Le arunci într-un hău al neputinţei? Te resemnezi? Le porţi cu tine şi le laşi să crească până devin mai mari decât poţi suporta? Îţi faci din ele scuza nefericirii sau, dimpotrivă, lupţi şi mai mult pentru ele? Când îţi dai seama că sunt aproape irealizabile, ştii oare când să renunţi sau pur şi simplu nu renunţi? Sau închizi ochii şi continui să-ţi doreşti cu ardoare, disperare, deşi aproape că ştii că nu mai ai nici o şansă? Unii spun că atunci când îţi doreşti cu adevărat ceva se întâmplă. Dar mie mi se pare doar un cluşeu. Am văzut oameni care s-au dus dincolo cu dorinţe neîmplinite şi nu pentru că nu şi-au dorit îndeajuns. Ce faci când îţi doreşti ceva cu toată fiinţa ta, când fiecare fibră din corpul tău freamătă de durerea dorineţi neîmplinite, când fiecare părticică a sufletului şi a minţii tale doreşte acel lucru şi nu se împlineşte deşi ai avut răbdare, ai făcut tot ce puteai pentru ca dorinţa să devină realitate? Îi mai poţi crede oare pe cei care debitează acelaşi clişeu? Ce faci atunci când ştii că dorinţele neîmplinite nu trec, nu se dimninuează, nu se uită? Le aduni până devii... numai dorinţă? Nu renunţi la ele, chiar dacă neîmplinirea lor te face să suferi? Sau continui să-ţi doreşti numai pentru că trebuie să crezi în ceva, să lupţi pentru ceva, pentru că nu poţi trăi fără să te macini dorindu-ţi ceva ce pare sau chiar nu se mai îmdeplineşte? Dar neîmplinirea lor aduce frustrare, oboseală psihică, tristeţe, poate sau, adesea, şi lacrimi... Şi atunci poate ar fi momentul să renunţi, poate să-ţi pui o nouă dorinţă? Sau, poate, viaţa îţi oferă altceva în schimb. Chiar şi aşa, ar fi doar un surogat pentru că dorinţa neîmplinită, neîmplinită rămâne.