg! Gutui da, dar ca acela, nu și nici c-a mai dat de rasa lui! Glondanii, mai murea unul, mai dădea altul, semn de mare încăpățânare până astăzi, dar tare pricăjiți și tot ciuntiți!! Nucilor în ani, le-a priit… Uite că mi-a venit în gând o vorbă de-a tatei, fie-i țărâna ușoară, dragul de el, că-l pomenesc la tot pasul și toată vorba… Să nu plantezi nuc, zicea el din ochi râzând sau să pui o nucă în pământ că atunci când ajunge grosuț ca pe gât, te ajunge sfarșitul… vorbe numai, toți nucii sunt puși de el, bătrâni, bătrâni cu o coroană până la cer!
Acum, apa vine pe conductă spre norocul și fericirea tuturor iar ai mei, au fost norocoși nu odată, ci de două ori - un miracol că nu se mai putea cu astfel de cărăușie! Patru copii, care încet s-au dus la casele lor dar gospodăria, rămâne gospodărie cu necesitățile ei. De două ori au săpat și de două ori au dat de izvoare, unul prea puternic și fântâna mică a spart tuburile acoperind izvorul; dar a doua au făcut-o pe măsură ca pe cele din răscruci!
Prima găleată cu apă a sfârșit imediat în bucătărie, ceaunul pe foc, cu fasolea aleasă din timp și au așteptat cu ochii și cu sufletul la gură de trece proba cea mai de preț. Și a trecut-o spre bucuria casei și o trece și astăzi… Bună, dulce, rece ca gheța, limpede ca cleștarul de îți merge la suflet și lucrul cel mai important – fierbe încă fasolea boabe ca cea de la bâta Marița și poate mai bună cum prin ea trece rădăcina neamului meu!
-->
Comentarii