DE PROFUNDIS

Într-un ceas de modă veche, a intervenit orbirea,
Dulce ca un somn de noapte, aspră ca un pedagog
Și, sorbindu-mi din iubire, mi-a încătușat privirea
În mănunchi de zile fripte și pe care amintirea
Caută să le discearnă ca un pui de demagog.

Pe-nserat, pe spor de ploaie, când vedeam la trap oștirea
Unor heruvimi anemici dusă-n praful de amar,
Îmi spuneam că, dintre toate cele veșnice, iubirea
Îmi va șterge din păcate, îmi va potoli fugirea
După aspre idealuri duse fără de habar
Pe cocoașa omenească, dusă și-asta ca un dar.

Nu se răcoarea odată! Ba veneau, pe rând, țânțarii
Și, cerând tribut trezirea, bâzâiau necontenit
Zestrea lor de sânge rece, clipa lor de funerarii,
Punctul forte și momentul luminat în lapidarii.
Dacă-i cunoșteam mai bine, îmi spuneam că-s fericit
Că-mi vor sângele din crupă și mai mult i-aș fi iubit.

Asta e! Nu pot pretinde să se facă din păcate
Binele și Răul care tot nu vor salva nimic!
Mulțumit sunt și de mine, și de Lucifer... Stimate!
Timpul te-a salvat de oameni și de Biblii maculate,
Te-a repus în dreptul firii fără a-ți clădi nimic,
Dar m-a înălțat pe mine când credeam că sunt prea mic.