Motto: Am bănuit mereu că există o cale ascunsă pe unde se poate ajunge în lumi misterioase a căror existență doar o bănuim. Am căutat-o toată viața și am descoperit că se ascunde în camera unde doarme sufletul copilăriei. Păstrați cheile și veți putea oricând să vă teleportați în lumea misterelor. Credința în reușită și-n voi este cheia intrării.

Partea I
Prin anul 1973 a fost electrificat satul meu. Pe atunci eram copil și locul natal îmi părea aidoma lumii lui Hansel și Gretel, din basmele fraților Grimm. Când serile își aruncau mantia întunecată peste acel meleag drag, valea Cireșului și pădurea din vecinătate, cărora, zilnic pașii noștri le bătătoreau potecile se transformau într-o lume fantastică.
În spatele vălului nopții, în fanteziile noastre copilătești, începeau să prindă viață, personajele din basme. Mama Pădurii scruta dintre ramurile dese ale arborilor, satul și casele adormite și îmi citea gândurile, ce hoinăreau aiurea prin crânguri, în căutarea vizuinii vreunei familii de iepurași știuți de mine, ce tremurau sub rădăcini, de frica cumetrei vulpi, care pândea avidă, ascunsă în vreun tufiș. Mai încolo, pe poteca ce duce într-un luminiș înverzit, luminat de palida față a lunii și de puzderia stelelor, pășteau sperioase, câteva ciute cu iezișori, ciulindu-și urechile la fiecare trosnitură și mișcare a ramurilor, gata să dispară asemenea nălucilor, în desișuri la cel mai mic semn de primejdie. În apropiere de mijlocul satului, nu departe de casa noastră, se afla o casă părăsită, ruinată, înconjurată de tufișuri și pomi sălbăticiți, în podul căreia se aciuiase o bufniță. Cânta în fiecare noapte a pustiu, cu glas dogit, iar mama suspecpând-o că ea cântă a pagubă, nu reușea să se împace cu prezența ei prin preajmă și bombănea supărată, când târziu în noapte ne tulbura cu triluri lugubre.
Eu și Ionică tot ascultând vorbele mamei și ale vecinelor, o suspectam, de a fi o vrăjitoare cu gânduri necurate, ce stătea la pândă, pentru ași împlini vreun scop, doar de ea știut, sau poate, vreun prinț blestemat, să fie bufniță, până ce vreo tânără frumoasă îl va iubi și-l va lua de bărbat și astfel va rupe blestemul ce apasă pe capul lui. Cine știe, dacă nu era vreo victimă a Mumei Pădurii. Sigur este, că pe atunci aveam o fantezie foarte prolifică și nu ne opream doar la atât. Când aveam nedumeriri nu ne resemnam, până nu le găseam răspunsuri satisfăcătoare. Fiind pasionați de lumea fantasticului și a basmelor, e lesne de imaginat că deseori cătând explicații, alunecam repede pe panta fanteziilor. Era felul nostru preferat de a ne juca și orice lucru banal ca de pildă cântecul cucuvelei din casa părăsită, în fanteziile noatre, le plasam în decorul poveștilor sau al superstițiilor, în mare vogă prin satul nostru. Credeam în existențele îngerilor, demonilor și uneori le visam. Pe vremea având toaleta în grădină și nopțile când ieșeam pentru vreo nevoie, mânați de dorința de a vedea ielele, de care auzisem vorbindu-se, le-am căutat de multe ori pe cerul nopții, cu dinții strânși de frică să nu mă vadă ele, primele și să mă pocească.
Satul așternut pe coama unui deal cu drumurile desfundate, greu accesibile în vremea anotimpurilor ploioase emana o atmosferă de izolare de restul lumii și ne incita mintea și spiritul de mici aventurieriîn căutare de mister, la tot felul de speculații fanteziste . Natura sălbatică ce-l înconjura și condițiile primitive de viață a localnicilor, lipsită de comoditățile civilizației, amplifica acea senzație și ne alimenta fantezia înflăcărată de poveștile cu care tata ne încânta copilăria.
Pe atunci dacă vedeam vreo mașină odată pe săptămână trecând pe drum, era lucru mare. Doar vreo căruță trasă de boi sau cai, trecea învăluită în colbul drumului și câteodată, vreun tractor. Pe timp ploios, noroiul lipicios îngreuna mersul pe drum și ca să ajungă omul în vale, la șosea, trăgea vârtos de cizme prin răstoacele drumului. Nu prea ne afecta însă pe noi copiii, starea drumurilor, fiind adaptați la astfel de situații. Când nu reușeam să răzbim încălțați prin noroaie, răzbeam desculți, ducând ghetele în mână și intrând prin toate șanțurile. Cineva înțelept a afirmat, că răul se naște mai întâi, în mintea oamenilor și apoi le umple viața. Așa o fi, căci în mintea noastră de atunci se nășteau cele mai fantastice iluzii și ne părea, că lumea e plină de minunății, în ciuda multor neajunsuri.
Azi nu mai e la fel. Copiii din noi au rămas în acea dimensiune liliputană a fanteziei și noi nu mai reușim să depășim frontiera dintre cele două lumi, simțindu-ne neputincioși și neînsemnați în lumea asta mare.
Pe atunci, școala cea mai apropiată se afla la circa 4 kilometri de sat și pentru a ajunge la ea, străbăteam distanța, pe poteci, prin păduri, coborând și urcând coastele pe cărări șerpuite, pieptiș, pe marginea râpilor formate, de scurgerea torenților repezi, care își croiseră făgaș, în urma ploilor și a topirii zăpezilor.
Urmam poteca, pe sub poalele pădurii, până la gârla din vale, pe care o traversam cu piciorul prin vad, atunci când timpul era bun. Când în schimb timpul era ploios și apele se umflau, mergeam de-a lungul văii, până la puntea de scânduri legănătoare, care fusese construită de săteni, peste gârlă și treceam pe acolo, privind cu teamă vârtejul amețitor, tulbure și înspumat, care se zvârcolea sălbatic, dedesubt.
Puterea de a întrezări frumusețe și fascinație în acele locuri ce ne încercau cu vitregii și și contraste își avea rădăcini în mințile noastre. Astfel, noi copiii ne imaginam un fel de eroi ai acelui meleag. Ținutul și viețuitoarele sale ne erau aliați și ocrotitori.
Pe poteca fântânii din Cireșu care cobora șerpuind prin pădurea de salcâmi ne petreceam vremea jucându-ne, în timp ce duceam vitele la adăpat, sau cătam cu gălețile apă de băut, acasă. Aduceam apa transportând gălețile pline, pe cap, sub fundul găleții puneam o glamnică (un covrig mare făcut din cârpe, legat cu sfoară de nailon lată pe care în puneam pe creștet și deasupra așezam găleata plină, glamnica asigurându-i stabilitatea) și astfel era ușor de dus apa, nesimțind greutate și oboseala. Aveam multă îndemânare și reușeam astfel să urcăm coasta, șerpuitoare de aproape doi khilometri pritre copaci, cu mâinile în buzunare, într-un echilibru perfect astfel, că nu se vărsa nici o picătură de apă. Pierdeam și timpul cu gălețile pe cap, stând de glume, de povești fără să oboseală sau dureri de gât, având în vedere că gâtul trebuia să sprijine greutatea de 10-15 litri.
Primăvara coborând printre tufișuri în drum spre școală, ne opream și priveam ouăle păsărilor, mici, verzi, maronii cu punctișoare, fără să le spargem și ne continuam apoi drumul, lăsând poporul înaripat să-și trăiască momentele vieții, în tihnă.
În zilele următoare trecând din nou, auzeam ciripitul puilor din cuiburi chemându-și părinții. Ne opream, ne apropiam cu grijă, privind să nu fie adulții prin preajmă și admiram puii golași cu ciocurile deschise care ciripeau plângăreți, așteptând hrana, apoi ne vedeam de drum.
Câteodată, vedeam rotindu-se deasupra copacilor câte un uliu, sau alt prădător. Stăteam atunci cu grijă pentru soarta lor. Păsările de pradă le cunoșteam bine, căci de multe ori veneau și răpeau chiar și de la noi, pui, găini, și alte orătănii, făcând-o pe mama să turbeze de necaz. Alteori îi zăream cum încercau să vâneze câte un porumbel care se ascundea cu inima bătând să-i spargă pieptul, sub polata noastră și atunci ne puneam cu pietre, pe hapsânul prădător, încercând să salvăm pe cel mai slab și să echilibrăm un pic balanța, în lupta dintre buni și răi.
Viața noastră deși nu era ușoară, avea frumusețea și farmecul său, perceput doar de noi.
Când una dintre noi pleca la apă, în treacăt se oprea la porțile prietenelor și le chema. Eu mă opream întâi la poarta moșii mele și o chemam pe fiică-sa, Mixandra care era prietena mea. Era mai mare ca mine cu vreo trei ani.
,,Mixandra! Mxandra! Când ea nu era prin preajmă, îmi răspundea maică-sa:
- Da, Mimi! Ce ai cu Mixandra?
- Săru-mâna moșă! Nu vine cu mine la apă?
- Aha! Hai, că-i zic să vină. Mă rugai de ea mai devreme, să se ducă la fântână, însă zise că nu se duce singură, că-i e urât. Acum nu mai are motiv să zică ,,nu” dacă o trimit, că ești și tu. Așteaptă nițel Mimișor, că acum vine!
- Bine moașe, o aștept! Între timp o chem și pe Rodica.
Rodica o altă prietenă cam de seama mea, locuia două case mai la vale. Mă duceam și la poarta ei și o strigam tare:
- Rodicaa! Rodica! Ieșea maică-sa:
- Da Mimi! Ce-ai cu ea?
- Merge la apă?
- Hai că o trimit acum! Așteapt-o nițăl, că vine!
- Bine tanti Leano, spune-i c-o aștept!
- Da, da, acuș vine! Să nu vă apuce prânzul la fântână, ia vedeți voi!
- Nuu! Venim repede! Matale mă știi, doar!
- Ehe, vă știu eu, cum să nu vă știu! Când vă întâlniți uitați de toate. Alaltăieri s-a dus la apă cu Ilinca lu Lisandru al Mariții și am albit, așteptând-o. Credeam, că au căzut în fântână. Voi sunteți bune de trimis după moarte, că uitați, să mai veniți cu ea.
- Eh, nu exagerați, tanti Lenuțo! Mama îmi zise, să mă grăbesc, că are treabă cu mine și eu asta fac.
Între timp a apărut Mixandra cu găleata și moașa în urma ei la poartă îi striga:
- Să nu stai mult pe Cireșu, că-mi trebuie apă, să gătesc prânzul!
- Sigur mamă! Nu mă mai urmări fără preget, cu cicăleala, că mă ții pe loc.
- Te țin eu pe loc? Mișcă-te, că o iei pe coajă, dacă mai întârzii, ca alaltăieri! Mixandra râdea mânzește la amenințările ei și o luam din loc, vesele.
Curând apărea și Rodica, toate trei ne îndreptam grăbite pe potecă, spre fântână. Pe drum, vorbeam nestingherite. Mamele nu discutau cu noi, chestii de adulți, din pudoare și cum ne îndreptam spre adolescență, căutam răspunsuri pe mai multe căi. Un pic din ce înțelesesem la lecțiile de anatomie, un pic din experiențele Mixandrei, fiind mai mare.
Pentru mine și Rodica care încă ignoram neajunsurile adolescenței, fiind mai mici, ascultam curioase și intrigate cele ce ne destăinuia Mixandra.
Despre venirea menstruației și alte schimbări inerente acelei vârste, despre băieții care o curtau la școală, sau despre rivalele sale ea ne-a luminat, povestindu-ne propriile experiențe. Astfel a ridicat puțin vălul, răspunzându-ne indirect la unele nedumeriri pe care noi începusem, să le trăim pe propria piele. Mixandra devenise, fără să știe mentorul nostru, ajutându-ne să înelegem că acele schimbări ce se petreceau cu noi, erau firești și erau trecătoare. Bunica sa o instruise bine, despre lucrurile pe care trebuie să le știe o tânără la începutul drumului ca femeie, în viață, iar ea împărtășea cu noi cele ce aflase.
O iubeam și o admiram, dintre toate celelalte fete, din sat, pentru că era deschisă din fire, mereu drăguță și îndatoritoare cu noi și nu își dădea ifose fiind mai mare, cum făceau altele de seama ei. Avea și suflet bun de pus pe rană, prietena și vecina noastră și îmi împrumuta deseori cărți de citit, romane foarte bune, din biblioteca sa.

Era în preajma sărbătorilor de iarnă în perioada vacanței. Plafonul compact al norilor grei întinsese deasupra ținutului meu dintre păduri, lințoliu șoriciu. Crăiasa Iarna cernea necontenit făină de stele argintii, ca să îndestuleze pământul cu ocazia sărbătorilor sfinte care porniseră să dea ocol lumii. Stratul de promoroacă era din destul, încât să ascundă vederii, păcatele păcurii ale lumii ce murdăriseră cu tina răutăților și cu sânge, fața scârbită a răbdătorului pământ și chiar prisosea. Peisajul satului era întocmai cu peisajul dintr-o felicitare de Crăciun coborât din poveste. Lacrimi lungi de gheață franjurau streșinile și când povara cristalelor de apă făceau breșe în masa compactă de nea, ce strivea acoperișurile asudate, se prăbușeau la pământ transformându-se în cioburi, laolaltă cu avalanșele ce alunecau pe la streșini. Pe coșurile caselor se înălța în fuioare dezlânate fumul, semn că înlăuntru sobele duduiau cu vrednicie, încălzind vetrele și dezmorțind mădulare rebegite de frigul mușcător de afară și de corvoadele zilei.
Pomii cu crengile de un alb sclipitor, aplecate la pământ sub abundența podoabelor întregeau decorul de poveste, pregătit de Măria sa Crăiasa Imperiului de Gheață. La televizor și la radio se transmiteau avertismente de cod galben și lumea era invitată să nu plece în călătorii lungi, pentru că riscul de a rămâne blocați pe șosele era mare. A doua zi după ce începuse să cearnă cerul, în sat la noi zăpada depășise cu mult un metru și pe alocuri ajunsese la streșini. Oamenii prin curți își croiau pârtii cu lopețile pentru a putea ajunge la grajduri, în oborul păsărilor și la drum.
Cu două zile înaintea sărbătorii Ignatului, socrii lui Vulpe au tăiat porcul iar el și Magdalena au fost invitați să ia parte. Pe la noi așa e obiceiul și fiecare dintre invitați dă o mână de ajutor gazdelor. Bărbații se ocupă de tăierea porcului, pârlit, spălat, peciuitul cărnii și pusul la sare. Femeile și copiii mai măricei se ocupă cu spălatul mațelor, întreținerea focului sub pirostriile unde fierbe cazanul mare cu apa necesară la orice, gătitul bucatelor, fiertul țuicii pentru cei ce trebăluiesc afară în mijlocul zăpezii și alte lucruri ce se cer făcute cu această ocazie. La terminarea lucrului, se pune masa și toți participanții iau parte la ospăț.
Ei s-au întors de la Vedea de la socrii abia către seară. Erau obosiți și ardeau de nerăbdare să facă focul la sobă și după ce potoleau animalele și păsările, să se bage în casă la televizor și la căldură.
În perioada aceea înainte de anul 2000 nu era cablu și oamenii își procurau antene, ca să poată prindă canalele preferate la televizor. Lui Vulpe îi adusese fratele său o antenă parabolică din străinătate și prindea cu ea toate canalele de televiziune românești și din toată lumea. Era ahtiat după emisiunile despre animale și despre locuri exotice care se difuzau pe Discovery Channel și National Geographic și în ocaziile când trebuia să petreacă zilele în casă, adora să se delecteze în fața televizorului. Vă puteți imagina supărarea lui, când la sosire acasă a văzut că îi lipsea antena. Careva intrase în curte în lipsa lor și le-o furase. Bănuia el cine erau hoții, însă nu avea probe și era cătrănit de supărare la gândul că își va petrece seara fără televizor. Îi zice nevestei:
-De ce nu oi fi lăsat eu măcar unul din câini dezlegat? Dacă îl vedeau pe Tanu sau pe Spike în curte, nu ar fi intrat trepădușii ăia, să-mi fure antena. Mare prostie făcui azi dimineață, că mă luai după tine.
-Haralambe, știi că Spike sau Tanu dacă scapă și încaieră pe cineva, e de rău! El dădea din colț în colț enervat la maxim.
-Trebuia să-l las pe lanț și le-ar fi fost frică să intre. Sunt convins că numai bandiții ăia ai Claudiei lui Mardoi mi-au furat antena. Mă duc la ei și le iau glanda, dacă nu mi-o dau.
-Astâmpără-te, că nu poți să fii sigur cine a fost. Să sunăm la poliție mai bine și o să se ocupe poliția să caute hoții. Știu că sunt cunoscuți ca niște cai breji, pentru hoțiile cu care se îndeletnicesc, însă nu știm sigur, că sunt ei vinovații. Asta vor stabili polițiștii, dacă denunțăm furtul.
-Și ce crezi tu, că ei sunt așa proști, să țină antena în casă și să dea poliția de ea? Sunt niște jeguri nenorocite, hârșiți prin pușcării și nu mai cad în plasa gaborilor, cu una, cu,două. Claudia le-a făcut vrăji la polițiști și Dracu îi întoarce din drum pe gabori, că le ia mințile și îi face să uite de ce-au venit la poarta ei. Mi-a spus asta, chiar Mefisto, vrăjitorul unde se duce ea mereu. Eu i-am învelit ăluia casa astă toamnă și mă bate la cap, să mă duc să-i pun jgheaburile. La el mergem mâine dimineață și sunt sigur că dacă află Felix și Valter, că am de gând să mă duc la vrăjitor or să-mi aducă antena înapoi. Va trebui să mă duc după aceea să-i pun jgheaburile, chiar dacă nu mă trage inima, că mă tot bate la cap să mă pricopsească și pe mine cu vreo doi din drăcușorii lui. De vrăjitorii se tem ca Dracu de tămâie Mardoii, însă de polițiști nu, că-i ține mă-sa la distanță cu vrăjitorii. Acum mă duc la ei și îi bag în sperieți. Pregătește-te, că dacă nu-mi dau antena înapoi, mâine mergem amândoi la Mefisto, la Săpata.
-Tu te-ai prostit! Eu nu merg la vrăjitor. Pe cine ai pomenit tu, să meargă la vrăjitori în loc de poliție, când îi intră hoții în casă? Doamne ferește! –zicând acestea Magdalena își face cruce privindu-l pe bărbatul său cu ochii ei mari, căprui de căprioară speriată, care îl linișteau ca prin farmec.
-Ba vii cu mine, că tu mi-ai zis, să nu dau drumu la câini, când am plecat de acasă! Vii cu mine, că de tine dracii se tem, fiindcă ești credincioasă și nu mai insistă să-i iau acasă. Acu mă duc la Mardoi, să încerc să scot antena de la ei înainte să o vândă. Mă oftic pentru antena aia, că prindeam cu ea o grămadă de canale și știi că mi-a aduso frati-meu din occident. Nu are niciunul prin sat, antenă așa pricopsită.
Doar ce și-a amintit de lipsa antenei și a simțit cum i se urcă iar sângele la cap, de necaz.
- Nu te duce Haralambe, că ăia dau în tine! Ei sunt doi și tu ești singur. Mai bine vin eu cu tine.
-Păi ce am eu să le spun, nu are efect, dacă sunt martori de față și nu vor recunoaște, că au furat. Singur am mai multe șanse. Tu fă focul și dă la vacă și la porci până mă întorc. Dacă vii cu mine crezi că Mardoii se tem de noi? Ea îl privește atentă și văzând că i-a mai trecut furia de la început, se liniștește. Îi părea și ei rău după antenă, că era distracția lor, ca în serile de iarnă șă-și petreacă vremea în fața televizorului.
--Bine, du-te singur dar ai grijă să nu-ți dea cu ceva în cap ,nenorociții ăia! Mai ales dacă e de față harpia de Claudia, te poți aștepta la ce e mai rău. Ea îi împinge la rele. E o adevărată scorpie, femeia asta. vorbește lumea, că bărbatu-său cât a trăit mai reușea să o strunească, dar după moartea lui ea cu lăcomia ei i-a împins pe copii la rele de au ajuns să înfunde pușcăria. Nu are nici un Dumnezeu.
- Așa e, dar eu nu mă tem de ea, sau de sforăriile ei. Știu niște chestii, despre care ei nu i-ar conveni, să afle lumea în sat. Dacă s-a pus cu Vulpe, o să vadă ea cine e mai al dracului! Se ambalează el, iar.
Vulpe iese pe poartă cu o falcă în cer și una în pământ și o ia pe drum la deal, către capul satului. Într-acolo se află casa presupușilor hoți. Se oprește la poartă la ei și la chemările sale iese Felix, un bărbat tânăr cam de vârsta lui Vulpe, însă mai robust, ceva mai scund și negricios , cu privirile alunecoase care îți lăsa impresia, că e un om cam timid, însă era doar o aparență. Atunci când vorbea, nu privea niciodată interlocutorul în față. Privirea lui se furișa pe de lături și buza de sus cu o despicătură adâncă în mijloc, te făcea să gândești că mutra lui seamănă destul de mult, cu a unui iepure. Părea că are mereu un zâmbet nătâng de milog, uitat pe față și că se temea să-și privească în ochi, semenii. Vulpe l-a abordat direct, răspunzând salutului lui Felix cu un ton ca un mârâit de câine întărâtat, gata să muște:
-Hai, salut Vulpe! Ce te aduce la mine, la poartă?
- Nu ghicești? Cât mă costă ca să-mi dai înapoi antena? Sunt dispus să –ți plătesc, cât ceri și să trec cu vederea, fără să vă reclam la poliție. Vreau să privesc la televizor în seara asta!
-Ce vorbă e asta Vulpe? Eu nu am ce antenă să-ți dau.
-Da? Ascultă Mardoi și spune-i și lui frate-tău, că dacă nu-mi aduceți antena înapoi, mâine dimineață mă duc la vrăjitorul ăla, la care se duce maică-ta mereu și îi plătesc să își trimită dracii să vă aducă poliția pe cap și să –i ducă direct unde țineți lucrurile furate. Îl cunosc pe vrăjitor că i-am învelit casa și sunt prieten cu el. Poți să-i zici maică-ti, că-mi iau și eu o pereche de draci, de la Mefisto. Eu am plecat și dacă nu apare antena mea, o să-l vedeți pe Dracu!
-Vulpe, să știi că dacă ți-a dispărut antena, nu ți-am luat-o noi! - Zice Felix cu voce plângăreață.
-Alții pe aici nu se mai țin de găinării, în afară de voi și ți-am zis că astă seară sunt dispus să-ți plătesc, ca să mi-o dai înapoi ,dar mâine nu mai discut cu voi. Mă duc direct la vrăjitor și vă aranjez eu!
-Nu e la noi antena ta ! Să moară mama!
-Ha! Nu? Atunci eu am plecat și mâine mai vedem dacă e sau nu la voi. Vezi că las câinii liberi în curte, când plec de acasă. Dacă vă gândiți, să mai ciordiți ceva în lipsa mea și vă rup câinii mei, să nu spui, că n-ai știut! O să vedem cu toții de ce sunt capabili dracii lui Mefisto. Îi punem să se lupte dracii mei, cu dracii Claudiei, să vedem care sunt mai tari și o să le zic și la fraierii din satul ăsta, cum se folosește ea cu dracii care i-a dat vrăjitorul, ca să-i înșele pe oameni, cum îi întoarce dracii din drum și le răsucește mințile, ca să nu vă mai ceară banii care îi datorați, înapoi. Ce credeai? Sunt prieten cu Mefisto și el mi-a spus cum reușește ea să manipuleze oamenii cu ajutorul dracilor pe care el i, i-a dat în custodie, la insistențele ei.
-Ești superstițios rău Vulpe. Dacă află mama ce scornești pe seama ei, te-ai ras.
- Dacă v-ați apucat să dați iama prin cotețu lui Vulpe, vă rade el pe voi.

Va urma.

PLUGUȘORUL DIN CARPAȚI

A unit Dumnezeu cer și pământ
prin Coloana Infinită-buricul lumii
în sufletul Carpaților și-n inimi
de viteji ai frăției lupilor din totemuri.
a semănat el iubirea de neam și datini
în în ochiul acvilelor și inimile stâncilor
străvechi leagăne tăcute culcușuri
osemintelor tocite ale voievozilor
și lacrimile valahilor ce-au clădit scut gliei
din trupurile lor în calea valurilor
păgâne care le potopeau țarinile
pustiindu-le precum lăcustele
dansul caprelor și urșilor la răscruce de ani
și ahourile plugușoarelor printre muscele
ne amintesc că ne sunt străvechi rădăcinile
de la facerea lumii înfipte-n dacic meleag
că strămoșii trăiră la răscrucea vieții și-a morții.
Spiritul sfânt din colinde
urătorii între ani
cu pocnet din bice și clopoțiri argintii
scutură din somnul greu- spiritul lupului alb
reînviind la români colindul cu florile dalbe
vitejia străbună și frățiile de suflet
între inimi de români -din Ardeal până-n bunget
pictează fulgii de nea în văzduh -diademă
cu zborul acvilelor din stemă
stăpung sufletul românilor durere supremă
săgețile-flăcări din ochii zimbrilor
cu inimi săgetate de suferința Carpaților
urletele balaurilor din stindardele dacilor
înfiorând și în vise fantomele dușmanilor.
la răscruce de ani ne cheamă amarnic
spiritul străbunilor prin șfichiuit de harapnic
din balada lui bădica Traian
ne bate la porțile anilor
iar badea Cârțan lângă columnă
în cojocu-i mițos cu traistă de lână
cu baston și căciulă de bârsan
ne colindă cu zâmbet de dac maiestuos.

   Un An Nou mai bun decât cel care tocmai a pornit cu trenul timpului în direcția Trecut, pentru toți membrii sitului Cronopedia! Multă sănătate, noroc și împliniri pe măsura așteptărilor fiecăruia dintre dumneavoastră! Vădoresc din toată inima tuturor- La mulți ani și un grandios 2017!

Când mă întorc acasă în satul unde am deschis prima oară ochii, după o lungă lipsă lucrurile din casă se scutură din amorțire și parcă atinse de o baghetă magică se trezesc la viață. Rafturile bibliotecii din cameră se scutură de praful uitării, sub care cărțile și albumele cu poze vechi de familie au tânjit luni de zile după o mână caldă și iubitoare care să le mângâie coperțile și să le răsfoiască în căutarea tainelor ascunse între paginile lor îngălbenite. Focul în soba mare de teracotă din odaie a înviat și el în această seară de decembrie și duduie vesel trosnind și luminând încăperea cu scânteieri jucăușe. Umbrele lucrurilor s-au trezit din amorțire și prind să danseze fericite pe pereți în penumbra încăperii, laolaltă cu limbile flăcărilor din sobă într-un balet livresc. Frigul care se încuibase încă de la sosirea iernii în tăcerile nostalgice ale zidurilor, se retrage în trombă din cameră, pe fereastra deschisă, odată cu aerul de încremenire, lăsând loc suflului proaspăt ozonat ce năvălește pe aceeași fereastră și aromelor de căldură și de rășină ce se revarsă din sobă. Spiritul casei infiltrat în inima lucrurilor dăruie încăperii o patină de ,,vino încoace” care mă cucerește imediat și mă invită la o seară tihnită, răsfoind pagini cu amintiri la gura sobei.

După ce mă schimb ies din casă cu dorința de a merge la mama, nerăbdătoare să o îmbrățișez după lunga despărțire și să petrec seara cu ea. Mă așteaptă deja, căci am vorbit mai devreme.

Țărâna bătrână a satului mi-a recunoscut pașii, care atât de rar i-au bătătorit ulița în ultimii ani și mă întâmpină cu fastul cuvenit unui fiu rătăcitor, întors acasă.

Dintre toți ai mei cei mai în vârstă mi-a mai rămas doar mama, care mă întâmpină cu lacrimi de bucurie în priviri. O Îmbrățișez cu duioșie și inima-mi începe să bată mai grăbită, înecată de căldura lacrimilor simțind alături pâlpâirea domoală de iubire ce mă învăluie , emanând din fibrele plăpânde ale acelui trup împuținat de eroziunile agresive ale vieții trăite într-o continuă luptă cu vicisitudinile.

-Sărut mâna mamă și bine te-am găsit! -Îi spun cu emoție în voce.

-Bun venit acasă, fata mea! -Îmi șoptește ea, zâmbind printre lacrimi. Scot o batistă și îi șterg obrazul ud cu piele ofilită, luminat de o aureolă de noblețe degajată de sufletul ei cuprins de fericirea revederii. Îi zâmbesc fără multe vorbe ca să nu mă năpădească lacrimile ce le rețin cu greu în gât. Astfel îmbrățișate intrăm în casă.

În treacăt cuprind cu priviri avide camera părinților, care azi e locuită doar de ea. Bunul meu tată ne-a lăsat plecând în veșnicie cu vreo câțiva ani în urmă. A închis ochii fără veste, lăsând un gol mare în viețile noastre și mai ales în sufletul înlăcrimat al mamei. Candela arde palidă sub icoana pictată pe sticlă a fecioarei Maria cu pruncul, așezată pe peretele de răsărit al camerei și răsfrânge umbre domoale pe fotografia lui. Din eternitate mă întâmpină zâmbind jovial, cu obișnuitul său surâs în colțul gurii. Atârnat de un fir roșu cu albastru de lână împletită deasupra iconiței îmi trimite parfumul său un mănunchi de busuioc uscat. Pe vitrina din colț într-un vas de lut , mama a pus câteva crenguțe verzi de vâsc. Se obișnuiește astfel pe la noi, în preajma Crăciunului să se pună în casă vâsc. Se spune, că îndepărtează spiritele rele.

Atmosfera simplă cu patină ancestrală de tradiție și credință mă transportă în anii copilăriei, când eram eu însămi parte integrantă a acestui mic univers al satului meu. Îmi părea în concepția mea de atunci o lume prea mare pentru mine, căreia jinduiam să-i cunosc tainele și nemărginirea. Azi, prin contrast aceeași lume când o privesc cu ochii omului adult cunoscător al unor orizonturi îndepărtate, mă face să mă simt un uriaș rătăcit într-un univers liliputan, prea strâmt ca să-i mai cuprindă setea de zbor al sufletului. Cu toate acestea, în mod paradoxal am înțeles de mult, că nu pot trăi prea mult departe de acest univers al meu, pentru că doar aici mă simt acasă. Aici când mă reîntorc, mă invadează o bucurie curată, autentică ce-mi crește cu adevărat aripi în suflet, mă face să mă simt tânără și mi se înzecesc forțele interioare. Pentru mine în sătucul meu e ascuns izvorul cu apă vie ce face să-mi reînvie florile sufletului, ofilite de prea multă înstrăinare și tristeți.

De când am pus piciorul din nou pe drumul colbuit al satului mi-am amintit cine sunt cu adevărat. Până nu demult, mă simțeam în această lume largă asemenea unui mărunt fir de nisip pe o plajă fără margini. Acum mă simt ca o puternică și însemnată prințesă a acestor locuri. De la sosire mi-a crescut în suflet un zâmbet fericit și nu reușește să mai rămână ascuns doar în inimă, mi s-a lățit pe figură ca o aureolă luminoasă . Mărturisesc că totul se întâmplă aievea și simt metamorfozându-se în mine tot mai prezent copilul de odinioară ce aștepta sărbătorile de iarnă cu aripile sufletului gata să zboare de bucurie cot la cot cu îngerii de lumină, în căutarea minunilor din colindele Crăciunului.

Ne așezăm -eu și mama, pe fotoliile din cameră dinaintea sobei de teracota ce încălzește camera simplă cu macate de lână așternute pe pat și pe pereți, țesute de ea și de bunica Gherghina în lungile ierni apuse.

Abia ce am pătruns pe tărâmul natal și amintirile încep să se amestece cu imaginile din fotografiile tăcute, din vitrină. Ne zâmbește din amintirile mele și din una din fotografiile înrămate de pe perete bunica mea cea năzdrăvană, Gherghina. Lângă fereastră deasupra unei mese vechi de lemn acoperită cu o față cusută de mână, cu motive înflorate în culori vii, se sprijină pe perete un dulap înalt cu rafturi tot din lemn, plin cu mici suveniruri: câteva cărți de rugăciuni, o biblie veche pe care tata obișnuia să o răsfoiască adesea și de fotografii frumos înrămate ale celor din familia mea dintre care unii sunt azi doar umbre palide în arhivele amintirilor noastre. Privesc fascinată împrejur și din fibrele obiectelor îmi șoptesc icoanele dragi, povești și reînvie în minte întâmplări, sub forma unor flashuri ascunse în energii lor subtile, aureolate.

Mă simt prizonieră în carcasa de lut
Când Spiritul sfânt țese universul uman
cu magie din fire de iubire- lumină-mpletit
Materia tinde către transformări
În energii –spirit izvorâte
În colinde ancestrale
Sufletul zboară către stele în rotiri line
Se avântă în noaptea de cobalt brodată
Cu stele luminând bucuria sărbătorii divine
Vestită de trei magi venind călăuziți
De stea din Levant:
Nașterea pruncului sfânt!
Pământul s-a gătit cu manta înstelată
În pădure pe ramuri –feerii
Din beteală de argint și cristale scântei
Adâncul nopții se umplu de cântări divine
Cerul se deschise îngerii se îndură
De rugăciunile lumii
ascultând colinde creștine.
În desișuri adânci de pădure suflu magic pogoară
Păsările nopții tresar neliniștite
Și emit triluri sumbre
Ochi tainici strălucesc în scorburi printre ramuri
Solitari veghetori ai desimii
Șoptesc chemări într-un grai al tăcerilor -umbre
Bufnițe și-un ciuf crainic la curtea pădurii
Vestesc mișcări pe poteci troienite
Sclipind spectrale sub razele lunii.
Se ivește pe cărarea între cer și pământ
Fantastic miraj –sanie-nălucă purtată de reni albi
Ducând în lume Moș cu pletele ninse de timp
Și barba fuior platinat de milenii ce curg
Sclipirile de jad ale pădurii de brad tresar
Scuturându-și poleiala
În semn de închinare- salut aleșilor călători
Moș Crăciun maiestuos duce cu sine
sacul plin cu magie:
Fiecare fir de energie din sac
e menit să răspundă împlinind rugi din inimi
pe viers de colinde-nălțate cu iubire
de copii sau oamenii mari ce cred
în magia Crăciunului dalb.

Îmi amintesc utima noastră întâlnire. Era prin noiembrie și eu am venit în concediu din Italia după o lipsă mai lungă. Locuiam sigură și cum sosisem pe seară răpusă de oboseală și de frig după călătoria lungă cu autocarul, la sosire am făcut un ceai, am mâncat ceva frugal, apoi m-am întins să-mi destind oasele amorțite de atât stat pe scaunul mașinii. Mă așezasem pe canapeaua din living cu o pătura pe picioare și o carafă cu ceai fierbinte alături pe măsuța jioasă în fața televizorului, cu intenția ca puțin mai târziu după ce mă încălzeam, să dau câteva telefoane . Nici nu știu când mă furase somnul. M-am trezit târziu după miezul nopții și văzând ora târzie, am amânat tot restul intențiilor pentru a doua zi. Am stins televizorul și m-am cuibărit la loc, lăsându-mă îmbrățișată cu voluptate de căldura patului meu. Am alunecat iar în brațele ispititoare ale lui Morfeu până în dimineața următoare, când m-au trezit câteva raze fără astâmpăr strecurate în cameră printre perdelele. Se jucau, gâdilându-mi cu lumina lor aurie pleoapele adormite. M-am ridicat dintre perne fericită că reușeam să-mi mișc membrele, fără să mai simt în ele plumbul și amorțeala de cu seară.
Am deschis fereastra, lăsând să năvălească în cameră aerul rece cu miresme de toamnă târzie, împreună cu suratele razelor ce mă treziseră ceva mai devreme. Mi-am făcut o baie fierbinte cu săruri aromate, care mi-a îndepărtat definitiv toropeala din oase și mi-a limpezit privirea interioară. Gândurile îmi zburau asemeni unui stol de lăstuni vioi, la mai multe lucruri deodară și mă asaltau în cohorte tentațiile de a savura cu nesaț fiece lucru ce semnifica ,,acasă”. Deschisesem căldura și în casă se făcuse cald și plăcut, astfel că după ce am terminat cu baia,mi-am făcut cu meticulozitate un masaj regenerator cu cremă . Simțeam o stare plăcută de beatitudine și îmi croiam planuri în minte cum să continui restul dimineții. Următorul gând era, să pun de o cafea și să o sun pe Diana care locuia un etaj mai jos, să o invit la mine. Deja jubilam la surpriza ce îi voi face când va afla că-s deja acasă.
M-am îmbrăcat în grabă după ce am închis fereastra, constatând în treacăt că deși strălucea soarele, frigul era totuș pișcător în acea dimineață. Am luat telefonul cu mine și am intrat în bucătărie, să pun de cafea. Abia ce am pus cafeaua la foc și la ușă a sunat cineva. Intrigată m-am dus degrabă să deschid. Era chiar Diana care a intrat pe lângă mine în casă, bombănind încă dinainte să-i deschid și-mi aruncă bosumflată în loc de bună dimineața:
- Crezusem în primul moment că au intrat hoții la tine și vroiam să chem poliția. Văzând geamul deschis am gândit, că totuș hoții nu-s așa proști să deschidă ferestrele și să se simtă ca la ei acasă, pe unde se duc la furat, când am auzit apa curgând la baia ta. Cum te rabdă sufletul, să vii după atâta vreme și să nu mă anunți, când eu mă gândesc mereu la tine și ard de nerăbdare să te revăd? Halal prietenă! Am îmbrățișat-o cu drag și i-am răspuns încercând s-o îmbuez:
-Tocmai vroiam să cobor să te invit la cafea Diana! Am venit târziu aseară și cum știam că ai fost la târg fiind vineri, nu te-am deranjat, gândind că tu deja dormeai. Încă îmi amintesc tabieturile tale, draga mea.
-Asta era o excepție și nu m-ai fi deranjat. Și să știi, că tabieturi au doar babalâcii, așa că n-ai nimerit-o cu mine! Puteai să mă anunți când sosești exact și te așteptam să cinăm împreună. Mă așteptam, că sosești abia diseară.
-Nici eu nu am știut cât va dura voiajul. Ultima oară am făcut mai mult pe drum, pentru că se aștepta mult în vămi, pe când acum... De când am devenit comunitari, călătoriile durează mai puțin. Hai, lasă supărarea și intră, că dă cafeaua în foc! Ea nu a așteptat să o îndemn încă o dată, a intrat și m-a urmat în bucătărie. Eu am pus pe masă ceștile cu cafea și un platou cu plăcinte încălzite la microunde. Le cumpărasem seara la sosire de la Minimarketul de vizavi.
-Cu plăcintele astea pe care cred, că le-ai luat de la Minion, iar nu ai nimerit-o! Cine știe ce au băgat în ele fufele alea, ca să le iasă și lor ceva în plus. Dacă le rămâne marfă veche, alea o reâncălzesc în cuptor și o pun la vânzare ca marfă proaspătă. Le știu eu. Hai mai bine la mine, că am ceva mai bun pentru tine și e de casă. Te așteptam, ce crezi tu?
- Diana, hai să bem barem cafeaua și după aceea mergem la tine! Nu-s vechi pateurile că am așteptat până le-au scos din cuptor, aseară. Mie mie cam poftă de un pateu. Gustă și tu și apoi mergem la tine.
-Bine! Gust unul ca să nu zici că-s neam prost dar să știi, să nu cumperi dimineața pateuri, că îți vând din cele rămase de seara.
- Am reținut! Să știi că-mi place totuș, cum s-a emancipat cartierul nostru. Patiseria asta nouă mi-a părut destul de curățică și atrăgătoare. Fac și pizza la comandă. S-a schimbat micro doișpe cât am lipsit eu.
-Dar ce credeai? Mai târziu dăm o raită prin cartier amândouă și te duc la un bar nou pe care nu cred că-l știi și e destul de șic.
-Hai nu mai spune! Vin cu plăcere...
Am băut cafeaua și tot vorbind noi verzi și uscate am uitat să coborâm la Diana și nici nu am observat, când am dat gata toate pateurile cumprate de la Minion. Când l-am mâncat pe ultimul, i-am zis distrată:
-Să știi că momentan nu mă simt în stare să mai mănânc nimic. Tu?
-Nici eu și e vina ta că ai lăsat platoul aci, ca să ne stricăm foamea cu prostii. Haidem la mine! La prânz ești invitată la mine. Am făcut ciorbă de perișoare cu borș, am sarmale și pun friptura în cuptor mai încolo. Fac și mămăliguță, deși nu-mi iese bună ca a ta.
- Nu aș vrea să te deranjezi pentru mine, Diana!
- Nu-i nici un deranj și nu mă enerva cu obiecții! Știi tu, că dacă mă deranjază cineva, nu –l invit la mine acasă deloc. Doar mă cunoști. Tu ești binevenită!
-Mersi! Atunci fi-i de acord, să cobor puțin mai încolo, că-ci trebuie să-mi despachetez câteva lucruri. Am valiza încă nedesfăcută și-mi trebuiesc lucruri de schimb. Și dacă vrei, pot face eu mămăliguța și o aduc la tine gata. Ce zici?
-Bine dragă! Eu acum cobor și te aștept când termini. Ai dreptate cu mămăliga. Fă-o tu! Dar atunci să aduci și coaja de pe tuci , doar știi cât îmi place să ronțăi coaja. Eu nu știu, cum o faci tu de se desprinde așa bine , că la mine rămâne mereu lipită.
- Perfect! Voi veni cu mămăliga gata și aduc și coaja pentru tine, desigur. Diana a plecat și eu am coborât la ea către prânz, așa cum stabilisem.
În ziua aceea și în următoarele mele zile de concediu petrecute în Târgoviște, ne-am văzut deseori, am ieșit împreună, am însoțit-o cu multă plăcere și prin târgurile săptămânale, pe care le frecventa ea și unde își vindea mărfurile. Ne povesteam bucuriile și necazurile, încălzindu-ne sufetele la focul prieteniei sincere ce ne lega, de când ea se mutase în acelaș bloc cu mine și al încrederii ce nutream una pentru cealaltă. De multe ori în anii trecuți am avut parte de o mână întinsă cu generozitate de prietena mea, ca de un far luminos care-mi semnala un țărm sigur pentru acostare, în întunericul în care naviga în derivă corabia vieții mele pe o mare dușmănoasă, bântuită de furtuni care încercau să mă spulbere. Am încercat mereu la rându-mi, să fiu și eu țărmul ei de speranță și să țin lumina farului cât mai vizibilă, ca să simtă, că există și pentru sufletul ei în timpuri de restriște un umăr primitor, unde șă-și sprijine capul și să-și ostoiască lacrimile. Acel concediu al meu s-a terminat și noi ne-am luat la revedere cu lacrimi în ochi, ne-am promis că ne vom auzi deseori la telefon și că ne vom revedea peste alte câteva luni.
Aceea a fost ultima oară când ne-am văzut în această lume, căci la nici două luni de la plecarea mea am primit cummplita veste, că prietena mea s-a stins. În floarea vârstei pe neașteptate a fost înghițită de adâncurile eternității, spulberată de un ciclon devastator numit ,,atac cerebral”. Pentru mine s-a stins pentru vecie farul de pe un țărm primitor și peste visele și speranțele Dianei a căzut întunericul și tăcerea nopții eterne.

Motto: ,,De câte ori mă întorc, aminirea chipului tău mă întâmpină ca o înțepătură în inimă"
În răstimpul cât trăiesc departe de țară, mi-am făcut confidente din paginile jurnalului, de care nu mă despart niciodată. Jurnalul și albumul de fotografii au rămas pentru mine lucruri de care nu mă pot lipsi. Jurnalului îmi deschid sufletul șoptindu-i povești, când somnul întârzie să-mi priponească gândurile hoinare în lumea visării, tândălind cine știe pe ce cărări ale nopților înstelate. Albumul cu fotografii mă teleportează prin ferestrele trecutului, înapoi în timp. Acolo am posibilitatea să mă regăsesc pe mine cea din alte vremuri, alături de icoanele celor după care, inima mea lăcrimează de dor. Astfel trezesc la viață amintirile și reînvii umbrele trecutului, retrăind momente adormite prin cotloanele colbuite ale uitării.
În aceste incursiuni prin ferestrele vremurilor apuse, gândurile slobode călătoresc bezmetice pe cărările amintirilor și pribegesc nestingherite prin faldurile timpului alături de icoanele vii ale unor ființe dragi, rătăcite pe la cotiturile vieții. Câțiva dintre prietenii mei de pe vremea când trăiam în Târgoviște, au trecut de mult în lumea umbrelor. Draga mea prietenă Diana e una dintre cei cărora le simt acut lipsa, din această lume.
De câte ori mă întorc, amintirea luminii de bucurie a revederii, stălucindu-i pe chip când ne întâlneam, mă întâmpină și azi ca o înțepătură în inimă. Îmi surâde încurajator, când fruntea-mi este brăzdată de povara tristeții, coborând din umbrele amintirilor, teleportată pe o rază jucăușă furișată prin perdea, imaginea ei zâmbitoare, îmbrăcată în pantalonii de trening mulați pe formele-i prospere și în tricoul în culori vii,ce-i acoperea pieptul plin, în care bătea ascunsă o inimă mare și generoasă.
Cu câțiva ani în urmă, înaintea plecării sale neașteptate din astă lume, ne încălzeam durerile și ne ostoiam neliniștile în confidențe reciproce, sub ramurile protectoare ale copacului prieteniei. Ne ploua din strunele frunzelor albastre, în clinchete argintii ale clopoțeilor sufletelor noastre îmbrățisate în buchete de raze aurii, cu fluvii de energii pozitive revărsând în valuri, balsamuri vindecătoare peste sufletele rănite sub forța implacabilelor călcâie ale destinului, care deseori fuseseră la un pas de a le strivi. Prietenia dintre noi, era atunci un țărm comun de popas și izvor de reîncărcare cu energii vitale ce regenera entuziasmul pierdut, în combatimetul cu intemperii ale vieții cotidiene.
Azi când sufletul pribeag între două lumi, cerne roua lacrimilor peste somnul ramurilor adormite în veci, ale acelui copac magic, caut alinarea în amintiri luminoase. În nopțile de nesomn negăsindu-mi locul între cearceafuri, mă ridic din pat în semiîntunericul camerei oftând și caut în mica bibliotecă împrovizată din rafruri suspendate pe perete, un jalnic substitut care să umple golul lăsat în sufletul meu. Albumul vechi cu fotografii și jurnalul, au devenit prietenii mei de încredere în momentele de solitudine.
De această dată printre lucrurile pe ordinea de zi, am trecut o vizită la cimitir. Voi merge cu o lumânare și un frumos buchet de crizanteme, să mai schimb câteva impresii cu Diana cea curajoasă și optimistă, sau mai bine zis, cu amintirea ei din umbre. Îi plăceau crizantemele pentru aparența lor neîntinată și felul cum înfloreau curajoase, sfidând vitregia toamnelor târzii. Zicea ea, că sunt flori –regine, simboluri ale căldurii soarelui , în împărăția morții.
Fusese mereu o prezență tonică. Deseori se relevase de un sarcasm usturător, vizavi de prefăcătorie și fățărnicia lumii. Sfidase fățiș lipsa de onestitate și fair play când o întâlnise, fapt care îi procurase adesea un dinte otrăvit contra, din partea celor răniți în orgoliu de săgețile limbii sale. Nu era prea delicată de felul său și înfrunta cu aroganță, pe oricine o călca pe bătături, într-un fel care mie îmi evoca în minte, pe Pardaillan neântrecutul spadasin din romanele lui M. Zevako. Singura deosebire între ei era, că Diana deși poseda spirit combativ, nu avea o sabie precum distinsul cavaler ci o limbă ascuțită asemeni celei mai teribile săbii. Deținea arta de a-și folosi argumentele cu iscusința unui neîntrecut maestru de scrimă. Nu se lăsa impresionată de amenințări, avea personalitate și o vervă greu de egalat, fapt pentru care eu o admiram.
E sfârșit de septembrie și zilele sunt încă însorite și călduroase. Azi am fost la catedrală și am dat o slujbă pentru pomenirea sufletului său
Apoi m-am oprit la florărie în drum spre casă și am ales un frumos buchet de crizanteme. A doua zi de dimineață am fost la cimitir. Mergând printre alei către mormântul său care se afla mai în spate la umbra unor tufișuri ruginite, am zărit în treacăt vreo două femei în vârstă, care-și jeleau singurătatea la mormântul rudelor dragi. Am pășit mai departe cu sfială, ca nu cumva să tulbur somnul celor ce se odihneau sub acele tăcute lespezi albe, la umbra crucilor și a tufișurilor de trandafiri.
Furiile vântului răsuceau pe degete tăcerile cu iz de etern și răvășeau cu nepăsător cinism veșmintele tufelor dintre morminte, despuindu-le de demnitate și culori. Asistam neputicioasă la pudoarea afișară de ramurile ce-și plecau capul rușinate în fața avansurilor profanatoare ale satirului. Când se plictisea de jocul său plin de cruzime, le abandona troienite prin colțuri pierdute în umbră dintre morminte, sau le așternea pur și simplu în lințolii cafenii, destinate să-și fosnească plânsul din urmă învelind pacea de veci a celor ce dormeau sub lespezi.
Tot contemplând jongleriile cârcotașului, am ajuns la locul unde doarme Diana somnul etern. Am zărit flori proaspete pe mormânt și o lumânare ardea încă, la baza crucii. Am salutat-o în gând și i-am vorbit covinsă fiind, că spiritul său mă aude și se bucură de revedere. Am pus buchetul de crizanteme într-un vas mare de lut, ce se afla lângă crucea de marmură albă, jumătate umplut cu apă, în care cineva pusese grijuliu câțiva trandafiri. Lumânarea aprinsă am pus-o în interiorul suportului metalic în formă de felinar, la adăpost de vântul bezmetic ce răscolea fără astâmpăr somnul eternității. În scurtul moment de reculegere contremplam în tăcere fotografia de pe cruce, zâmbetul luminos al Dianei reîmviindu-mi în suflet momentele fericite ale prieteniei ce ne legase.
Va urma

Am avut un cățel galben cu pete
și-o păpușă roz
cu cosițe negre împletite
cu funde albastre.
Pe el îl chema Ianoș
pe ea –Anis.
,,Mergi copile să paști gâștele
în poieniță!”
mama-mi spunea:
,,Da mămucă, le duc
Și-o să le bat cu bățul dude
din dud!”
Și-o luam în brațe pe Anis
Și sărind într-un picior
fericită îl chemam :
,,vino cuțu!”
Și Ianoș lătrând vesel
mă urma
adulmecând neîncetat urme
până-ntr-o zi când
a trecut pe drum o mașină
șoferul era beat la volan
și l-a ucis pe Ianoș
pe mine m-a rănit grav
iar Anis… în mijlocul
dezastrului
a pierit înghițită
de neant.
Toate s-au întâmplat
din vina unui șofer
la volan- beat.
De atunci caut necurmat
să-mi adun bucățelele
lipsă din copilăria mutilată
încercând să lipesc cap la cap
peticele fericite.
În van rătăcesc prin ani colbuiți
după un lătrat vesel
călcându-mi pe urme
și un surâs etern de păpușă.
Din cer uneori îmi străbat în vise ecouri
clipele apuse în umbra fantomelor triste
viața mea dinainte.

Hai să fugim iubite din bastilia alcovului
să evadăm din oglinzi paralele ce ne reflectă
în fiecare clipire mirifice selfie
zăbrelite în himere
mi se zvârcole-n vene gena ancestrală
de dor pentru raza fugitivă cernută pe ploape
să ne sărute îmbrățișați printre ramuri
să ne plouă codrul în plete culori și sonate
să ne aștearnă la picioare covor foșnitor
cu miros de veșted-cafeniu și de moarte
strânge-mă aproape iubite să mă îmbăt
de gustul de must și de gutui coapte
se dezlănțuie sălbatic vântul tomnatic
pe cărarea destinelor noastre
ne scutură furios ultimele rămășițe
de verde pictat cu rugină la tâmple din oase
și le duce-n vârtejuri nebune spre cer
nisipul argintiu din clepsidra vremii
ne curge fatidic prin păr peste ploape
săpând în scoarța stejarilor adânc
talazuri de toamne cafenii îngroapă
ultimele tresăriri roșii-chihlimbarii ale iubirii
ninge cu aur vechi cu durere și somn
visele noastre.

Se adună nori ruginii
la orizontul răsăritului
de secol a l mileniului trei;
disperarea și prigoana
cer adăpost sub acoperișul
omeniei și milei ;
li se închid porțile în față
se ridică în fața groazei
de întuneric
păduri de ghimpi
și munți de neputințe
ape tulburi întunecă orizontul
incertitudini au împânzit ogorul
și nedreptate;
își aștern manta -colți neîndurați
știme extremiste
pân-la cer

în calea haosului
spiritele sunt tulburate;
brexit și atentate!

de la țărmul lumii creștine
regele militează-pietate!
-dăruiți adăpost băjeniților
lupii și turmele laolaltă
în pădurile imperiului!
-ooh Doamne!
Pietate!

.................................................................................................

Nebănuitele cotituri ale vieții

Era un sfârșit de săptămână, de octombrie. Terminasem abia atunci, lucrările de restructurare a casei mele. În seara aceea veniseră pe acasă, fratele meu Gioni de la Focșani cu soția sa Angela, Marius, fiul meu și soră-mea Sara. Seara am cinat toți fericiți de regăsire. Mai târziu, după cină, bărbații s-au dat la vorbă. Noi femeile ne-am retras fiecare, în fața televizorului sau în camerele noastre. Sara acceptase să împartă camera de dormit cu mine în acea noapte.

Am plecat din bucătărie împreună, fericite că trebuia să împărțim camera în acea noapte cum nu se mai întâmplase de mult. Patul era mare și făcusem focul în această primă seară, în casă. Era plăcut cu focul în sobă duduind. Ne gâdilau nările un miros de văruit proaspăt și lemn. Stătuseră deschise ferestrele până pe seară după ce curățasem însă parfumul acela insinuant persista combinându-se în mod plăcut cu căldura focului. Mobila în cameră era nouă, mi-o lucrase un tâmplar bătrân, prieten al tatei și-mi plăcea. Optasem pentru un stil practic și comod potrivit cu nevoile mele, și putând folosi ceea ce deja era făcut, fără a cheltui prea mulți bani.

Mă costase destul construcția canalizării, a băii și izolația casei. Îmi adusesem de la Târgoviște, din apartamentul unde locuisem în trecut doar biblioteca și toate cărțile mele îndrăgite. Vitrina de deasupra servantei aceleia, era și ea plină cu cărți. Eu le tot achiziționasem de-a lungul anilor. Nu adusesem altceva în afară de strictul necesar, deși îmi reveniseră mie mobilele după partaj.Transportul costase destul, fiind departe și preferasem să-mi ofer posibilitatea de a face și schimbări. Nu-mi mai trebuiau toate acele mobile vechi.

Cu Sara curioasă din fire, am început să scotocim prin sertare și bibliotecă după tot felul de nimicuri. Eu cotrobăiam printre cărți și am dat de o colecție a mea de reviste Paranormal, dinainte de anul 2000. Vreo câțiva ani le colecționasem după ce le citisem cu asiduitate. Îmi plăceau mult în acea vreme. Sara a găsit albumele mele vechi cu fotografii și s-a așezat în fotoliu să le răsfoiască. Mă tot solicita entuziasmată să mă apropii, să privim, unele fotografii, cu bunicii, cu rude, cu noi când eram copii. Pozele fuseseră făcute cu diverse ocazii de-a lungul anilor și ne aminteau momente din trecut, care până acum se acoperiseră de colbul vremii și de uitare prin cotloanele adânci ale minții.

Multe erau, de când sora mea era prea mică ca să-și mai amintească și mă folosea pe post de custode al amintirilor uitate, pe mine. Atunci demult, fiind mai mare, reușeam să readuc mai ușor la suprafață din oglinzile tulburate de vreme, acele momente și să le reînvii și-n memoria ei. Era o experiență pe care nu aveam ocazia să o împărțim foarte des, căci viețile noastre aveau fiecare făgașul său și trăiam departe una de alta. Erau mai rare ocazii ca în această seară, în care noi să împărțim camera, patul și amintirile din trecutul nostru comun.

La un moment dat, Sara vine lângă mine cu o expresie de surprindere și mirare zugrăvită pe față, îmi pune sub ochi o poză și-mi zice:

- Când ai făcut fotografia asta Ingrid? Eu, nu am mai văzut-o niciodată! Și îmbrăcămintea asta! Așa îmbrăcată, pari că descinzi dintr- piesă de operetă. Costumele astea se purtau prin filmele dinainte de anii 1945! Dacă nu ai fi tu în poză aș crede că e o poză veche, însă ești chiar tu. Continua să privească cu interes fotografia. Mă apropii și privesc și eu intrigată și-mi vine în minte ciudata istorie a pozei aceleia. Povestea era veche și mi se ștersese din memorie, cu trecerea vremii. I-am replicat:

- Nu sunt eu persoana din fotografie!

- Ehe! Nu se poate! Tu ești, doar văd bine. Ai un aspect foarte ciudat aici! Pari că descinzi din altă epocă și asta e o față a ta, pe care nu ți-am cunoscut-o! Poate din cauză că de multă vreme, trăim departe una de alta. E prima oară că văd poza asta și e foarte frumoasă! Părul coafat astfel, îți stă foarte bine, însă eu nu-mi amintesc să te fi văzut vreodată astfel!

- Nici nu mai mai văzut! Îți repet Sara dragă, că nu-s eu cea din poză și dacă vrei îți povestesc cine e persoana și povestea ei!

- Spune-mi, că mor de curiozitate! Seamănați ca două picături de apă!

- Era verișoara primară a bunicii Maria, mama, mamei noastre, era preoteasa Maria, dacă ai auzit pe bunici pomenind-o uneori! Ea a fost soția moartă de tânără, a preotului cel bătrân, care a construit biserica nouă din Vale! Eu îmi amintesc ceva de când eram o copilă! Veneam zilnic de la școală cu ghiozdanul în spate, pe Linia Mare și pe drum trecând, salutam lumea pe lângă care se întâmpla să trec. Aveam vreo 13-14 ani și mi s-a întâmplat în repetate rânduri, să mă oprească vreun bătrân, sau vreo bătrână care nu-și dezlipea ochii de mine și în același timp își făceau cruci într-una. Mă întrebau:

- A cui ești tu, fată? Eu răspundeam stingherită, mai cu seamă de faptul care îmi părea tare ciudat că toți se închinau văzându-mă, de parcă se temeau și nu-mi plăcea cum mă priveau și apoi se închinau înfricoșați ca și cum aveau dinainte o apariție din altă lume.

-Sunt a lui Gheorghe G.

-Ehe! Ești nepoata lui Florea Popa și a Mariei?

-Da! Răspundeam eu.

-Doamne ce semeni cu Maria! Ca două picături de apă!

Și continuau să se închine. Eu priveam la ei uimită și-mi ziceam în sinea mea, că ori sunt orbi și nu văd bine, ori sunt cam bolânzi. Mă priveam de multe ori nedumerită, în oglindă după ce o privisem cu atenție pe la bunica Maria. Nu vedeam nici o asemănare așa izbitoare, între noi.

Ea era micuță de statură, eu mult mai înaltă, ea era brunetă cu părul negru, eu pe atunci eram un șaten deschis la păr și la piele, la trăsături nu-mi părea, că semănăm prea mult.

Le zisesem și părinților de întâmplările acelea caudate. Ei se priveau lung unul pe altul și săltau din umeri zincându-mi că lumea spune prostii.Cu timpul, mă obișnuisem cu reacțiile oamenilor când mă întâlneau și am început să nu mai dau mare importanță la remarcile lor.

Când aveam vreo 17 ani, într-o zi, trebuia să vin de la Pitești cu autobuzul, acasă.În timp ce așteptam în autogară, era multă lume de la Săliștea și de la noi din Chirițești, care așteptau în stație.

De pe o bancă, o femeie mai în vârstă, mă privea ca hipnotizată. O cunoșteam doar din vedere și stingherită de felul acela de a mă privi, am salutat-o de la distanță înclinând capul, după care mi-am întors privirea, uitându-mă dacă nu am îmbrăcat din grabă, ceva pe dos, că altfel nu înțelegeam cu ce-i atrăsesem astfel atenția. Ea între timp, se apropiase de mine și când mă întorc îmi zice:

- Mă scuzi, că te întreb! Tu ești nepoata lui Florea și a Mariei Popa?

Eu îi răspund, sperând să aflu misterul acelor priviri insistente:

- Da doamnă, văd că mă și cunoașteți!

- Ehe maică! Am auzit de tine! Văzând cum semeni cu doamna Maria, mi-am închipuit că tu trebuie, să fii nepoata lor!

Eu atunci i-am zis contrariată:

-Mă scuzați doamnă, dar cum de ați auzit de mine? Cum de am devenit așa de faimoasă că oamenii au auzit de mine, că eu chiar nu știu!

-Ehee măicuță! Tu, semeni cu biata Maria parcă a-ți fi gemene, însă nu sunteți! Ea dacă mai trăia era bătrână acum, sărăcuț! Urâtă soartă a avut, deși era femeie bună ca pâinea caldă și frumoasă ca o icoană! Vorbește lumea și părintele ăl bătrân bărbatul ei, că atunci când vede nepoata Maiei, verișoara răposatei sale neveste, parcă vede icoana femeii sale! Până și semnele care le avea preoteasa le ai și tu! Zice lumea că parcă ea a înviat a doua oară, când te văd trecând pe drum!

În timpul acesta începe iar să-și facă semnul crucii.Eu mă abțin să zic ceva, căci în mintea mea abia atunci se făcea lumină și mă interesa să profit de bătrâna vorbăreață și să aflu mai multe. Până atunci nu avusesem nici cea mai vagă idee, cu cine semănam de fapt și că lumea se închina văzându-mă, ca atunci când le ieșea în cale o stafie! Adică eu, eram considerată un fel de reîncarnare a sărmanei preotese moarte.

Îmi zic în sinea mea, că ar fi momentul să aflu mai multe despre această poveste și am decis să încerc să aflu de la bătrână. Mă dau mai aproape, profitând că ea nu rezista și tot îmi arunca priviri pe furiș abținându-se cu greu să nu se mai închine:

- Scuzați vă rog doamnă... nu știu cum vă cheamă, deși din vedere vă cunosc! N-ați vrea, să-mi povestiți despre doamna Maria dacă tot îi semăn atâta? Cred că ați cunoscut-o personal! mă adresez eu politicoasă. Ea mă privește și se dă mai aproape de mine.

- Da măicuță! Scuză-mă, că te privesc astfel! Să nu-ți fie de deochi! Dar parcă o văd pe ea, când mă uit la tine! Doamna Maria, mi-a fost învățătoare!Dumnezeu s-o odihnească în pace! Sărăcuța! Mare păcat și-au făcut cu ea criminalii ăia de au omorât-o cu zile! Poate ai auzit și tu de la părinți că a fost ceva atunci,de ți se făcea părul măciucă de groază, de cele ce li s-a întâmplat ei și bietului părinte, bărbatul său!

Eu ascultam fără să o întrerup, căci nu știam nimic, despre cele întâmplate în trecutul acela îndepărtat, care mie îmi rămăsese ascuns până atunci. Ea continuă să-mi povestească:

-Apăi, prin 1945, după ce s-a terminat războiu, au venit rușii, aliații! Au venit, bată-i Dumnezeu! Ăia, nu se purtau ca aliați, erau niște criminali și bandiți și au făcut pe la noi prin comună, jafuri și abuzuri! Pe părintele, le-a cășunat, că ei erau comuniști și erau contra popilor și a religiei!

S-au dus acasă peste el, l-au bătut, l-au legat, ca să le dea averea bisericii și nu s-au mulțumit cu atât. Sau îmbătat ca porcii și au batjocorit-o pe preoteasă nenorociții, au chinuit-o obligându-l pe bărbatul ei, să asiste la tot supliciul bietei femei, legat și el și batjocorit de ei!

După grozăvia asta, preoteasa nu și-a mai revenit niciodată! A murit în scurt timp, că nici nu mai dorea să trăiască sărmana! A fost mare jale atunci. Părintele o iubise mult și lumea, că a fost o femeie... de o puneai la rană, te vindecai! Așa era de bună preoteasa! Ehe! Ce vremuri! Zice ea impresionată de aducerile aminte.

Începusem să înțeleg, că oamenii bătrâni care pe la noi, trăiesc în umbra superstițiilor și prejudecăților, impresionați și zguduiți de cele întâmplate atunci demult, când mă întâlneau pe mine, le reînviam amintirile despre soarta preotesei și se închinau în fața insolitului și inexplicabilului.

La urma urmei, doamna aceea nefericită, fusese o rudă de sânge a mea, pe linie maternă și nu ar fi trebuit să pară anormal nimănui, că se întâmplase să îi semăn!

Între timp, a venit autobuzul și ne-am urcat, încercând să ne ocupăm loc fiecare. Am reflectat cu tristețe la cele ce auzisem. Am ajuns acasă și am povestit părinților mei, cele aflate. Mi-au confirmat că erau adevărate. Le-am și reproșat că nu mi-au lămurit niciodată aceste lucruri, deși eu le povestisem de multe ori, cum mă privea lumea și că nu înțelegeam de ce se închinau văzându-mă, nici că nu de bunica vorbeau, când ziceau că semăn cu Maria. Tot atunci mi s-au lămurit simpatia aparte și atenția inexplicabile până atunci, pentru mine, de care mă bucurasem de copilă, în fața bătrânului preot.

Mă stingherise mereu atenția cu care el mă trata, pe mine, dintre alți copii. Mă oprea pe drum când mă întâlnea, mă întreba cum merge școala,ce mi-ar plăcea să devin...Când venea la noi acasă cu botezul, la fel: mereu dorea să vin, să schimbe cu mine câteva vorbe. Ai mei cunoșteau cauza.

Când am devenit o domnișoară și am început să merg la horă,- cred că aveam 17 ani pe atunci, am început să fiu curtată de vreo trei băieți mai mari, care am fost surprinsă să aflu că toți studiau să devină preoți. Nu mi-a trecut nici măcar prin minte în acel timp, că și asta ar putea avea vreo legătură cu asemănarea mea fatală, cu acea sărmană doamnă a bătrânului preot.

Unul din curtezanii mei chiar începuse să-mi placă.Părinții și rudele,au început să-și frece mâinile de bucurie auzind lumea vorbind, că băiatul respectiv pusese ochii pe mine. Eu nu eram cu adevărat înamorată,de el și am început să fac pe capricioasa,nedorind să mă mai duc la întâlnire. Nu mică mi-a fost mirarea, lovindu-mă de un zid de proteste și reproșuri din partea mamei în special și a bunicii când au auzit ce intenții am. Am realizat cu stupoare, că nu mai puteam da înapoi.

Atunci am început să am dubii, că ceva nu e tocmai firesc.Eu eram prea tânără pe atunci și nu eram așa entuziasmată de ideea să-mi fac un prieten cu care să mă mărit. Flirtam, aveam mulți prieteni, nu aveam vreun logodnic, sau un iubit și aș fi preferat să nu fiu obligată să-mi fac unul, ales de alții. Dacă până atunci mă distrase să mă întâlnesc la căminul cultural cu el, să vorbim,să glumim să vedem împreună un film,văzând încotro bătea vântul de fapt,doream să dau înapoi. Nu-mi plăcea ideea că alții îmi impuneau acea prietenie. Tipul începuse și el, să facă pe autoritarul, încercând să-mi îndepărteze prietenii, fățiș, fără să-i pese că eu eram sau nu de acord. Văzând acestea, eu nu am mai vrut să-l văd.

Mama a făcut și greșeala să- și divulge planurile într-un moment de enervare, când a auzit, că nu-mi mai plăcea candidatul, zicându-mi:

-Fato! Să nu cumva, să nu asculți! Nouă ne place băiatul ăsta și am vorbit cu ai lui! Te plac și ei și băiatul, iar părintele a zis, că dacă se însoară vreunul din băieții ăștia ce fac seminarul cu tine, pe acela îl va susține să rămână preot în locul său!

Când am auzit eu acestea, am simțit că mi se face piele de găină pe mine. Dacă mai fusesem dispusă până atunci să fiu înțelegătoare și să colaborez, în acel moment înțelegând că nu conta deloc părerea mea, am decis să nu le fac pe plac.

Le-am spus părinților mei,că vom discuta despre măritiș peste 2 ani când voi termina școala și că până atunci nu doresc să mă oblige să mă întâlnesc cu nimeni, că-s prea tânără pentru asta. Tata înclina să mă aprobe și astfel am profitat de răgazul acela să fac cum credeam eu.

Sara, după cele ce-i povestisem rămăsese privindu-mă aiurită și-n final reușește să rostească:

-Acum să știi, că-mi vine și mie să-mi fac cruce! Nici nu știam cu ce fenomen paranormal stau în cameră! Auzi belea! Soru-mea s-ar putea să fie reîncarnarea unei femei moarte!

Mi se făcu frică să dorm cu tine după cele ce-mi povestiși!

Eu o privesc să-mi dau seama dacă vorbește serios și-i trag un ghiont zicându-i:

-Păi dragă, du-te și dormi în fânar ce pot să-ți spun! Ea începe să râdă în hohote nestăvilite și zice:

-Hai că mâine le povestesc celorlalți despre asta! Vreau să văd ce mutră face Haralamb când va auzi cum se închina lumea când se întâlnea cu tine, crezând că ești vreo stafie! Îl dau gata cu vesta asta!

- A da? Nu mi-a fost destul că m-au traumatizat toată tinerețea fantomele trecutului, acum se întorc iar! Te mănânc cu fulgi cu tot dacă nu taci din gură!

Îi zic încruntată:

-Acum e rândul tău, să-mi povestești cum băteai băieții la școală cu pantoful și despre isprăvile tale din tinerețe, că am auzit că erai precum Cynthia Rothrock. Și pe Haralamb când te necăjea, tot pantoful îl foloseai drept armă de atac! Păcat, că nu am pe aici nici o poză cu tine, pe post de prințesă războinică!

Am râs și ne-am simțit grozav în seara aceea și era trecut de două noaptea, când am decis să ne culcăm.

A doua zi fiind invitați la prânz la fratele nostru, Vulpe. Ne-am dus cu toții acasă la el. Făcuse focul în grădină pentru grătar și aranjase masa în grădinița din fața casei. Era timp frumos, o zi de toamnă târzie, însorită, cu miresme de mere pârguite și de gutui. Lia trebăluia de zor la bucătăria preparând o salată asortată, într-un castron mare. Făcuse și o ciorbă de perișoare acrită cu borș iar noi am adus clătite umplute cu gem de vișine și cu brânză dulce de vaci. Haralamb a scos berea de la rece, apoi împreună cu Gioni și Marius s-au dus să se ocupe de friptul cărnii și a micilor în grădină lângă lac.

De grătar în final, s-a ocupat doar Gioni, căci Haralamb era ocupat să spună bancuri și să-l întărâte pe Spike și pe Tanu. Friptul cărnii nu era una din ocupațiile sale îndrăgite și l-a convins pe Gioni, să se ocupe el. Marius la fel, îi place mai mult să privească și să se înfrupte. Norocul lor că lui Gioni, îi place să facă grătare. Noi ceilalți ne-am așezat fiecare în jurul mesei la umbra dudului din grădiniță.

Lia terminase treaba în bucătărie și totul era gata. În momentul de răgaz până băieții terminau de fript carnea și micii, ne-a invitat în casă, să ne arate câteva lucruri noi ce le achiziționase de curând cu ocazia bâlciului ce se ținuse într-un sat vecin.

Am intrat toate în casă și eu aruncând o privire fugară în jur, o clipă ochii mi s-au oprit pe icoana de pe perete... era aceeași ce o știam de când eram copii. Copilărisem în această casă, unde azi locuiește Haralamb cu Lia. Am fost plăcut surprinsă, văzând că Lia a păstrat-o și contină obiceiul de a ține lângă icoană, chite de busuioc uscat, cum îmi aminteam că punea bunica. I-am zis:

- Lia, observ cu placer, cum tu continui tradiția familiei și pui buchete de busuioc uscat, la icoană! Îmi place și-mi trezește nostalgii după vremurile copilăriei!

-Da Ingrid! Și bunica mea obișnuia la fel și mama! Dealtfel, noi am început să punem lângă icoană și frunze de nuc sfințite în biserică, în urma unei întâmplări de anul trecut, de Rusalii!

- Da? Sincer nu-mi amintesc de acest obicei! Se vede că am uitat multe lucruri cu trecere vremii, trăind departe de sat. De ce se pun frunze de nuc în casă de Rusalii?

-Nici noi nu știusem până anul trecut. Hai să-ți povestească Haralamb de ce le-am pus, că el cel care insistă să punem frunze de nuc și usturoi în casă, în grajd la vite, de Rusalii și nu vrea să le îndepărtăm nici acum, că au trecut Rusaliile! E cam superstițios!

Între timp, băieții terminaseră cu grătarul și ne cheamă Haralamb să venim la masă. Ieșim din casă și ne alăturăm celorlalți. Ne așezăm și ne servim, la discreție.

Haralamb ne întreabă cu obișnuita sa nonșalanță pe fiecare, ce să ne toarne în pahar? Eu optez pentru bere și îi zic:

- Ia povestește-ne Haralam, ce vor să însemne frunzele acelea de nuc, care le ții tu în casă pe la icoane și usturoiul? Ce semnificație au? Ai devenit superstițios?

El a început :

- Păi cum Ingrid, tocmai tu nu știi? Hai că-ți povestesc eu de ce le țin! Să mă apere de Rusalii! Noroc cu Leana lui Nică. Fără mine ați rămâne niște ignoranți voi ăștia de la oraș! Eram peste drum în oborul unde am cotețele într-o zi cu Lia și râneam la porci. Întâmplător era chiar ziua când zburau Rusaliile!Tocmai terminaserăm, de dat mâncare porcilor și când o văd pe Leana lui Nică care trecea pe drum la vale și se oprește lângă gardul meu, când mă vede!

Mă salută:

-Bună ziua Vulpe!

(Fratele meu e poreclit în sat Vulpe, și lumea așa îl cheamă. Doar noi îl chemăm pe numele real. Vecinii și prietenii săi rar câte unul îi zice pe nume, căci e renumit pentru șiretenia sa, ca a unei vulpi de la care i se trage și porecla)

-Bună ziua tanti Leano! Ce mai faci bre? Plecași cu botezu prin sat?

Leana se apropie de gard și începe să-și facă cruci:

-Vuulpe maică! Știi că azi zboară Rusaliile?

-Nu știam bre! Acu aflu!

-Da măiculiță! Mie îmi luară de lângă mine găina și zburară cu ea! Auzii că la ai Iui Ghindăroiu le luă o oaie și zburară cu ea de nu rămase nici urmă de oaie!

-Eu cu Lia ascultam pe Leana cu gura căscată, neștiind dacă vorbește serios!

Ea continuă:

-Am uitat să pun usturoi și frunze de nuc sfințite prin casă și prin grajd, că uitasem ce zi e azi și uite ce belea pății! În loc să mănânc eu găina după ce am crescut-o, zburară Rusaliile cu ea!

Leana continuă să se închine și dă să plece, însă eu o opresc:

-Ia stai bre un pic și lămurește-mă mai bine cum e treaba cu Rusaliile că nu aș vrea să zboare și cu vreun porc sau vreo vacă de-a mea! Zi-mi matale ce trebuie să fac ca să le împiedic!

În timp ce Haralamb povestea toate acestea noi ceilalți ne prăpădeam de râs

Leana îi răspunde:

- Aoleu Vulpe! Păi tu nu știi? De când se pun Rusaliile, se duce lumea la biserică cu frunze de nuc și usturoi, să-l sfințească popa și până când zboară Rusaliile, se pun frunzele sfințite , prin casă, pe la animale prin târlă și prin cotețe! Frunzele și usturoiul sfințit apără casa de Rusalii, altfel ele pot lua cu ele animale și chiar oameni în ziua când zboară! S-a întâmplat de multe ori să le dispară oamenilor din curți animale și păsări în această zi sfântă. Cu rusaliile nu e de glumit! Și azi când zboară ele, nu se lucrează decât un conac, că pot să te ia și pe tine în timp ce tu lucrezi!

-Bre! Eu nu am acum, frunze sfințite, că nu știam, pot să pun și nesfințite, sau ai matale să-mi dai vreuna din cele sfințite?

-N-am maică decât una și o țin în buzunar de frică șă nu mă ia și pe mine după găină, însă tu pune și nesfințite și mai ales pune usturoi că așa e bine!

-Te pomenești că or fi zburat și cu portofelu meu că de azi dimineață îl caut și nu-l mai găsesc!

-Păi, să știi, că se poate! Aveai mulți bani în el?

-Nu prea mulți dar ceva aveam!

Haralamb rânjește spre baba Leana un pic strâmb și-I zice:

- Bre, eu îl mai caut, poate îl găsesc totuși!

-Bine faci, mai caută-l! Dar, ia spune! Nu mă cinstești cu un țoi de țuică de-a ta, acu că mă întrerupseși din drum?

-Eu nu te oprii din drum bre, tanti Leano, te opriși mata singură ca să-mi povestești de găină și acu băgași frica în mine!

-Laasă măiculiță, că-ți făcui un bine, că nu știai și acuma știi! Ia zi, îmi dai o țuică de-a ta, sau nu? Ca să fie primit pentru sufletul bunicilor tăi!

-Bine bre hai că-ți dau, ca să fie pomană! Însă matale îmi dai foile de nuc și usturoiul sfințit care zici că le ai în buzunar!

-Bine ți le dau, dar îmi dai un grăunte nesfințit de să-l am până mă întorc acasă.

-Îți dau! Baba-și face iar semnul crucii și zice:

-Nu e de glumă cu ele maică!

Și între timp se așează pe un trunchi gros de stejar așezat lângă gard, în curte la Vulpe până ce Lia apare cu o litră de țuică și două păhăruțe. Dă baba pe gât două păhărele de țuică, zice bogdaproste să fie primit! După care zice:

-Bună ziua! Și pleacă după treburile sale.

Gioni îl întreabă pe Haralamb, râzând încă:

-Portofelul l-ai găsit în cele din urmă sau zburaseră Rusaliile cu el?

-L-am găsit! Căzuse în spatele canapelei! Mama continua să ne pună la curent despre alte superstiții care le uitasem:

- Acum că veni vorba, vă mai spun și altceva, să țineți minte! În ziua de Mucenici care cade pe pe 9 martie, era obiceiul în trecut, ca femeile de la sate să afume în gospodăriile lor, cu treanțe vechi din îmbrăcăminte bărbătească. Țin minte de când trăia maica mare, cum dădea foc trențelor, însă doar cât să iasă mult fum. Cu ele afumau întâi persoanele din casă apoi se afumau: casa, grajdul vitelor, cotețele, și bătătura ca să nu se apropie șerpii în timpul verii. Acela e scopul afumatului!

Noi nu ne mai aminteam de aceste credințe și superstiții vechi, însă de când am aflat am început să le punem în practică, chiar dacă nu suntem prea convinși de eficacitatea lor. Cum spune un vechi proverb:”Paza bună trece primejdia rea”.

I

Îmi amintesc cum într-o zi, am plecat la școală împreună cu Gioni. Haralamb nu era cu noi, el mergea la școală de dimineață, în timp ce noi învățam după-amiaza, fiind în ciclul gimnazial. El venise acasă iar noi trebuia să plecăm și a avut timp să moșmondească pe la ghiozdanele noastre.
În timp ce coboram coasta prin pădure, către școală îl vedeam pe Gioni că își căra ghiozdanul cu greutate și mă miram de ce. El la fel, se minuna de ce o fi așa greu azi ghiozdanul. Mergeam, mergeam, coboram în vale în Geamăna, el ramânea mereu în urmă, lucru ce de obicei nu se întâmpla. Începeam să urcăm spre Greabăn, ne-am întâlnit și cu alți copii, el respira greu de parcă avea pietre de moară în ghiozdan și nu cărți. Era transpirat tot, obosit de greutate, și rămânea în urmă.Am rămasn și eu cu el și i-am zis puțin îngrijorată:
- Văd că ți-e greu ghiozdanul Gioni! Nu știu de ce oi fi pus atâtea cărți azi în el. Dă-mi câteva, să ți le duc eu, că al meu e mai ușor! El se oprește să-mi dea din cărți, zicându-mi:
- Nu știu nici eu de ce, că nu am ore grele azi. Cred că am uitat să le scot pe cele de ieri.
Ne-am oprit și a deschis ghiozdanul. Abia atunci aobservat că jumătate era plin cu pietre. Eu m-am pus pe râs și el s-a încruntat enervându-se:
- Ia uite! Astea mi le-a pus hiena aia de Haralmb în ghiozdan. Sigur! Și nu-mi trecea mie prin minte de ce e ghiozdanul meu era așa de greu! Îl termin când ajung acasă pe bestia aia, fir-ar al Sotii de nonorocit! Să vezi numai, ce îi voi face dacă pun mâna pe el! Eu râdeam și ceilalți copii la fel, văzând grămada de pietre ce le scotea de zor din ghiozdan.
Îl cunoșteau toți pe Haralamb, ce-i poate pielea. Deși era mai mic decât noi, pe atunci era și de înălțime mic, slăbuț și mai firav de constituție, cu ochi neastâmpărați și mereu gata să pună în situații neplăcute pe oricine, cu un râs mereu zeflemist desenat pe fața lui prelungă și micuță cu dinți proieminenți, inventa adesea șotii în mintea lui cu care să necăjească pe careva, lucru ce-i făcea o mare plăcere. Avea și un pronunțat simț al umorului înnăscut, că, oricât îi necăjea pe ceilalți, în final scăpa mai mereu basma curată făcându-i să se amuze până și pe cei lezați direct, în urma năzbâtiilor ce le punea la cale .
De pe atunci a început prin sat să-i meargă porecla de Vulpe și azi dacă întrebi prin localitate de Haralamb, nu-l prea știu mulți, dacă întrebi însă de Vulpe, toți îl cunosc ca pe un cal breaz
Și în ziua de azi şi-a păstrat caracterul și faima. Ne face să ne enervăm la maxim, provocându-ne în fel și chip cu farsele sale. De regulă cei vizați cad în cursă ca muștele, fiindcă știe să fie convingător. Se distrează fără rușine pe seama lor și, cu toate astea, e de mirare că nu e urât de lume, ci dimpotrivă, mulți îl simpatizează, având un fel de a fi al lui, știind să-i și măgulească când se impune, pentru a drege busuiocul, cum spune o zicală de prin părțile noastre. devenit și noi experți în a ne eschiva, întocmai ca într-un joc de scrimă. suntem mereu ,,en garde” când îl avem prin preajmă. E un fel de scrimă a cuvintelor, cu asalturi, eschivări și parări de lovituri neașteptate, subtile și lipsite de fair play la care noi ne străduim să răspundem după posibilități.
Când ne întâlnim, cunoscându-l bine, nu mai suntem ușor de convins de veridicitatea glumelor sale de un gust îndoielnic și știm să întoarcem roata în favoarea noastră, însă găsește mereu metode noi, fiind destul de original și inventiv. Uneori exagerează și atunci nu ne purtăm cu mănuși, că prea multă delicatețe ar fi păgubitoare și în defavoarea prestigiului personal, în cazul acesta. E astfel cu toată lumea, are o inteligență perversă, precum vulpea. În final sfârșim să ne distrăm copios de toate aiurelile sale și cu el prin preajmă un lucru e sigur: nu se plictisește nimeni și atmosfera e mereu animată. Cine nu participă direct, le ascultă cu interes și nu se poate spune că cineva se simte exclus.
Ne-a povestit ultima dată când ne-am întâlnit la o petrecere de familie, ce pățește el cu o bătrână, vecina lui de casă. Vecina asta a lui și-a construit cotețele porcilor lângă gardul ce desparte proprietățile, lângă fereastra casei lui. Se poate imagina ce duhoare îi intră în casă când el deschide fereastra să aerisească.
Sara când îl aude că se vaită îi zice, fără să-l menajeze deloc:
- De frati-meu! Ți-ai găsit nașa! Tu cândva îmi puneai șosetele tale nespălate sub pernă iar acum ți-a pus Tanța ție cotețul porcilor la nas, sub fereastră. Ehe, Dumnezeu nu doarme!
Noi ne amuzam fără să-l compătimim. Cred că dacă l-am compătimi, s-ar simți prost cu adevarat. Așa e el.
Deci, îi zice el Tanței într-o dimineață, când ea rânea la porci și el a deschis fereastra:
- Bre, tanti Tanțo, ia să muți cotețul ăla de aci, că m-ai împuțit cu porcii dumitale! Cum deschid fereastra, zici că ai dat cu armă chimică pe fereastra mea, așa pute de rău!
- Du-te la dracu, băi, Vulpe, mută-ți casa mai încolo sau zidește fereastra aia, dacă nu-ti place! Ce, ai pus fereastra aici să mă spionezi pe mine, să știi tot ce fac eu!
- Păi, bre, fereastra asta e aici făcută de tata, de când m-am născut eu, matale însă ai făcut cotețul aici de curând.
- Păi l-am făcut, nenorocitule, să nu mă mai spionezi tu. Nu era posibil să fac nimic fără să nu știi tu!. Abia acum am și eu un pic de privasi, de când am făcut cotețul.
- Ce e ăla breee?
- Privasi, Vulpea dracului,ignorantule, pe ce lume trăiești, mă, că nu știi ce e ăla privasi? Mai cultivă-te, mă, amărâtule și tu, dracului! Adică, nu mai vezi tu, tot ce învârt eu în casa mea și în curte, acu vezi doar cotețul. E bine?
Auzind cum e Vulpe pus la respect de bătrâna Tanța și trimis să se mai cultive noi ne prăpădeam de râs, însă el nici nu clipea și continuă să povestească tărășenia:
- Bre, vezi, că dacă te dau in judecată că mi-ai pus cotețul lângă geam, eu voi câstiga! Să știi că legea e de partea mea,nu-ți permite să construiești coțețul la nasu meu și să mai știi că am auzit și eu de praivăsi, bă deșteapto! De aia nu înțelegeam, că nu pronunți cuvântul bine, așa că retrage-ți cuvintele! Eu nu sunt ignorant și nu mă interesează să te spionez.
- Ce voie, mă, Vulpe! Ce, trebuie să-mi dai tu voie să fac ce vreau în curtea mea? O să-mi mut și weceul aici, să vedem ce faci? He! Fac iu! Ca să vezi că o știu și pe asta, nenorocitule!
Zicând acestea, îi face lui Haralamb semnul acela deocheat din jargonul șmecherilor englezi sau americani, cu degetul în sus, chestie ce l-a făcut cel mai mult să-i sară muştarul și să o facă și el albie de porci. Noi râdeam cu lacrimi de necazurile lui Haralamb cu vecina sa, baba Tanța. El a continuat să ne povestească,căTanța a început să-l întărâte în fiecare zi; ba punând băligarul porcilor rezemat de gardul lui, ba provocându-l de câte ori îl vedea prin curte, zicându-i tot ce-i venea la gură.
Trecea ea înt-o zi pe drum la vale, uitându-se chiorâș în curtea lui Haralamb. El a văzut-o și a strigat-o :
- Bre, tanti Tanțo, Ia stai mata un pic, să schimbăm două vorbe, că ai început să mă calci pe bătături cam des! Să știi că eu te reclam, dacă continui să pui băligaru pe gard, sub fereastra mea. Te avizez ca să știi că nu-ți merge, că prea-ți faci de cap!
Ea se oprește un pic până ce el iese la drum și abia a deschis poarta, că a început Tanța ca apucată, să se tragă de păr, să-și arunce basmaua din cap și să țipe ca din gură de șarpe:
- Săriti lumeee, săriți că mă omorî Vulpe!
El rămâne blocat de surpriză, după care fuge imediat în curte, să nu-l vadă careva la drum și să aibă nebuna de babă martori când ea îl va reclama la poliție , că a bătut-o, când de fapt nu-i făcuse nimic. Înțelesese imediat că asta era schema perversei de Tanța. A fugit repede Vulpe în casă, în timp ce ea făcea teatru la poarta lui singură. A deschis geamul de la drum și o ocăra și el cu o voce mai scăzută, fără să audă vecinii și să-i pună periculoasa de babă de martori. A doua zi Vulpe s-a dus la șeful de post și a depus plângere pentru tărășenia cu cotețul Tanței la geamul lui.
Au venit doi polițiști, în una din zilele următoare, au chemat-o pe Tanța la poartă și au înștiințat-o că are o reclamație făcută de vecinul Haralamb, pentru că a construit cotețul porcilor în apropiere de geamul casei lui. Au cerut permisiunea conform regulamentului, să intre în curtea ei, să constate dacă e adevărat.
Atât i-a trebui bătrânei,că a început să se tăvăleasca pe jos, să țipe că moare de infarct, că poliția a venit să o persecute. Polițiștii, care erau niște tinerei de fapt, se purtaseră regulamentar și i-i vorbiseră cu respect iar la început au crezut-o că se simte rău și vroiau să o ajute, să se scoale de pe jos, însă au înțeles repede că, de fapt, Tanța făcea teatru cu ei, profitând că e batrână. Oful ei era că nu dorea ca polițiștii să-i intre în curte, să vadă cotețul. Surprinși de vicleniile babei i-au zis luilui Haralamb să o dea în judecată ca să rezolve ceva, că e perversă și joacă murdar.
După ce au plecat politiștii, mai pe seară ea se uita peste gard chiorâș, doar l-o vedea pe Vulpe. Când l-a vazut, i-a zis:
- Ia vino mă vulpoiu-le mai aproape, să-ți spun și eu ceva! Ce mă Vulpe fir-ai tu al dracului, ce, tu chiar crezuși că te poți pune cu Tanța, prăpăditule? Oi fi tu Vulpe dar eu sunt o vulpe mai bătrână și mai deșteaptă ca tine! Zi-mi sărut-mâna mă păcătosu-le că eu n-am ce învăța de la tine, tu însă de la mine ai ce învăța, că am trăit pe lumea asta mai mult și eu pun pielea pe băț la zece vulpi ca tine!
Noi râdeam cu lacrimi de faptul că fratele nostru Vulpe a dat peste o vulpe pe măsura lui, în timp ce el era serios și părea cam lovit în amorul sau propriu, rozându-și concentrat colțul îngălbenit al mustății și de pe față îi rătăcea uitat zâmbetul acela al său un pic strâmb.

Mă privește sceptic iar duhul sorții

se preumblă umbre pe cerul nopții

și șoapte sinilii se ascund în ungherele anilor tulburi

se înclină amenințător balanța dezechilibrelor

în lume un duh întunecat răpește zâmbetele

însorite din ochii oamenilor desenând

în schimb măști de clowni triști

un vrăjitor nebun pe-o mătură călare

 trasează cărări zănatice

pe cerul nopilor cu stele

 proferează blesteme și prevestiri rele

e vrăjitorul tenebrelor, joacă  la zaruri

șansele oamenilor, viitorului

 îi stropește fața cu sânge și durere.

A răsărit steaua lui din groapa lumilor

 apuse și întunecă soarele

cu umbre adânci din păcate

 din gânduri negre, plânsul celor loviți

 de fiarele tiranilor.

Pe caii albaștri din adâncul oceanului

se ridică spectral umbra archanghelului

scuturând supărat lanțurile ocnașilor

 și se avântă spre înalturi să elibereze

surâsurile din tenebre

fulgerând din priviri temnicerul.

CĂLĂTOR ÎN CARUSELUL DESTINULUI

,, La început soarta m-a ispitit să mă aducă unde dorea ea, trimițându-mi visuri roz cu iubiri de poveste, cu aventuri și călătorii nesfîrșite până la capătul pământului, în împărății unde laptele și mierea se revarsă în valuri dulci aurii, în cascade diafane, promițându-mi că le voi avea la degetul mic pe toate, dacă voi avea curajul de a mă urca pe aripile caruselului timpului.
În visele acelea ademenitoare abia ce se ivea vreun zmeu fioros care-mi luase urma și ajungea la un pas de a mă înhăța, când caruselul salvator era mereu pe aproape și agățându-mă de vreuna din roțile sale mă săltam pe aripile-i cu pene moi catifelate și mă purta spre înălțimi albăstrii pictate cu raze aurii și puberi din stele, departe de gura larg deschisă, plina de colți fioroși ai bestiei ce m-ar fi transformat în mii de fărâme. Ce mai! destinul îmi tenta iubirea de viață și de aventură cu promisiuni irezistibile, cărora mintea mea cea înflăcărată a cedat fără rezerve intrând cu tot avântul în caruselul destinului și abandonându-mă capriciilor sale schimbătoare precum starea vremii.
De atunci, agătată de roata norocului, la fiecare învârtitură și cotitură a clipelor și a rotației stelelor, m-am regăsit uneori când reușeam să mă cațăr pe coama capriciosului purtător al destinului meu sus, sus atingând torțile celui de-al șaptelea cer, când în cădere liberă până când în cele din urmă, caruselul neobosit în continua-i cursă mă aducea sub tăvălugul bezmetic și mă strivea nemilos făcându-mă una cu întunericul și deznădejdea. Uite așa, se joacă cu viața mea vicleanul, de când m-a prins captivă în cursa lui bezmetică pe cărările vremii și odată cu mine tot ceea ce e parte din viața mea, mă precede în inexorabila cursă.”
Astfel de cugetări frământau sufletul Mirandei de când se băgase sub plapumă în singurătatea camerei din casa unde de curând își găsise adăpost, după ce părăsise domiciliul conjugal și ele nu făceau altceva decât să țină la distanță somnul ce ar fi fost o binecuvântare după multe nopți zbuciumate. Se strădui să nu mai cugete și să se lase îmbrățișată de brațele lui Morfeu,însă gândurile năvăleau roiuri, împânzindu-i mintea. Partea bună era că totuși gândurile erau calme și senine de această dată. Se eliberase de zbuciumul furtunilor din sufletul său de dinaintea plecării.
Era o femeie tânără, se căsătorise în urmă cu patru ani cu Victor. Se cunoscuseră la mare la Vama Veche cu cinci veri în urmă. Ea venise într-o scurtă vacanță la mare împreună cu un grup de prieteni, toți studenți ca și ea la universitate în București. Ea era studentă la Psihologie în ultimul an. Veniseră la mare echipați pentru a dormi pe plajă în corturi, hotelul constituind un lux prea costisitor pentru bugetele lor de studenți. Ea cu Giorgina prietena și colega ei dormeau în cortul comun de două locuri. În una din acele seri era un concert pe plajă și pentru că făcuse o insolație și nu se simțea deloc bine,a decis să rămână în cort să se odihnească. Giorgina dorise să renunțe la concert și să rămână cu ea, însă la insistențele sale cedase în ultimul moment și plecase la concert cu ceilalți prieteni. Din grup ea era singura care nu mersese, luase două aspirine sperând că va ceda durerea de cap ce o chinuia și frisoanele și se băgase în sacul de dormit. În cele din urmă o luase somnul și la un moment dat se trezește alertată că cineva în bezna nopții intrase în cort și o pipăia. Somnoroasă, a crezut în primul moment că s-a întors Giorgina și îi șoptește pe jumătate adormită:
-Giorgi, vezi că ai greșit sacul! Al tău e puțin mai în dreapta!
Privea prin crăpăturile ochilor silueta tăcută, ce se mișca ciudat, haotic în timp ce continua să bâjbâie și deodată a izbit-o un miros grețos de alcool care a făcut-o să se trezească de-a binelea și străpungând întunecimea cu simțurile în alertă, a dat un țipăt teribil văzând că intrusul era de fapt un bărbat și pe deasupra beat criță. Insul, nesigur pe picioare se împedică și cade peste ea care încerca febrilă să se elibereze din sacul de dormit fapt ce a făcut-o să urle înspăimântată cât o ținea gura.
Insul năucit boscorodea cuvinte neinteligibile și în acel moment pânza cortului este dată în lături și lumina unei lanterne în mâinile unei siluiete masive ce acoperea intrarea cortului o orbi și în acelaș timp o paraliză amplificându-i spaima. Insul beat este îndepătrat de pe ea cu brutalitate de brațele vânjioase ale noului venit și scos afară din cort Dându-i-se astfel răgazul necesar pentru a se elibera din sacul de dormit și a se îmbrăca în grabă mare.
În timpul acesta asculta alertată vocile de afară:
- Ticălosule! Bețivane! E cortul tău ăsta? Iar ți-ai băut mințile și rătăcești ca un bezmetic prin corturile altora, că nu mai știi pe ce lume ești?
- Sc...scuzzămă Vvvictor! Ăsta e ccortul meu și nnu știu ccine doarme accolo! Ccred că e o fată!
- Cretinule! Ăsta nu e cortul tău! În acel moment Miranda care reușise să se îmbrace, iese afară din cort și privea năucită cum acel om voinic îl zgâlțâia de zor pe intrus, încercând să-l facă să stea în picioare, fapt greu de realizat căci se părea că picioarele cretinului nu-l ascultau deloc, fiind beat criță.
Cel chemat cu numele de Victor se întoarce amărât către ea și-i zice:
-Vă rog să-l scuzați dmnișoară pe această pacoste de prieten al meu, pentru cum v-a inoportunat, că nu știa ce face. E beat criță și a greșit cortul.
- Îmi dau seama că aveți dreptate! M-a speriat îngrozitor!
- E și vvina ta ccă mmai lăsat singur! Vvreau să mă cculc!
Se bagă în vorbă cretinul. Celălalt oftează exasperat și-l repede
- Să știi că eu nu-s dădaca ta Ioane! Bagă-ți mințile în cap bețivane și dute să dormi în cortul tău!
- Nnu-l găsesc! Ccredeam că e ăsta!
- Iată-l colo tâmpitule!
Îi arată celălalt cu degetul, un grup de corturi pe partea opusă de plajă și-l împinge într-acolo.
După toată pățania, Mirandei îi venea să râdă asistând la scena dintre cei doi.Victor se întoarce jenat spre ea zicându-i:
- Îmi cer mii de scuze domnișoară, încă o dată! Mă numesc Victor Poienaru și mi-e rușine de prostia lui Ion căci așa se numește năucul acela. E un om de treabă, când nu i se întâmplă să-și bea mințile ca în noaptea asta. Vă invit mâine, la o cafea și o prăjitură dacă veți avea bunătatea să acceptați, ca să spălăm rușinea din astă seară...
- Miranda, Miranda e numele meu domnule Victor!
- Ar fi pentru mine o mare favoare, dacă m-ați chema simplu, Victor, fără domnule.
- Bine! Victor!
- Așa e mai bine! Acum trebuie să mă asigur că Ion nu greșește iar cortul și trebuie să-l urmez, însă țin să ne vedem mâine Miranda. În final dacă el nu greșea cortul nu aveam eu deosebita plăcere de a cunoaște o fată atât de încântătoare.
Murmură Victor cu o voce baritonală, foarte seducătoare. El se îndepărtează repede și ea se întoarce în cort, cu mintea deja plutind pe norișori pufoși, roz căzută într-un vis euforic, cu ochii deschiși care îi topise toate neajunsurile, incluse durerea de cap și spaima ce o trăsese cu câteva minute mai devreme. Deodată noaptea înstelată începu să-și cearnă farmecul irezistibil peste sufletul fetei și viața începu să-i pară deodată minunată, incitantă și plină de surprize nebănuite la fiecare cotitură a timpului.
Giorgina sa întors de la concert destul de târziu în acea noapte, însă ea a continuat să se legene pe vise înaripate fără să se trezească până la ziuă.
Dimineața devreme, o rază temerară a reușit să se strecoare prin deschizătura îngustă a cortului și îi gâdila fără astâmpăr genele lungi negre, catifelate făcând-o să clipească alene și să se întindă asemeni unei feline adormită încă pe jumătate. După ce se destinde în semiobscuritatea cortului, se scutură de toropeala somnului, ieși afară făcând câteva mișcări de înviorare, lăsându-se îmbrățișată de răcoarea dimineții de vară și sărutată de razele călduțe ale soarelui matinal.
Ziua se anunța frumoasă și o tenta cu ispite insiuante încă de la primele ore. Pentru un bun început decise să-și facă o cafea pe ochiul unic al buteliei portabile și își încropi în grabă un mic dejun frugal cu ouă și cașcaval. Se îndreptă către intrarea cortului s-o cheme pe Giorgina însă se răzgândi văzând-o cufundată încă într-un somn adânc din care nu o trezise nici mirosul îmbietor al cafelei și al pâinii prăjite. Își bea cafeaua și mănâncă visătoare, fredonând ușor o melodie la modă, apoi se îndreaptă către malul mării în costumul de baie albastru și desculță avântându-se decisă în undele răscolite de briză, destul de reci la acea oră matinală. Începu să taie undele înotând cu mișcări grațioase lăsându-se străbătută cu voluptate de fiorii contactului cu răcoarea apei.
La acea oră de-a lungul plajei se vedeau doar câțiva turiști care ieșiserăsă profite de razele binefăcătoare ale soarelui ce abia începuse să se înalțe la orizont, de răcoarea dimineții și de liniștea de pe plajă.
După ce făcu câteva ture de înot în undele mării, Miranda ieși pe plajă și se îndreptă către un pâlc de stânci care din depărtare păreau niște spinări de monștri marini ce se încălzeau la soare și se întinde pe una din acele pietre uriașe să se bucure de căldura primelor raze ale dimineții.
Stătea astfel relaxată de puțin timp și briza împreună cu razele jucăușe îi zbiceau pielea udă și părul răvășit peste ovalul minunat al feței și peste verdele smaraldin al ochilor cu punctișoare aurii care atunci când se pierdea în visare îngustându-i o făcea să semene cu o felină dormitând languros la soare deși simțurile îi rămâneau mereu treze. Părul lung de culoarea mierii și-l strânse într-un elastic în vârful capului descoperindu-și astfel gâtu cu linii grațioase, când deodată tresare șimțindu-se privită. Deschide ochii și la piciorul stâncii zărește o siluetă bronzată dăltuită parcă în stâncă asemenea statuii lui Apolo, însă era o statuie vie pe care șiroia încă apa sărată a mării, de unde posesorul ei se metamorfozase. Era Victor cel care o privea în tăcere admirativ cu ochii mari negrii, cu priviri vulturești, cu părul negru scurt ce-i cădea pe frunte în șuvițe umede, pieptul lat și umbrit de părul ondulat și umed, desculț și doar slipul negru îi acoperea coapsele puternice desenându-i corpul perfect ce emana o vigoare și o virilitate aproape sălbatică care pe ea reușea să o tulbure mult și simțea cum stomacul îi se strânse invontar ca în apropierea unui animal de pradă primejdios de care care se temea însă în mod fatal se simțea și atrasă.
Privirea aceea îndrăzneață a lui îi dădea cine știe de ce un sentiment de stânjeneală involuntară și ar fi dorit să-i ceară să nu o mai privească în felul acela însă nu o făcu. Se întoarce către el și îi spune cu un ton un pic ironic:
- Bună dimineața domnu Victor! Dacă cumva ești iar în căutarea prietenului dumitale să știi că de această dată nu l-am zărit prin împrejurimi.
-Bună dimineața Miranda! Nu după Ion mă uit eu. Dimpotrivă! Am rămas vrăjit de frumusețea ta ! Abia acum la lumina soarelui observ cât ești de frumoasă. Te-am zărit de departe și nu te recunoscusem în frumoasa Venus ce răsărea din valuri odată cu soarele, până când fermecat de grația cu care tăiai valurile și apoi cum ai ieșit din apă m-am apropiat hoțește și am descoperi că în acest corp de Veneră te ascunzi dumneata. Aseară mi se pare că ne puseserăm de acord să ne tutuim. Se poate?
Zicând acestea el se cățără pe stânca apropiată de a sa cu mișcări zvelte și se așeză rezemat într-un cot privind-o admirativ ceea ce o făcea să se simtă intimidată și stingheră până într-acolo că ar fi dorit să se îndepărteze și să se refugieze în solitudinea și pacea pe care venise inițial s-o caute. În ciuda faptului că ar fi preferat să nu-i fi fost tulburat confortul ce-l simțise înainte de apariția lui îi răspunse, închizând ochii și încercând să pară relaxată, prefăcându-se indiferentă de apropierea lui:
-Sigur! Fă-te comod!

Va urma.

Uneori sufletul meu pleacă în explorare
spre adâncul universului
avid de a descoperi taine
alteori mă pierd pe aripi de gând
învăluite-n umbre adânci abisale
pribegind pierdută în visare
mă lovesc uneori de imagini și umbre
mă înfioară abia ca o adiere-n oglindă
firul unui gând palid care-și face cărare
căutându-și făgașul scrutând
în întuneric să distingă contururi
născute din visări
le-ntretaie cărarea un profil
cunoscut ce surâde enigmatic
nedumeririi lor amintindu-le
că se știu din uitare.
Era chipul omului ce-mi dorisem să fiu.
Mă văzusem adesea de neînvins
pictând zboruri albastre învingător
în iubire și-nviață nepăsător în
fața la opreliști și prezumții
urcasem pe fir de dorințe și iluzii
către cer crezând în victorii
năzuințele dărâmaseră circumstanțe
dinaintea iubirii ziduri de neguri
și prezumții de eșecuri
se destrămaseră în fum și în cețuri.
nimic nu-i zăgăzuia entuziasmul
așa cum mi se-ntânplă ades mie
eu îmi ucisesem visarea
cedând spațiu teamei de eșecuri.
El nu!
Era chipul omului de succes optimist
ce-mi dorisem odinioară să fiu
eram fericită revăzându-mi icoana
mi-a surâs
l-am privit drept în suflet
I-am șoptit telepatic:
,,Tu ești omul ce eu pot încă să fiu
să mă-nalț aș putea renăscând din apusuri!”
M-a privit lung…mi-a surâs, mi-a șoptit:
,,Daa! Încă poți!
Nu-i târziu cât trăiești și mai crezi în tine
în curaj în năzuinți și-n iubire.”

6. Vis alb

Grupul de călăreți se distingea năluci întunecate, peste întinderile albe încarcerate sub cușmele de zăpadă și sub gerul ce-și înfipsese colții crânceni în coastele colinelor și în toată suflarea naturii. Goana cailor peste întinderile cernite din Valea Întunecată, străbătută de râul ale cărui valuri de un albastru tulbure, șerpuiau ascunse pe sub pietre și nisipuri înșelătoare în acest anotimp, prizoniere ale calotei de gheață de la suprafață, printre malurile pietroase mărginite de arbori cu ramuri spectrale dintre care se distingeau pini argintați ce dădeau peisajului o măreție de plumb, din cauza negurilor agățate parcă de ramuri precum niște lințolii ale morții . Călăreții scrutau cu încordare cărarea, încercând zadarnic să străbată cu privirile dincolo de vălul de negură unde se auzeau când și când urlete lugubre de fiare sau croncănit de corbi ce sfâșiau tăcerile din spatele lințoliilor de negură și nelinișteau caii.
Pentru a nu se pierde în întunecimile de cerneală ale Văii Întunericului, grupul se aținea mereu în apropierea malurilor Râulului Negru, ale cărui izvoare se aflau ascunse în măruntaiele stâncoase, sub temeliile Muntelui de Foc, chiar acolo unde cele două creste ale muntelui se împroșcau reciproc cu șuvoaie de foc și pucioasă precum doi uriași dragoni înfuriați și se băteau în capete încă de la facerea lumii.
Muntele nu se zărea din cauza întunericului și ceții ce acoperea totul, asemeni unei perdele. Se auzeau însă în depărtare bubuiturile clocotitoare ale inimii sale uriașe hrănite de energiile fluviilor focului veșnic ce-i curgeau în vene. Bătăile inimii sale se făceau auzite până la mari depărtări, asemeni mugetului înăbușit al unei cirezi uriașe de pachiderme mugitoare alergând dezlănțuite la culme, semn că ținta călăreților nu era prea departe.
Mugetul acela al muntelui era temut de oameni cât și de sălbăticiuni și pe coastele sale incandescente nu trăiau alte animale în afară de uriașe salamandre. Pe colții înzăpeziți ai stâncilor, departe de furia clocotitoare a celor două culmi ce se băteau în capete, unde nu ajungeau valurile de foc vărsate necontenit unul către altul de craterele precum două guri de iad ale cele două creste , trăiau animale misterioase, fantastice cum nu mai existau în nici un alt loc de pe pământ . Își aveau sălașurile prin văgăuni și peșteri tainice, lei albi și de alte culori cu două cozi și două capete, grifoni înaripați, unicorni albi, lupi albi cenușii, negri extrem de fioroși, șacali și alte specii nemaivăzute în alte părți ale lumii.
Pe culmile sudice, departe de gurile ce vărsau foc, viețuiau turme de capre, mufloni de dimensiuni mari și își aveau cuiburile printre colții stâncilor acvile bicefale și phoenicși. În muntele acela exista un izvor cu apă vie și oricine o bea rămânea veșnic tânăr.
În ținuturile din apropierea muntelui mai trăiau prin peșteri, mici comunități de creaturi cu corp de om și cap de leu, de câine sau de șarpe și care vorbeau o limbă a fiarelor, însă înțelegeau și limba oamenilor și se înțelegeau cu aceștia. Unele din aceste creaturi trăiau și la curtea regelui David slujindu-l cu credință în schimbul ocrotirii ce el le-o dădea.
Grupul de călăreți care străbăteau Valea Întunecoasă, situată în partea de miazănoapte a muntelui, erau supuși ai hanului mongol, în fruntea lor aflându-se chiar prințul Tolui, fiul cel mai iubit al hanului mongol Kublai. Tânărul prinț plecase în afara taberei marelui han, care în acel anotimp se afla în acele ținuturi în apropiere de hotarul Hoardei de Aur, fiind acela locul său preferat de vânătoare.
Prințul Tolui pusese la cale un plan tainic de a cărui îndeplinire depindea viața și fericirea sa. Alesese puțini oșteni care să-l însoțească în călătoria spre muntele misterios, pentru nu trezi bănuielile iscoadelor regelui David de la curtea tatălui său, căci de păstrarea secretului acelei misterioase acțiuni depindea reușita. Mongolii erau vasalii marelui suveran creștin David, urmaș al preotului rege Ioan și stăpân al regatului Ciorciei și celei mai întinse părți a Chitaiului ce ocupa mare parte din Asia centro-orientală.
Scopul călătoriei sale era să întâlnească din nou în mare taină aleasa inimii sale, fiica regelui creștin, care nu ar fi consimțit la căsătoria lui cu frumoasa prințesă Shokuk beghi, în ruptul capului.
Înainte cu două luni întâlnise pentru prima dată prințesa, la poalele aceluiași munte, în timpul unei vânători, când încălcase prima oară hotarele tatălui ei, în urmărirea unui magnific exemplar de lup alb.
Se avântase în urmărirea fiarei singur, mânat de o speranță disperată, de a o întâlni pe ea, cea care-i răpise inima și somnul. Când cu ceva timp în urmă, o zărise în cetatea Caracorum pe durata unor serbări creștine, unde el o însoțise pe mama sa, regina Dozuk beghi, creștină nestoriană și una din soțiile marelui han mongol.
Lupul alb trăia doar în Muntele Sacru, era bine știut acest lucru și cine știe cum de ajunsese pe câmpia mongolă departe de sălașul său. Tolui, călărea un armăsar pursânge arab, fiind însoțit doar de șoimul preferat, Săgeata de Argint și zărind lupul acela îl rănise ușor, săgetându-l. Animalul simțindu-se hăituit, alerga căutând scăpare spre sălașul său din munte, astfel prințul era sigur urmându-l, că-l va conduce acolo unde dorea să ajungă,adică dincolo de granița dintre ținuturile marelui han mongol și împărăția regelui creștin al kara-kitaienilor și naimanilor.
Albul imaculat al zăpezii care puțin mai devreme se așternea peste Valea Întunecată precum un lințoliu al virginității, fusese profanat de sângele victimei hăituită de prinț. Odată ajunsă la poalele stâncoase, fiara muribundă din cauză că pierduse prea mult sânge, încerca să se piardă cu ultimele forțe printre crăpăturile adânci dintre stânci, către inima muntelui.
Săgeata de Argint însă l-a ajuns și lupta dintre cele două sălbăticiuni se vădea tragică. Fiara rănită adânc de săgeata prințului , încolțită de iscusința șoimului cu gheare de oțel care îi țintea vena gâtului secătuindu-i ultima vlagă, lupta cu ultimele forțe pentru viața sa care era pe sfârșite.
În timp ce lupul alb își dădea ultima suflare și prințul se pregătea să-și ducă cu sine trofeul, privirile i se înălțară involuntar atrase de ceva, către platoul de deasupra stâncilor acoperite de un strat imaculat de zăpadă pe marginea căruia își făcuseră apariția răsărind parcă din inima Muntelui de Foc deasupra locului unde se afla el un grup ciudat. Alături de un impunător unicorn alb, apăruse un grifon înaripat ce purta pe grumaz o prea frumoasă călăreață cu ochii verzi de smarald, îmbrăcată într-o minunată hlamidă albă din piele de salamandră, drapată în jurul minunatului său trup și strânsă în talie cu un brâu verde bătut cu diamante și perle strălucitoare; o diademă din diamante și minunate mărgăritare ce dădeau și mai multă strălucire acelor ochi ca două fulgere verzi și părului revărsat peste umeri în cascade aurii ce făceau să pălească strălucirea razelor reci ale soarelui îi înconjura fruntea de fildeș.
În primul moment prințul Tolui văzând-o, crezu că-i o zână a muntelui sau altă apariție fantastică și rămase extaziat de admirație, fermecat de minunații ochi de smarald, însă după ce reuși să se smulgă de sub vrajă, mintea începu să i se limpezească și își aminti că ochii aceia sunt aceiași care de multă vreme îi tulburau somnul și-i răpiseră liniștea sufletească, făcându-l să se topească pe picioare de dorul lor. Atunci inima începu să-i bară cu putere și treptat simți că își recapătă vocea. Gândea în sinea sa, că destinul s-a îndurat de chinul lui și îi acordă o șansă de izbăvire.
Ochii ei îl priveau sfidători, aruncându-i fulgere verzi, care-i străpungeau privirile negre penetrându-i inima cu un foc arzător nemaitrăit până atunci. Focul acelor priviri îl simțea transformându-se in șuvoi de arzător de pasiune și dorință, revărsându-i-se cascade în vene și îi cotropindu-i toată ființa. Era ceva ca o vrajă fulgerătoare, asemeni zborului Săgeții de Argint căruia nu i se putea împotrivi. Făptura aceea fantastică prinse glas dulce de femeie și îi alintă simțurile cu voce melodioasă, mustrându-l:
– Cine ești tu, necugetatule străin, care te încumeți să încalci granițele împărăției prea puternicului rege David și să profanezi acest loc ? Nu te temi oare de mânia ce se va adate asupra capului tău, când va afla cum ai îndrăznit să ucizi un animal ce caută scăpare în peșterile Muntelui Sacru, contra prigoanei unor oameni fără îndurare?
– Ooh! Ești o făptură reală deci, din carne și oase pe câte văd, preafrumoaso! Un moment am gândit că mă aflu dinaintea unui spirit al muntelui. Cât privește depășirea graniței, pot doar să-ți răspund prințesă, că am făcut-o de dorul ochilor tăi ce mă urmăresc încontinuu atât treaz cât și în somn, de când pentru prima oară te-am zărit în cetatea Caracorum în timpul marii sărbători creștine a Paștelui. M-ai privit atunci câteva clipe și mi-ai furat pe veci inima mea și apoi ai dispărut fără urmă lăsându-mă pradă pasiunii și disperării.
Nu mă căiesc de greșeala mea de azi, căci altfel ochii mei nu ar fi avut bucuria de a privi iarăși, cel mai desăvârșit și de preț giuvaier dintre toate bogățiile ce aparțin măritului rege David!
– Ooh, lingușitorule! Cine ești tu, care îndrăznești să-ți ridici ochii către însăși fiica regelui? Nu te temi oare de mânia lui?
– Permite-mi să închin omagiul meu frumuseții tale neasemuite prințesă și acceptă iubirea mea preafrumoasă doamnă! Aș dori să cunosc numele tău dacă-mi este îngăduit! Dar întâi află că eu sunt primul născut al Marelui Han mongol și numele meu e Tolui.
Prințul tătar continua să o privească cu o pasiune arzătoare în priviri, căreia tinerei îi venea tot mai greu să reziste. Simțea la rându-i o atracție fatală pentru acel necunoscut, pe care în zadar căuta să o înăbușe cu vorbe trufașe, căci fără voia sa tonul vocii și cuvintele-i curgeau dulci, fermecătoare precum adierile primăvăratice învăluind și mai mult mintea și aprinzând inima în flăcări a tânărului han. Prințesa deși despărțită de îndrăznețul prinț, de peretele inaccesibil de stâncă, se simțea răscolită de pasiunea privirilor ce o învăluiau hipnotic de la poalele stâncilor, precum doi tăciuni încinși. Străinul o făcea să se simtă fără voia ei, cuprinsă de un sentiment ciudat, neîncercat încă până atunci. Și-a acoperit gura minunată cu buze senzuale de culoarea rodiilor, ce lăsau să se vadă când zâmbea dinții albi minunați, asemeni mărgăritarelor ce străluceau încrustate în prețioasa-i diademă, cu un colț al șalului minunat din cașmir fin țesut cu mătase, într-o tentativă fugară de ași ascunde propria tulburare de acele priviri îndrăznețe. Îi răspunde cu o voce mângâioasă și cu multă dulceață în privirile-i de smarald:
– Eu sunt prințesa Shokuktany fiica regelui David urmașul direct al marelui rege preot Ioan. Întoarce-te degrabă prințule în regatul domniei tale, înainte ca tata să prindă de veste că i-ai încălcat hotarul și ai îndrăznit să-ți urmărești vânatul și mai grav, îi dorești fiica! În mânia sa, regele te-ar pedepsi aspru și eu mă tem pentru viața ta.
– Prea frumoasă prințesă Shokuktany, crezi oare că viața mea va mai fi demnă de a fi trăită fără lumina preafrumoșilor tăi ochi? Pentru mine pedeapsa aceasta ar fi mai grea decât cea mai mare pedeapsă a regelui tatăl domniei tale. Ei bine, depinde de bunătatea domniei tale, dacă eu voi trăi sau voi fi pedepsit cu moartea de marele rege David.
– Pleacă cât mai degrabă prințe Tolui, pleacă să nu te afle gărzile regelui pe care le văd apropiindu-se!
Se ruga cu voce duioasă frumoasa Shokuktany.
– Îți voi face pe plac preafrumoasă domniță dacă-mi promiți că te voi putea revedea! Te iubesc! Oh! Te iubesc nebunește!
– Îți promit, că ne vom revedea, numai ascultă-mă! Salvează-te, înainte să te găsească gărzile de la palatul tatălui meu, pe care deja le zăresc în depărtare, venind în căutarea mea! Te rog mărite prinț, fă acest lucru de dragul meu!
– Nu înainte de a-mi răspunde dacă și tu mă iubești, regina sufletului meu! Nu mai pot trăi fără iubirea ta! De când te-am văzut prima dată, mi-ai căzut dragă. Sufletul meu nu își mai găsește liniștea și te-am căutat îndelung pentru că tu cu frumusețea-ți neasemuită mi-ai înrobit inima! Două cuvite ale tale sunt deajuns pentru a mă salva, sau a mă condamna.
Prințesa care de la înălțimea unde se afla vedea cum gărzile tatălui său se apropiau tot mai mult și în curând urmau să-l descoperă pe prinț, îi răspunde cu înfrigurare, dându-și seama de riscurile ce-l pășteau pe omul care la rându-i îi răpise inima și față de care simțea o mare iubire.
– Te iubesc! Da! Te iubesc din tot sufletul! Acum ascunde-te degrabă, înainte să te zărească gărzile, viața mea!
Tolui îi surâse fericit. Făcându-i o adâncă plecăciune, încălecând armăsarul său negru și chemându-și șoimul cu un șuierat strident, se îndepărtă dispărând după cotitura stâncilor strigându-i din goana calului:
– Pe curând regina vieții mele! Ne vom reîntâlni negreșit și vei deveni soția mea!
Tânăra Shokuktany îl privea pierdută și lacrimi îi perlară genele lungi mătăsoase, prelingându-i-se pe obraji. Șopti mai mult pentru sine, căci prințul Tolui de acum era departe, dispăruse din vedere împreună cu șoimul său alb și cu prada, ducând cu sine inima sa:
– De acum eu sunt condamnată în veci la suferință, stăpânul inimii mele, căci tatăl meu nu va consimți niciodată ca fiica lui, care este un mare rege creștin, să se mărite cu un prinț păgân!
După această întâlnire dintre cei doi tineri, nimic nu mai fu la fel ca înainte pentru niciunul dintre ei. Tânărul îi ceru tatălui său consimțământul de a cere mâna prințesei creștine Shokuktany, regelui David. Kublai îi dădu consimțământul însă când el însuși trimise soli la curtea lui David pentru a cere mâna prințesei pentru fiul său, fu respins și amenințat cu război pentru îndrăzneala sa.
Cei doi tineri s-au înțeles în mare secret prin mesageri, să se întâlnească din nou la Muntele de Foc și Shokuktany în marea sa iubire pentru prințul mongol a consimțit să-i devină soție și să fugă împreună pe ascuns.
În acea dimineață de iarnă, prințesa se îndepărtase mai mult de palat căutând să nu atragă atenția gărzilor, profitând de liniștea din palatul părintelui său, care plecase cu o mare suită într-un oraș vecin, unde avea loc o sărbătoare religioasă a creștinilor nestorieni. Prințesa motivase că nu putea să-și urmeze părintele imediat în călătorie, pentru că nu se simțea bine, însă promisese că a doua zi va urma alaiul regal și va fi prezentă la acea importantă ceremonie religioasă. În timpul acesta, de partea opusă a muntelui prințul Tolui străbătea Valea Întunericului apropiindu-se tot mai mult de Muntele de Foc unde urma să-și întâlnească aleasa.
Shokuktany poruncise gărzilor să nu-i tulbure cu prezența lor plimbarea-i matinală, consimțind doar doicii sale și a două creaturi cu chip de fiare să o urmeze. Avea în minte un secret doar al ei pe care nimeni altul nu îl cunoștea. A continuat să galopeze pe unicornul său alb Yoki, către poalele Muntelui de Foc și alături de ea pe un cal murg, venea Tharika doica sa, bombănind nemulțumită de nesăbuința tinerei sale stăpâne care se avânta în calea pericolelor cu ochii închiși, de Kalystru chinocefalul( om cu cap de lup) și Grypho, grifonul său albastru cu aripi . Doica protestă scâncind înspăimântată, când văzu cum prințesa își îndemna unicornul îndreptându-se către poalele muntelui:
– Ooh Shokuk beghi, lumina ochilor mei! Vrei oare s-o bagi în mormânt pe sărmana ta doică, de te îndrepți direct către pieire? Nu știi oare preafrumoasă domniță că muntele acela vrăjit nu iartă pe necugetații care se aventurează prea aproape de el, sfidându-i tainele? Dacă nu ne va ucide muntele cu siguranță mă va ucide tatăl tău regele David sărmana de mine, pentru că nu te-am oprit la timp, să nu te îndrepți către acest loc primejdios
– Ooh, Tharika ce gură mare ai! De câte ori nu am venit la poalele muntelui de Foc, însoțită de tata și de frații mei și nu mi s-a întâmplat nimic? Ce ar putea oare să ni se întâmple cu acești credincioși slujitori ai mei de care ascultă toate sălbăticiunile și li se supun? Și apoi uiți că Yoki e neînfricat și nu se pot apropia de el nici leii cei fioroși și nici lupii care ar face calea întoarsă la porunca lui Kalystru?
– Nu de fiare mă tem eu stăpână și nu pentru viața mea. Uneori au fost văzuți prin aceste locuri grupuri de mongoli necredincioși supuși ai hanului, care încalcă fără îngăduință aceste locuri în urmărirea vânatului de soi și acești ticăloși nu s-ar da în lături să răpească o prințesă atât de frumoasă cum ești tu, pentru a o dărui hanului și astfel ai câștiga favorurile. Ar fi o mare nenorocire să se întâmple una ca aceasta. Am auzit șoptindu-se la palat că hanul Kublai ar dori să te ceară de la tatăl tău pentru a deveni soție a unuia din fii săi. Acestea sunt doar zvonuri care nu pot crede că sunt adevărate, dar mai bine să fim cu luare aminte. Regele David părintele tău ar porni cu oaste contra hanului pentru o astfel de îndrăzneală, decât să accepte ca tu să te măriți cu un prinț tătar și păgân și să faci parte din haremul lui.
– De ce gândești și vorbești așa disprețuitor doică Tharika de prinții mongoli? Am auzit că în ciuda faptului că-s păgâni sunt foarte buni cu supușii creștini care trăiesc în țara lor. Nestorienii și maroniții din regatele mongole practică nestingheriți culturile lor, li se permite să construiască biserici, să se roage și cine ar îndrăzni să-i persecute ar fi aspru pedepsit de marele han tătar, Kublai. Se spune că prima sa soție, Dozuk e creștină nestoriană și e foarte influentă, iubită și respectată la curte și în împărăția lor.
Se mai spune că hanul însuși s-a convertit la creștinism și că fii săi sunt viteji și vrednici, mai cu seamă mezinul care-i cel mai iubit de părintele său. Îți voi destăinui o taină mare, doică. Sunt logodită în mare taină cu prințul Tolui și departe de el viața mea nu mai are rost. Peste puțin el trebuie să vină aici la poala muntelui Sacru și eu îl voi urma pentru ai deveni soție și nu mă va putea opri nimic altceva decât moartea, ca aceasta să se îndeplinească! Tu, draga mea doică alege acum, dacă dorești să mă urmezi sau să te întorci! Aceste trei creaturi care sunt aici cu noi au ales și vor veni cu mine în împărăția iubitului meu soț.
Bătrâna doică care deja avea unele bănuieli în privința schimbărilor manifestate în ultimul timp de tânăra prințesă, auzind acestea simți deodată cum îi năvălesc în suflet valuri de temeri și negre presimțiri. Auzise de demersurile hanului pe lângă rege ca să-și dea fata după fiul lui dar nu-i trecuse nici măcar prin minte că și tânăra prințesă îl văzuse pe fiul hanului și era îndrăgostită de el. Aceasta era o taină pentru rege și pentru toți de la curte, cum până în acel moment fusese și pentru ea, care era doica fetei încă din pruncie, când copila rămăsese orfană de mamă imediat după ce se născuse.
– Ooh comoara mea neprețuită, bătrâna ta doică te va urma și în mormânt dacă tu vrei! Nu te voi lăsa singură copila mea dragă, vin cu tine unde vei merge tu!
Zise acestea, micul grup s-a apropiat de munte când după colțul stâncilor a răsărit deodată suita prințului mongol. Tolui și-a luat iubita în brațe , a strâns-o lângă inima sa în tăcere, apoi dând pinteni cailor s-au pornit în mare grabă, făcând cale întoarsă spre hotarele Hoardei de aur.
Pentru prima dată în Valea Întunecată negura s-a ridicat îndeajuns descoperindu-se vederii tinerilor și gărzilor ce-i însoțeau, strălucirile înghețate ale peisajului , sinuozitățile râului și coastele împădurite cu arbori imenși acoperiți de albul imaculat al iernii. Zâmbind, doica care cunoștea multe taine, le spuse oftând ușurată:
– Iată! O mare minune care nu s-a mai întâmplat în ultima sută de ani, se săvârșește azi pentru voi și dragostea voastră mare! Întunericul s-a tras deoparte și a făcut loc luminii în această vale! Acesta-i un semn bun și dumnezeu aprobă iubirea voastră!
Ce doi iubiți se priviră în ochi și își zâmbiră fericiți.

Dhozuk beghi, soția marelui han mongol Kublai era o creștină nestoriană și o femeie foarte înțeleaptă, vestită și iubită de supușii hanului pentru marea sa bunătate și înțelepciune. Chiar și în regatele vecine era faimoasă înțelepciunea și bunătatea sa. Tolui era fiul ei. Cu intervențiile mamei Dhozuk, care a intervenit pe lângă regele David cu multă diplomație, a fost prevenit războiul dintre regele David și marele han mongol Kublai. Cei doi tineri au obținut în cele din urmă și binecuvântarea puternicului rege, s-au căsătorit și au au trăit fericiți. Tolui a devenit mare han după moartea lui Kublai, Dovedindu-se un conducător bun, viteaz și înțelept.

Pe cerul bătrânului continent 
se înalță la orizont ape tulburi 
ce îneacă cu spaime și moarte
iubirea de pace și libertate.
Torenți sângele inocenților decapitați
se furișează în visele lumii coșmaruri
s-au trezit din letargia deceniilor
monștrii adormiți aducători de război
se scutură temeliile libertăților
pacea lumii vor s-o întemnițeze
fiare din apocalipsă urlă prin file de timp
transformă-n roboți condamnați
armate de copii soldați programați
a muri și ucide pentru cauze absurde
vor să arunce iar lumea
în întuneric veșnic provocând
exoduri foame ucigând istoria 
întunecații nu au liniște 
vor să domine lumea
lupta se amplifică; intoleranță
iluzii din umbră cu molime și moarte
surpă temeliile sufletelor. 
Folosesc noi arme de masă; 
oceanul terorii se revarsă 
în casele noastre prin ferestrele 
deschise spre lume;
țintesc mintea și sufletul visătorilor
ne manipulează în direct:
oameni-și pierd capul nemaiștiind
să mai distingă bunul de rău. 
E oportun să învățăm să luptăm
fiecare apărându-ne de profanări
altarele sacre din noi; 
ocrotiți copiii de a deveni
soldații și armele lor vii!
Construiți scuturi de energii 
protectoare copilăriei cu focul iubirii
ardeți din rădăcină otrava 
cu forța creatoare din voi!
Monștrii nu sunt zei au puteri limitate
nu iubesc confruntări cu speranța
încrederea-n sine și iubirea de libertate
Se tem și ei.
Stopați sugestiile ucigătoare
semănate neîncetat prin imagini 
de teroare și descurajare 
Treziți-vă! Cultivați în minte
lumina încrederii-n iubirea 
de viață, bunătatea lăsați-o 
să curgă în valuri 
să vindece durerile
amintiți-vă că sunteți
coborâtori din zei creatori!
Apărați-vă copiii de vânzătorii
de vise false și himere!
Demonii au darul mimetizării
îmbracă piele de cameleoni
instruiți-i să nu se teamă
să-i citească după semnul fiarelor
și să-i învingă, jucându-se!

Simțea cum îi învăluia freamătul vulcanul acela
în valul uriaș de pasiuni din adâncu-i.
O sete ciudată o foame pulsând ca un geamăt
de suferință pentru ai mistui preaplinu-i
de energie vitală într-a sa. Spirit insațiabil
clocot sălbatic, sângele pasional al Venerei
inunda culmile stâncoase ce-i sfâșiau dureros
adâncurile nepătrunse și titanului
îi potolea setea din pulberi cu foc
se mlădia voluptuos în strânsura dansului
se revărsa peste adâncimi colțuroase
ale vulcanului alte râuri de lumină aurie
și sângele stâncilor ce curg languroase
resuscitând patimile Afroditei
mistuită de-o foame a chimiei
pasiunilor nerostite se combină-n reacții
născând un fluviu magic de stele ce curg
în venele muzelor înfocate
contopind două lumi- universuri;
zeița între stele și vulcanul înlănțuiți
atrași de chimia unei iubiri demiurg.

Pe ogorul răscolit de fiarele
nemiloase ale destinului
din pribegia a spiritului
a fost adusă sămânța
din îndepărtate tărâmuri
unde cresc poeme ode și doine
în culori din tot spectrul simțirii;
balade vestite printre
creste montane și cetini
de urletul lupilor
și buciumul voinicilor în vers
de culoarea luminii
în sunete tânguiose albastre
stihii ce urcă pe coloana infinitului
către cer stârnind săgeți de lumină
și agitate furtuni
poeme sângerii răsărite la căpătâiul
vitejilor căzuți pentru iubirea de glie
și libertate la Mărășesti la Vidin
la Timișoara și București
din flăcările păsării phoenix
ce cânta mistere cu vers
în culorile stelelor
a crescut din sămânță pe câmpul
udat de ploile inimii un copac
cu rădăcinile-n cer
curgea printre ramurile sale
spre ogorul brăzdat de dureri
valsul însângerat al rândunicii
sărutând cu aripa morții
în ultimul zbor visele neîmplinite
ale martirilor
le împletea în doine cernite
iubirile și regretele scrise în
privirile încremenite spre cer
și le încredința vântului
să le împrăștie sămânța
în cele patru zări